ATITUDINI CULTURAL RECENTE

Cultura între poezia lirică, oportunism politic și proza pieței. Un panegiric la o panihidă.

A fost un început de discuție despre presa culturală și soarta ei disperată în Moldova zilele trecute.

Evenimentul care a pornit-o a fost anunțul celor doi redactori ai revistei ”Contrafort”, Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu, că revista își încetează apariția. Știrea a surprins: Ministerul Culturii anunțase, cu cîteva săptămîni mai devreme, că revista ”Contrafort” se regăsește în lista celor care vor primi finanțare de la bugetul de stat pentru anul 2022. Cei 185 mii lei promiși de minister nu înseamnă mare lucru – suma e echivalentul aproximativ al salariului anual de funcție al ministrului. Cum banii ăștia ar trebui să ajungă pentru costurile fizice de tipărire a unei reviste culturale în 5-6 numere, să plătești salarii de redactori, editori, machetatori și să mai și plătești onorarii autorilor, că munca intelectuală, fie ea și culturală, trebuie plătită ca orice muncă – la întrebări ca astea nici Isus care s-a dus în pustie 40 zile și a trăit fără mîncare, băutură și alte cheltuieli nu are un răspuns…

Au urmat o serie de articole și luări de atitudine din partea unor oameni din presă, editori și redactori.

Nicolae Negru se întreba unde, în aceste condiții, să debuteze un Mihai Eminescu? (Un răspuns evident: pe blog, pe facebook, spațiu editorial s-ar găsi, mai puțin spațiu de discuție. Un potențial Eminescu/Caragiale/Slavici nu ar avea ce căuta la Uniunea Scriitorilor care nu funcționează acum decît ca birou de oficii și, cel mai probabil, și-ar ucide talentul scriind aplicații pentru a obține fonduri pentru un recital amărît).

Pentru Mircea V. Ciobanu vinovat de situație este Ministerul Culturii care, din puținul care-l dă pentru cultură, dă și la inițiativele mai mici și la proiecte ”efemere”:

Între timp, Ministerul Culturii de la Chișinău a inclus în concursul de programe culturale susținerea presei literare. Iată însă că în acest an două reviste din trei nu au luat examenul. O fi existând înalte rațiuni strategice, dar nu mi se pare strălucită preferința Ministerului Culturii pentru activități efemere, în locul unor proiecte durabile.”

(Din textul lui Mircea V. Ciobanu reiese că autorul nu prea pricepe cum funcționează finanțarea oferită de Ministerul Culturii: programul de finanțare din bugetul de stat a proiectelor culturale desfășurate de organizațiile necomerciale, că acesta e numele, finanțează exclusiv proiecte, adică inițiative și activități culturale efemere. Mai mult, ”susținerea presei literare” sau susținerea inițiativelor culturale nu e în genere o prioritate a acestui program de finanțare. Articolul 13 al Regulamentului o spune explicit: Necesitățile ce țin de menținerea și dezvoltarea capacității organizației nu sînt finanțate. Altfel spus, ca să primească acești bani ”Contrafortul”, ca orice altă inițiativă culturală, nu putea face referințe la ”eternitate” și ”valori perene” ci trebuia să ”inventeze o activitate efemeră” – festival, eveniment, campanie etc).

Pentru colegul lui Mircea V. Ciobanu, conservatorul de serviciu al ”Gazetei de Chișinău”, Adrian Ciubotaru, problema stă deopotrivă în mentalitate (”Buna tradiție a locului este de a neglija cultura, activitate nelucrativă, iar mai recenta educație sovietică îi face pe unii să privească invariabil suspect, dar și cu nițică ură de clasă, la toți acești prăpădiți care își pierd timpul prin biblioteci, ateliere și săli de concert”) dar și un deficit de civilizație (”O societate civilizată și care se respectă știe să aibă grijă de producătorii de valori culturale. (…) Cultura nu are nevoie însă de minuni și de intervenții personale. Are nevoie de oameni politici care să-i sesizeze necesitatea. Iar cei care se declară azi „guvernare proeuropeană“ și vor să ne integreze în lumea civilizată ar trebui să fie primii care să înțeleagă acest adevăr elementar”).

Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier constată decesul secției culturale din presa periodică, față de care, decesul presei culturale este doar o consecință ”naturală”.

Nu ar trebui să fugim prea departe după exemple: rubrica culturală a unuia dintre cele mai vechi ziare, ”Săptămîna”, se rezumă la un articol cu titlul ”Să dormim ca Salvador Dali!” (ediția din 4 februarie, 2022, p.11).

Pe de altă parte, unele ziare de nișă, cum e ”Observatorul Economic” (rus. Экономическое Обозрение), încă întrețin o pagină culturală decentă – cronici ale unor evenimente culturale, afișa teatrală etc.

Pentru Erizanu, soluția s-ar găsi într-un efort necesar de solidarizare a presei culturale, după modelul editorilor de carte: ”Editorii de presă culturală se pot asocia. Pot elabora un proiect de susținere a statului. Poate după același model al editorilor de carte. Un 300 de abonamente pentru biblioteci. Ca să rămână câmp liber și pentru inițiative proprii, soluții de dezvoltare.”

A existat și o altă opinie, enunțată de Vasile Ernu într-un comentariu la postarea lui Gheorghe Erizanu: ”La cum arata majoritatea (presei culturale), mai bine fără  ea – moarte, coterii, circuit închis etc.

Argumentul, șocant și oarecum pe șleau, stă oarecum în picioare. E suficient să ne uităm la destinul publicației ”Literatura și Arta” care a făcut o traiectorie de tip buclă, în care a ajuns în punctul din care a pornit: presă ”culturală” care argățește orgoliile unui grup restrîns.

Apărută ca presă de partid, cu misiunea de înhăma scriitorimea la construcția viitorului luminos, ”Literatura și Arta” a devenit, pentru cîțiva ani, între 1987-1993 o platformă de discuții culturale ”independente” (cu niscaiva diversitate, chiar dacă unionismul românofil a fost linia ideologică dominantă). După 1993 revista a deservit întîi o mică coterie literară, pe care a servit-o mai ales în războaiele acesteia cu ”post-moderniștii”, apoi încet-încet a devenit gazeta sau blogul personal pe hîrtie a lui Nicolae Dabija…iar acum, după moartea acestuia, ”Literatura și Arta” a ajuns pomelnicul acestuia și un etern panegiric…

Evident, faptul că ”Literatura și Arta” a dat-o în șanț, nu ar trebui să desființeze ideea existenței unei prese culturale și mai ales, necesitatea sprijinirii acesteia de către autoritățile publice.

Și reacția Ministerului Culturii…

Cum toate firele interogației (și criticii) duceau spre Ministerul Culturii, ministrul Sergiu Prodan a organizat, joi, 3 februarie o întîlnire cu ”reprezentanții presei culturale”. (Noi la PLATZFORMA  scriem de 8 ani pro bono cronici de carte, film, evenimente culturale, teatru, traducem și publicăm poezie, dar nu ne-a invitat nimeni la întîlnirea cu ”reprezentanții”. Nu era principial, dar ar fi fost bine).

Mesajul întîlnirii a fost: ”Vă susținem, vă recunoaștem, ne-am înțeles că ne înțelegem, dar bani nu avem și nu vă dăm”.

Sau, pentru versiunea pe lung citez din comunicatul de presă al ministerului:

Sergiu Prodan a apreciat rolul și importanța presei culturale în redefinirea societății culturale, a ținut să mulțumească reprezentanților presei scrise, specializate în domeniul cultural, pentru munca și dedicația lor totală în momente deloc ușoare. De asemenea, Dl. Ministru Prodan și-a exprimat convingerea că, prin eforturi comune, se vor găsi posibilități de înlăturare a blocajelor de moment și se vor elabora soluții, inclusiv de susținere financiară, întru asigurarea unor garanții de existență și dezvoltare a presei culturale independente.”

Poezia lirică, tăcere politică și proza pieței.

Dezbaterea asta despre ”presa culturală” este extrem de relevantă însă din alte motive decît cele invocate cel mai des la prohodul Contrafortului.

În primul rînd, dispariția Contrafortului (față de care am și o simpatie personală pentru că am scris o vreme la revistă) e concluzia logică a unui proces demarat inclusiv cu co-participarea oamenilor din cultură:

copacul entuziasmului nebun care a fost mobilizat sub lozinca unei false lupte cu ”comunismul” și cu care oamenii de cultură au promovat capitalismul deșănțat în care profitul urma să fie unica măsură a lucrurilor, în care logica supremă a vieții sociale este rentabilitatea a rodit fructul promis: momentul trist dar inevitabil în care însăși cultura e lichidată ca fiind neprofitabilă și nerentabilă.

Nimic mai anticultural decît logica potrivit căreia totul trebuie să aducă profit, cultura trebuie să fie profitabilă, instituțiile culturale trebuie să nu lucreze în pierdere.

Lupta cu comunismul, purtată mai ales de foștii comuniști (iar unii au fost cu atît mai anti-comuniști cu cît demonstraseră mai multă ardoare pe vremea cînd erau membri ai partidului unic) nu doar că a contribuit la demontarea impresionantei infrastructuri culturale construite cu efort imens în cîteva zeci de ani (a se vedea exemplul Casei de Creație a Uniunii Scriitorilor pentru comparația între ce e și ce a fost), dar a și evacuat din discuția publică despre cultură și politici culturale orice argument decent despre limitele logicii de piață, despre necesitatea de a proteja unele sectoare ale vieții sociale – cultura, sănătatea, protecția socială, educația – de logica pieței și de a le evalua după alte criterii (cel al demnității, al drepturilor umane fundamentale, al solidarității).

Situația era mai mult decît previzibilă – era clar că tăvălugul ”pieței libere” (iar logica cererii și ofertei nu aveau cum să producă un Eminescu sau Slavici ci cel mult Tik Tok, Emilian Crețu și muzică de nunți și cumătrii) venea și peste cultură, era clar că domeniul cultural va fi și el evaluat din perspectiva ”rentabilității” și a ”cererii produsului”, dar presa culturală a făcut alegerea politică greșită.

În loc să facă alianță strategică cu ceilalți pierdanți și cu țintele de moment ale ”reformelor de piață” – sistemul educațional (care a fost optimizat atît de ”eficient” și ”rentabil” încît în cele mai multe sate în care școlile funcționau și ca focare de educație și centre culturale, după lichidarea școlilor s-a ajuns ca barul să fie unica instituție culturală), sistemul de sănătate, lumea rurală (condamnată să piară lent ori să se transforme în decor pentru turiștii urbani) – presa culturală, instituțiile de cultură și ”oamenii de cultură” s-au aliat tactic cu cîștigătorii – politicienii, afaceriștii, piața – crezînd că serviciile pe care le fac acestei alianțe le vor fi răsplătite prin instituirea unor ”excepții” de la regula generală a profitului economic pentru oamenii de cultură.

Abatere lirică – cînd lucram la capitolul despre proteste din cartea ”Republica Moldova la 25 ani. O încercare bilanț” (Cartier, 2016) eram șocat, la tema protestelor studențești din 2000 împotriva eliminării gratuității la transportul public pentru studenți, cît de pornită era lumea din presa culturală împotriva studenților care, vedeți, cereau lucruri neconforme cu normele civilizate, erau agenți ai haosului, aveau mentalitate comunistă etc…Cînd unicul lucru pe care îl cereau bieții studenți era ca statul să înțeleagă situația specifică a acestui grup – studenții care sînt adulți dar care încă nu pot lucra că învață – și ei să beneficieze măcar de dreptul de a se deplasa gratuit prin oraș (cum multe din căminele universităților și colegiilor se află la distanțe considerabile de sălile de clasă, cerința era mai mult decît rezonabilă).

Presa culturală a luat atunci partea ”pieței libere” (continuînd o veche tradiție a ”oamenilor de cultură locali” de a fi de partea celor puternici împotriva celor slabi), fără să înțeleagă că ceea ce se întîmpla cu studenții urma să se întîmple și cu ea, la momentul potrivit.

Evident, a fost o greșeală.

Și lucrurile care s-au întîmplat anterior cu studenții, pensionarii și cu alte grupuri care cer existență demnă se întîmplă acum cu cultura.

Dacă tot a argumentat convingător că alte grupuri nu merită solidaritate, empatie și ajutor, presa culturală se vede acum singură față cu ”reacțiunea”, cu forța impersonală în care contabilii de la ministerul finanțelor au un cuvînt mai important de spus în politicile ministerului culturii decît întregul sector cultural…

Cîștigătorii războiului purtat de capitalism împotriva societății – afaceriștii, oligarhii, politicienii conectați cu diverse clanuri și interese locale și internaționale, bandiții care au schimbat pistoalele pe cravate –  au purtat o vreme, o atitudine indulgentă (în care era clar cine deține puterea și cine e pe post de musafir) și au lăsat să se scurgă cîte o pomană spre unii oameni de cultură: un ba un automobil de la guvern pentru scriitori, ba o excursie la hram în satul oligarhului pentru oameni gata să cînte osanale pentru o farfurie de răcituri, ba un cadou cu ocazia Revelionului de la alt oligarh, dar niciodată mai mult, niciodată un început de politică ce ar schimba în vreun fel lucrurile.

În loc să fie paznicul unei lumi în care nu totul se cumpără și se vinde, în loc să construiască redute morale de la înălțimea cărora să facă critici etice ale unei lumi consumeriste și materialiste, cultura locală s-a trezit pe post de cerșetor la masa bogaților, așteptînd pomeni. Iar pomenile, se știe, depinde de milostenia celui care le dă, nu de virtutea celui care le cere.

Într-un sistem capitalist, în care valoarea socială a lucrurilor devine în mod accelerat valoarea de piață și rentabilitatea acestora (cu cît pot fi vîndute și ce profit aduc), presa culturală, dacă vrea ca domeniul culturii să fie sustras mecanismelor pieței și să fie finanțat în regim special, nu are cum să nu fie puțin anticapitalistă, puțin anti-piață, puțin anti-profit.

Chiar dacă ”oamenilor de cultură” le e frică pînă și să gîndească împotriva curentului capitalist, poziția lor, fie că cer finanțare pentru cultură ca și privilegiu, fie ca și ”pomană pentru merite trecute” tot anti-capitalistă este.

Într-o logică perversă, care vrea să enunțe o critică ”constructivă”, adică o critică necritică, una fără dinți, limbajul anticapitalist necesar al culturii e înlocuit de lozincile mucegăite ale limbajului ”valorilor perene”, a mentalității și a deficitului de civilizație.

Platforma ”valorilor perene” însă nu e prea potrivită pentru constituirea unor fronturi de rezistență: ea e doar amînarea luptei pentru dreptate. E mai degrabă echivalentul lui: ”Lasă că o să te pedepsească Dumnezeu”, decît justiție aici și acum.

Legat de asta, mai există și un alt aspect al discuției. Cel despre lașitate.

Or, dacă rădăcinile problemei sînt atît în ”proiectul de țară al guvernărilor” cît și la ministerul de profil care aruncă hojma bani pe proiecte inutile și dă bani cu țîra pentru lucrurile care contează, atunci lucrurile astea trebuie formulate exact astfel: și ca critică politică și instituțională.

Trebuie contestată viziunea Ministerului, sub toți miniștrii, de a favoriza turismul (care e o simplă afacere) în detrimentul culturii, de a menține paradigma ”artistului sărac”, de a reduce cultura doar la investiții și afaceri, de a băga ministerul în proiecte păguboase (cum e Arena Națională).

Ministerul Culturii a adoptat, în ultimii 10-15 ani, o politică culturală care își declară sprijinul necondiționat pentru paradigma ”industriilor creative” (o paradigmă de care lumea se leapădă pentru că nu a adus decît comercializarea culturii, degradarea infrastructurii culturale și a lăsat cultura la cheremul pieței) în detrimentul unei abordări complexe a sectorului cultural ce ar sublinia nu doar potențialul de profit comercial pe care îl au activitățile culturale ci și alte efecte ale acestora: cel de a produce comunități, de a educa, de a crea, de a oferi vizibilitate vocilor excluse, de a crea coeziune, de a stimula critica culturală, politică și socială etc.

Această turnură spre „industriile creative” a ministerului (forma ambalată frumos a lui: ”în sectorul cultural se descurcă cine găsește bani și cine poate vinde ceva”) a făcut ca infrastructura culturală publică să ajungă în ruine în timp ce ministerul sprijină mai ales diverse evenimente comerciale și cu potențial de vizibilitate politică sporită (festivaluri comerciale și evenimente la care se pot face poze bune și astfel este simulată activitatea de gestionare a sectorului cultural).  Ministerul Culturii nu are o problemă cu asta – pentru el e mai important ca organizatorii să vîndă bilete…

Trebuie contestat și interesul prioritar al actualului ministru pentru turism și pensiuni rurale în detrimentul elaborării unor politici culturale ce ar schimba radical logica de supraviețuire a sectorului. Niciunul dintre ”reprezentanții presei culturale” care s-a văzut cu ministrul nu l-a întrebat pe acesta de ce ministerul vrea să își tragă un Consiliu consultativ pentru turism, care are funcția să ajute ministerul la elaborarea politicilor publice din domeniul turismului, dar nu a instituit vreo celulă de criză pe situația presei culturale care să găsească soluții rapide, inclusiv financiare, de a soluționa problema?

Pentru că, e mai ușor să vorbești despre plebei culturali, despre valori perene, despre mentalitate, deficit de civilizație și restul, decît să zici două fierbinți ministerului și ministrului…Ministrul acuș se supără și te exclude de pe undeva.

Un alt aspect al problemei e legat de ipocrizie – ”moartea presei culturale” e eveniment doar cînd ”moare” Contrafortul ori e eveniment ori de cîte ori moare o instituție culturală?

Pentru că, îmi amintesc că niciuna din ”instituțiile culturale” ale ”boierilor literari” nu s-a pronunțat în vre-un fel, în sprijinul inițiativelor de la fosta clădire a Zemstvei care, deși au creat comunități vibrante în jurul lor și au găzduit zeci de evenimente – expoziții, concerte, discuții publice, școli de vară – au fost evacuate din clădire de către Ministerul Culturii din motiv că…nu au plătit consumul de energie electrică…

Mai mult, boierimea culturală (coteriile de pe lîngă vechile Uniuni de Creație, găștile din jurul unor instituții culturale precum ICR, animatorii culturali ce organizează evenimente precum Festivalul Pălămidei) atunci cînd nu ignoră, privesc chiar cu dispreț activitățile celorlați,  plebeimea culturală (alde lumea care, vezi Domle, nu face cultură dar scrie proiecte, nu scoate zeci de cărți despre Eminescu și integrarea europeană, dar revendică spații publice, editează zine, publică pe blog și combină muncile astea cu un milion de alte chestii pe care le fac ca să supraviețuiască).

De unde că niciodată revendicările scenei culturale independente, solicitările artiștilor și lucrătorilor culturali din afara rețelelor de prieteni de la Uniunile de Creație nu sînt sprijinite de boierimea culturală, nu sînt amplificate (deoarece, spre deosebire de ”boieri” care-și cer privilegii doar pentru sine, cei din scena independentă cer condiții mai bune pentru toți lucrătorii din sectorul cultural) și nu ajung să se dezvolte în fronturi comune de solidarizare.

Istoria ”oficială” a decăderii presei culturale include dispariția revistelor Semn, Sud Est, prăbușirea Literaturii și Arta, acum decesul Contrafortului.

Într-o istorie paralelă, dar neobservată de mainstreamul cultural, între timp, la fel de dramatic pentru scena culturală a orașului, Art Labirinth a fost dată afară de la Zemstvei, teatrul Spălătorie și-a închis ușile, și-a încuiat recuzita în genți și acum face turnee în afară, fără a deține un spațiu propriu al său (în vremuri ”grele”, sub pseudocomuniștii lui Voronin, alt teatru fără sediu, Ionesco, a primit un ditamai sediu în centrul orașului).

Dacă istoriile astea se împleteau în vreun fir narativ comun ce s-ar fi unit în vreo poziție solidară și unică, poate soarta culturii în tranziție ar fi fost alta…

Pentru că, împărțită pe coterii și pe ”clase” (în sensul lui Bourdieu, ca apartenențe închipuite și imaginate la diverse grupuri), scena culturală moldovenească, indiferent cum își zice și ce visează (Eminescu sau postmodernism), e un actor slab ce nu poate să impună ceva atît ministerului de profil cît și altor actori relevanți: autoritățile publice locale, de exemplu.

Iar de solidaritate e nevoie și încă multă:

Adevărul simplu, gol-goluț și cinic e că bani pentru cultură sînt alocați puțini, extrem de puțini.

Atît inițiativele culturale independente cît și uniunile și grupurile artistice mai vechi – toți sînt impuși să fie actori într-o versiune locală a filmului ”Jocurile Foamei” – adică să își scoată reciproc ochii și să sară la beregata celuilalt pentru cei 2 bănuți mizerabili pe care îi dă ministerul pentru ”cultură”.

Bani pentru cultură s-ar găsi, evident, dacă toți actorii scenei culturale ar vorbi într-o voce că cele 3 milioane de lei alocate pentru susținerea proiectelor culturale sînt de două ori și ceva mai puțin decît a cheltuit ministerul pentru beția din jurul bradului de Crăciun amenajat în scuarul Palatului Național, de vreo 20 ori mai puțin decît plătește anual statul pe bazaconia de Arena Națională construită cu aprobarea și implicarea activă a Ministerului Culturii (pe vremea cînd la conducerea acestuia se afla comsomolista-internaționalistă, devenită unionistă și patriotă Monica Babuc).

Adică, în timp ce ”oamenii de cultură” își dau pumni și își rup coaste (metaforic, evident) pentru a obține doi lei care trebuie raportați de parcă ar fi ultimii bani ai țării, ministerul aruncă căcălău de bani pe brazi și pe beton și sticlă la Stăuceni…

Pe de altă parte ministrul culturii continuă cu succes reforma sectorului cultural sub lozinca: ”antreprenori culturali (restauratori, proprietari de cîrciume și pensiuni rurale) bogați, artiști și lucrători culturali săraci.”

Și despre soluții…

Problema ”presei culturale” se găsește la intersecția a două domenii – cel al presei și cel al culturii. Ambele, în Republica Moldova, lăsate să moară sub loviturile necruțătoare ale ”logicii pieței”.

Or, presa culturală ar trebui sprijinită atît ca presă (laolaltă cu toată presa) cît și ca cultură (laolaltă cu toată cultura).

Despre necesitatea subvențiilor/subsidiilor de stat pentru presă am scris de mai multe ori. Piața, lăsată de capul ei, nu stimulează pluralismul mediatic ci favorizează apariția monopolurilor mediatice care impun monopoluri de opinie. Argumentul că asta o fac doar țările ”socialiste” e fără acoperire: Franța își susține presa, prin varii mecanisme, de prin 1796. Anual peste 1 miliard de euro merg spre presă, inclusiv cea de pe internet. Elveția își subsidiază presa. La fel și Marea Britanie, SUA și Italia. În Moldova doar IPNA e finanțată de stat, cu mult mai puțin decît ar trebui.

În plină pandemie Germania a alocat 220 milioane euro pentru a-și salva presa. Moldova, mai fidelă principiilor pieței libere decît ordoliberalii germani a preferat să o lase să moară cu totul.

Putem doar calcula cîtă ”presă culturală” și cîtă cultură ar fi putut fi finanțată din miliardul de lei pe care Moldova îl plătește pentru Arena Națională, monument al capitalismului distracției și al imperialismului consumerist construit cu binecuvîntarea Ministerului Culturii.

La fel, cultura trebuie subvenționată. Ori subsidiată. Alegerea termenilor nu prea contează. Ceea ce e important e că cultura nu trebuie lăsată la cheremul ”pieței”.

Cultura, am scris-o și pe Platzforma, am scris-o cu alți lucrători ai scenei culturale independente și activiști pe gardul fostului Cinematograf Gaudeamus, e un bun comun, inalienabil și care trebuie sustras logicii profitului.

Anume de asta Ministerul Culturii ar trebui să suplimenteze programele de granturi anuale, ce pot fi utilizate de inițiative cu programe de activități sporadice, cu fonduri structurale multianuale. Altfel spus, Ministerul Culturii să dezvolte programe multi-anuale, de 3-5 ani, și să extindă finanțarea și pentru activitățile de creștere, menținere și dezvoltare a echipelor/colectivelor/redacțiilor/grupurilor.

Logica de proiect, preferata ministerului, nu este deloc sensibilă la nevoile sectorului și, oricît de generoasă ar fi finanțarea alocată în felul acesta, ea mai degrabă ucide sectorul decît îl crește. Cred că putem fi de acord, dincolo de preferințe politice și culturale, că nu poți să creezi o echipă, comunitate și audiență în jurul unui proiect cultural – autori, editori, redactori, artiști etc – atunci cînd proiectul e finanțat doar pe 5 luni, toți membrii echipei sînt subplătiți și nu e clar dacă proiectul va exista în anul ce vine.

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

1 Comentariu

  • Bun text. Poate cel mai bun care l-ai scris.
    Daca imi permiti o parafraza dupa cea celebraza unui pastor protestant –
    din anii 30 -,

    cind au venit dupa invatator, am aplaudat,
    cind au venit dupa cercetator, am aplaudat,
    cind au venit dupa medic, am aplaudat,

    cind au venit dupa mine, nu a mai venit cine sa aplaude! (scuza ca suna cinic)

Lasa un comentariu