Națiuni, Jurisprudențe, Temple, falșii voștri zei
Nu vor prețui nimic pentru noi, născuți Atei!
Mircea Demetriade, Libertății (lui Mircea C. Rosetti)

„Despre nicio altă ţară europeană nu se ştie atît de puţin în privinţa mişcării anarhiste“ ca despre România, scriau Maria Lidia și Martin Veith într-un scurt articol dedicat revoluționarului basarabean Zamfir Arbure-Ralli.1

În ciuda unor inițiative recente în această direcție, o istorie comprehensivă a pătrunderii ideilor anarhiste în România, începînd cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, rămîne încă să fie scrisă. Și asta cu atît mai mult cu cît răspîndirea textelor și ideilor anarhiste nu pare să fi fost cu totul neînsemnată la noi, așa cum poate am fi tentați să credem.

De-a lungul timpului, începînd chiar din secolul al XIX-lea, au existat totuși mai multe încercări de a schița tablouri ale anarhismului românesc, chiar dacă ecourile ulterioare au fost, în general, slabe.2

Istoricul Max Nettlau, de exemplu, a întocmit în 1897 o listă a tuturor publicațiilor, broșurilor, traducerilor și scrierilor de inspirație libertară apărute pînă atunci în România. „Originile mișcării socialiste românești“, nota Max Nettlau în preambulul care însoțea minuțioasa listă biografică, „au fost anarhiste.“3 Remarca istoricului libertar poate părea surprinzătoare, mai ales dacă se pornește de la ideea că „o mișcare propriu-zisă de anarhism militant sau de teoreticieni anarhiști nu am avut“4, opinie încă preponderentă atunci cînd vine vorba de istoria anarhismului în România.

Însă pentru cercetătorul pornit la drum fără povara acestei preconcepții, surprinzătoare devine abia uitarea tradiției libertare autohtone, tradiție care, contrar unei judecăți parțiale și simpliste, este de fapt una îndelungată, diversă și cu bogate ramificații. Interesul recuperării și povestirii istoriei neștiute a anarhismului românesc nu ține deci doar de un simplu demers restaurator și de documentare, fără îndoială și el important. Și aceasta cu atît mai mult cu cît, mai ales în cazul anarhismului, urmele și posibilele sale conexiuni sînt încă puțin înțelese ca atare, ele ascunzînd nu numai o istorie locală necunoscută, ci și, mai ales, un nou mod de a privi, de a parcurge și de a înțelege teritorii istorice, politice, sociale și culturale considerate pînă azi familiare.

Așezarea unor puncte de reper pe această hartă cu (încă) destule necunoscute pare necesară ca preambul al discuției. Intervalul pe care-l avem în vedere este perioada „clasică“ a dezvoltării anarhismului, care începe aproximativ cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și se întinde pînă la al Doilea Război Mondial. Deși aici ne vom concentra mai mult asupra începuturilor acestei istorii în România, prezentarea pe scurt a celor trei faze ale pătrunderii și răspîndirii ideilor libertare la noi nefiind cu totul lipsită de interes. O primă perioadă, aflată sub influența revoluționarilor narodnici refugiați în Principate, dar și a literaturii anarhiste pe care tinerii întorși de la studii din Occident o răspîndeau în țară, poate fi plasată între anii 1870 și 1892.

De la mijlocul anilor 1880, datorită lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, tendințele anarhiste încep să fie marginalizate, mișcarea socialistă îmbrățișînd modelul social-democrației germane și calea marxismului. Momentul expulzării pilduitoare din mișcare a publicistului Panait Mușoiu, acuzat că ar fi nutrit simpatii libertare, în 1892, marchează sfîrșitul acestei faze de început și despărțirea celor două curente: cel marxist și cel anarhist. A doua perioadă, de maturizare și de maturitate, începe, prin urmare, după 1892 și se întinde pînă în preajma Primului Război Mondial, încheindu-se odată cu suspendarea apariției Revistei Ideei, cea mai longevivă publicație anarhistă de la noi, editată de același neobosit Panait Mușoiu.

Este o perioadă mai degrabă eclectică. Vechile influențe narodnice, deși încă puternice, cedează locul anarhismului „uvrier“ și sindicalismului revoluționar (popularizat, printre alții, de Iuliu Neagu-Negulescu). Ultima fază, marcată de activitatea scriitorului pacifist Eugen Relgis, cuprinde intervalul dintre anii 1920 și sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd, pentru a nu fi arestat de noile autorități, Relgis părăsește țara. Acești ani se află sub influența tendințelor așa-zis individualiste – vegetarianismul, pacifismul, esperantismul etc. −, deși, mai ales la început, încă existau mici grupuri și publicații de orientare uvrieră.

Acesta ar fi, pe scurt, tabloul de ansamblu. Textul de față își propune însă, așa cum am menționat la început, distingerea cîtorva trăsături specifice formulărilor libertare timpurii, fiind preponderent concentrat, prin urmare, asupra primei faze. Schițarea tabloului sinoptic al perioadelor (și curentelor) istoriei libertare autohtone trebuie însoțită însă și de cîteva lămuriri în ceea ce privește înțelesul noțiunilor folosite. Termeni ca „anarhie“ sau „anarhism“ poartă deja o puternică încărcătură semantică, iar în lipsa unor lămuriri, fie ele și schematice, riscul confuziilor este destul de mare. Departe de a fi o expresie a haosului sau distrugerii, anarhia înseamnă în primul rînd negarea autorității, respingerea oricărui „principiu prim“ sau a oricărei poziții care s-ar pretinde absolută, imuabilă, nechestionabilă. În plan politic, anarhiștii refuză autoritatea statului, în plan economic pe cea a proprietății și a capitalismului, iar în plan moral sînt contestate autoritatea bisericii, a tradiției sau a relațiilor patriarhale.

Pe de altă parte, anarhia nu trebuie confundată exclusiv cu spiritul de negație sau cu revolta. Dimensiunea sa subversivă, de altfel esențială, nu poate fi însă despărțită de latura sa utopică, creatoare. Revoltei și refuzului îi corespund „afirmarea multiplului, a diversității nelimitate a ființelor și a capacității lor de a alcătui o lume fără ierarhie, fără dominație, fără alte dependențe decît libera asociere a forțelor radical libere și autonome“.5

Pentru libertari, ordinea (socială) nu poate fi unică, exterioară, absolută sau fixă, ci, dimpotrivă, este multiplă, imanentă, dinamică și relativă, apropiată de spontaneitate, de libertate și decurgînd oarecum firesc din ea. Idealul anarhiei este, așadar, o lume deschisă, fără stăpîniți și fără stăpîni, o lume a cărei ordine decurge firesc din solidaritatea oamenilor egali și liberi, iar nu din coerciție, privilegii, ierarhii sau obediență. Nici aspirațiile anarhiștilor români de la sfîrșitul secolului al XIX-lea nu erau diferite. Pentru poetul Mircea Demetriade, de pildă, generoasa viziune libertară putea fi astfel rezumată: „Bunul trai pentru toți. Pentru toți frumosul. Slobod individul. Slobodă comuna. Slobodă iubirea…“6

Ideile socialiste și literatura revoluționară au început să pătrundă în țară în anii ’70-’80 ai secolului al XIX-lea, mai ales prin intermediul revoluționarilor din Imperiul Rus care găsiseră în România un refugiu din calea persecuțiilor țariste. Așezat aproape de granița cu Rusia, Iașiul a devenit în scurt timp unul dintre principalele puncte de tranzit pentru nihiliștii și revoluționarii ruși, dar și pentru contrabanda cu literatură interzisă. La acea vreme au început să pătrundă, mai ales în marile centre urbane, și textele lui Reclus, Kropotkin, Bakunin, Jean Grave sau Jules Vallès, citite și dezbătute cu patimă în cercurile de studiu ale elevilor și studenților. Sub impresia noilor idei și lecturi, un difuz spirit de răzvrătire punea treptat stăpînire pe tineri, tulburînd din temelii vechea așezare a lucrurilor. „Strămoșeasca putere părintească se zguduia din temelii, prestigiul clerului slăbea, autoritatea mentorilor școlari se fărîmița.

Plutea în aer un duh rău, prin școli și prin familiile burgheze“7, își amintea C. D. Anghel, unul dintre cei asupra cărora neașteptatul val de răzvrătire tinerească lăsase o profundă impresie. Odată ajunși în România, nihiliștii au început „o vajnică propagandă anarhistă“8, asemeni originalului doctor Nicolae Russel, unul dintre mentorii cercului socialist ieșean, ai cărui membri înclinau deja către idealurile revoluționare libertare. „Ne intitulam anarhiști“9, își amintea Constantin Mille, studentul care reușise să scandalizeze lumea bună a Iașiului, provocînd o grevă studențească și declarîndu-se ateu. Iar Ioan Nădejde, unul dintre „profesorii revoltei“ ce-i cuprinsese pe tinerii de atunci, își începea apărarea în fața juriului care decidea eliminarea sa din învățămînt, pe motivul răspîndirii ideilor socialiste de la catedră, cu sfidătorul și emfaticul „Noi sîntem anarhiști!“10

Venirea la Iași în 1879 a „doctorului american“, așa cum era poreclit Russel (pe numele său adevărat Nikolai Sudzilovski), notoriu pentru convingerile sale extravagante (mai precis anarhiste), a grăbit coagularea grupului socialist și a marcat începutul propagandei printre elevii, studenții, dar și muncitorii ieșeni.11 Toate acestea au culminat cu apariția ziarului Besarabia, iar mai apoi a revistei Contemporanul, evenimente care nu pot fi despărțite de răspîndirea literaturii și ideilor anarhiste sau de influența și de activitatea revoluționarilor narodnici. Începuturile „cercului socialist din Iași“, aflat la originea, în 1881, a apariției cunoscutei reviste științifice și literare Contemporanul – publicație care a marcat profund fizionomia intelectuală a generațiilor de atunci, dar și direcția dezbaterilor de idei ale vremii12 −, se leagă și de însărcinarea pe care Zamfir Arbure a primit-o de la anarhistul Mihail Bakunin13, de-a găsi o rută sigură pentru transporturile clandestine de literatură revoluționară din Elveția în Imperiul Rus.

Alături de alți cîțiva studenți ruși, Zamfir Arbure înființase la Zürich o tipografie. Grupul, apropiat pe atunci de Mihail Bakunin, își propunea publicarea de texte subversive și răspîndirea lor în Rusia, în vederea impulsionării și susținerii mișcărilor revoluționare. În 1873, în urma unor neînțelegeri personale, relațiile lui Arbure cu Bakunin s-au răcit, iar tinerii anarhiști și-au mutat activitatea la Geneva, de unde au continuat să trimită în Imperiu numeroase publicații și broșuri. Activitatea lor, dacă e să-l credem pe istoricul Franco Venturi, a jucat un rol important în revirimentul mișcării „mersului în popor“, care înflăcărase din nou cercurile narodnice.

În 1872, prin urmare, la rugămintea lui Bakunin și înarmat cu un pașaport fals, Zamfir Arbure a venit la Iași, unde l-a întîlnit pe Eugen Lupu, pe atunci student, cel care l-a găzduit și l-a ajutat să pună la cale periculoasele transporturi peste Prut. Eugen Lupu a păstrat legături strînse cu Arbure, dar s-a aflat în legătură și cu alți narodnici ruși și basarabeni, în trecere sau stabiliți deja în România, printre care-i putem aminti aici pe Nicolae Zubcu Codreanu, unul dintre primii revoluționari ajunși în țară, și pe Constantin Dobrogeanu-Gherea. În primii săi ani petrecuți la Iași, tînărul Dobrogeanu-Gherea, care era apropiat mai degrabă de aripa bakuninistă a mișcării narodnice, s-a ocupat o vreme de organizarea acelorași transporturi clandestine de literatură anarhistă provenite din Elveția, de la Zamfir Arbure. În scurt timp, Eugen Lupu a început răspîndirea de broșuri anarhiste printre studenții ieșeni. Așa l-a cunoscut pe eruditul și taciturnul Ioan Nădejde, viitorul redactor al Contemporanului, căruia i-a făcut o puternică impresie dîndu-i să citescă „broșurile lui Kropotkin, E. Reclus și alții“14 și atrăgîndu-l astfel către cauza revoluționară.

Alături de exuberanța tinerească, de excesele retorice sau de pozele sfidătoare luate de tinerii socialiști, zugrăviți ca „dinamitarzi“ și „dușmani ai societății“ de publicațiile conservatoare, definitorie pentru activitatea cercurilor socialiste de atunci rămîne înclinația către studiu, rigoarea abordării chestiunilor sociale, dar și o anumită austeritate pe care „nihiliști“ ca Zamfir Arbure sau Codreanu se pare că o imprimaseră mișcării de început. Pentru Arbure, nihilismul – nume generic prin care ajunseseră să fie desemnate laolaltă toate curentele revoluționare − era o „convicțiune liberă“, o știință a vieții și o aspirație etică ușor de rezumat în formula „a înțelege totul, a îmbrățișa totul“.15 La fel ca și pentru Bakunin, în cazul revoluționarului basarabean luciditatea gîndirii, cunoașterea și spiritul critic nu puteau fi, de fapt, despărțite de instinctul cel mai profund al vieții și de „facultatea răzvrătirii“. Idealul întrevăzut era o libertate trăită, care, prin cunoaștere și activitate, să facă „legătura vie a omului cu totul“.16 Cu idei periculoase pentru ordinea socială se întorceau și studenții români aflați la Paris sau Bruxelles și care, „foarte tineri și înflăcărîndu-se ușor, […] se simțeau atrași, poate în mai mare măsură, de agitatorii anarhiști, aparent mai îndrăzneți și mai demni de a fi imitați“17, după cum nota istoricul Tiberiu Avramescu. Printre aceștia, de pildă, Grigore Maniu, tatăl poetului Adrian Maniu, scrisese o broșură în care-i îndemna pe țărani la răzvrătire împotriva stăpînilor și a cîrmuirii, rezumîndu-și într-un mod cît se poate de plastic și succint profesiunea de credință anarhistă: „Nu-ți schimba stăpînii, cată să rămîi fără de stăpîn!“18 Broșura fusese adusă în țară de Constantin Mille, care, exmatriculat de la Universitatea din Iași în urma unei greve studențești, trebuise să se mute la Bruxelles, iar mai apoi la Paris, pentru a-și continua studiile.

Fostul membru al cercului ieșean s-a alăturat grupului socialiștilor români din Paris, continuîndu-și astfel activitatea militantă. De altfel, Mille participa frecvent la întîlnirile socialiștilor și anarhiștilor din capitala franceză, de unde trimitea presei din țară corespondențe înflăcărate și belicoase, în care anunța iminența unei mari răbufniri revoluționare mondiale. Atras de violenta propagandă anarhistă, el comenta pozitiv congresul „federației jurasice“ fondată de Bakunin, care avea loc în vara anului 1882 la Geneva, bucurîndu-se de prezența lui Piotr Kropotkin și Elisée Reclus. Au participat 50 de reprezentanți din Franța, Italia, Spania și Elveția – care au adoptat un manifest către „prietenii revoluției“, la care Mille, cu naivitate, avea să subscrie.19 Constantin Mille, care scria și la Contemporanul, a devenit unul dintre fondatorii revistei Dacia viitoare, scoasă în 1883 la Paris și Bruxelles de „grupul revoluționar român“.20

Orientarea „revoluționară și anarhistă“ a revistei a atras imediat atenția presei conservatoare din țară, care, prin vocea lui Th. Missir, pe atunci redactor al Timpului, nu a întîrziat să-i atace pe tinerii publiciști. Replica a venit sub forma unui amplu manifest, publicat în 1883 la Iași și semnat sugestiv „Un socialist anarhist“.

Probabil scris de Ioan Nădejde, textul, deși vădea o bună familiarizare a autorului cu teoriile marxiste, anunțînd oarecum apropiata sa dezicere de anarhism, poate fi considerat totuși un material ilustrativ pentru tendințele libertare ale socialiștilor români de atunci:

Despre anarhie vom lămuri numai că noi sîntem încredințați că autoritatea este una din piedicile cele mai mari la dezvoltarea omenirii și că toate formele de stat sînt rele, începînd de la monarhia cea mai absolută, pînă la republica radicală sau chiar pînă la „statul popular“ al socialiștilor etatiști. Societatea viitoare se va cîrmui singură și toate lucrurile se vor regla prin bună înțelegere și fără de stăpîni. […] Acum anarhiștii se mai deosebesc de etatiști și prin aceea că nu se amestecă în alegeri cu gîndul de a merge la Cameră, știind bine că prin cameră nu se va face niciodată nimic. […] Îndemn și eu pe tinerime să iubească adevărul, să caute a înțelege bine cum stau lucrurile în lumea de azi și să se dea de partea celor nedreptățiți. Din munca țăranului și a muncitorilor trăiește și se luminează.21

O influență importantă asupra orientării anarhiste a tinerilor socialiști români, mai ales a celor aflați la studii în Apus, a avut-o și Mircea Rosetti, fiul cel mare al revoluționarului pașoptist C. A. Rosetti. Zamfir Arbure, de care l-a și legat o profundă amiciție, l-a întîlnit în 1877 la Geneva, chiar în biroul de lucru al geografului anarhist Élisée Reclus, pe care tînărul „cu părul lung, aproape pînă la umeri, cu o față cu trăsături fine, cu niște ochi mari întunecați de un nor de melancolie“22 dorise să-l cunoască. Mircea Rosetti, ale cărui calități oratorice îl făcuseră celebru în cercurile revoluționare din Paris, a scris și două strălucite texte libertare, publicate în 1882, la puțin timp după moartea sa timpurie23; dar și o serie de nuvele, în care urmele unor reflecții de inspirație „bakuninistă“ sînt ușor de identificat.

Tînărul anarhist scria: Lumea este predată superstiției, neștiinței, prejudecăților; pentru că biata și mult încercata omenire este cîrmuită, asuprită, subjugată de-o religie funestă și crudă, sălbatică și egoistă, imorală și înjositoare, de-o religie contra naturii, care frică, rîvnă, pizmă, ură a semănat între oameni; care ticăloși, dușmani unul altuia, blestemați ne-a făcut; care ne-a tăvălit în noroi, în gunoi, în mocirlă spre a putea mai sigur și mai cu îndemînare să ne mențină în rușinoasa sa robie; de-o religie împietrită, nesimțitoare, vrăjmașă înverșunată a luminii, potrivnică neîmpăcată a iubirii; de-o religie care se adapă cu lacrimile noastre, se nutrește cu sîngele nostru, se bucură la auzul suspinelor noastre, își rîde de țipetele și vaietele noastre; de-o religie ce lingușește pe cel slăvit și lovește pe cel oropsit; de-o religie care ne amărăște viața, care ne chinuiește, ne muncește, ne înspăimîntă, ne îngrozește; de-o religie, în fine, care ne roade inima, ne spurcă cugetarea, ne distruge voința mai înainte de-a ne arunca în groapa ce ne-a săpat!24 Vîntul de răzvrătire tinerească, întețit de literatura și de ideile libertare ce pătrundeau la sfîrșitul secolului al XIX-lea în România, a modelat într-un mod hotărîtor peisajul intelectual și cultural al epocii.

Răspîndirea ideilor anarhiste a fost însoțită de o intensă activitate de popularizare a științei și de o importantă producție literară, încurajînd astfel apariția unor discursuri alternative (fie ele literare, critice sau științifice), ostile în mare parte discursurilor dominante, tradiției și culturii instituționalizate. Exemplul Contemporanului e cît se poate de grăitor în acest sens, deși nu este unul izolat. De altminteri, nu este greu de ghicit în zelul iconoclast al redactorilor de la Contemporanul – care și-a început cariera printr-o campanie susținută de demascare a falsei științe, a imposturii academice și a plagiatului – urmele unei evidente sensibilități antiautoritare (și antisistem).

Multe somități universitare, științifice și culturale s-au aflat de-a lungul vremii sub temuta lupă critică (și demolatoare) a impertinenților redactori, mereu gata să coboare idolii de pe socluri. Așa cum remarca și Sofia Nădejde, una dintre membrele importante ale cercului ieșean, în această perioadă anarhistă nu era vorba de „bombe“ sau atentate, ci de „propagandă prin viu grai și prin scris“25 − formă în care-și găsiseră expresia atît spiritul de revoltă, cît și setea de cunoaștere neîngrădită a tinerilor socialiști. Astfel că, alături de volumele din Darwin, Haeckel sau Ludwig Büchner, o mare parte a lecturilor și discuțiilor era dedicată autorilor clasici ai anarhiei, Bakunin, Kropotkin, Malatesta, Grave sau Reclus, editați în numeroase traduceri.

Concentrarea energiilor către emanciparea obștească și răspîndirea noilor idei nu era străină, prin urmare, de concepțiile libertare îmbrățișate de socialiștii români, îndatorate profund, așa cum am arătat, revoluționarilor narodnici din Imperiul Rus. O demonstrează cu prisosință puzderia de texte, traduceri, broșuri și publicații cu „suflu anarhist“ apărute în această perioadă, dar și numeroasele cercuri de lectură și de autoinstruire, asemănătoare celor din Rusia, care au însoțit răspîndirea acestui difuz (dar profund) spirit libertar printre tineri. Noțiunea împărtășirii cunoștințelor în afara circuitelor oficiale ale științei, nevoia unei largi solidarități sociale care să impulsioneze transformarea din temelii a lumii nu pot fi înțelese pe deplin decît în legătură cu ideea „mersului în popor“, aflată la baza viziunii socialiste narodnice. Pe de altă parte, dimensiunea socială și culturală (în sens larg) a activității socialiștilor români ținea și de poziția asumată de aceștia în relație cu puterea politică. Critica orînduirii întemeiate pe autoritate și ierarhii însemna respingerea parlamentarismului și a politicii partinice, de stat.

Înfăptuirea unei revoluții sociale cuprinzătoare, singurul țel legitim în viziunea anarhiștilor, nu trebuia confundată cu simplele schimbări în ierarhia puterii, care de regulă însoțesc revoluțiile politice. Astfel că singurul teren pe care se putea duce lupta de emancipare era tocmai cel social, intelectual și cultural, cel al cuvîntului, al practicilor și al conștiințelor. Dorința de instruire și de împărtășire a cunoașterii, năzuința de a crea replici alternative la circuitele închise și rigide ale științei oficiale, dimensiunea culturală (și socială) a revoltei libertare se regăsesc, ca un fir roșu, și în celelalte perioade despre care am amintit, chiar dacă nu îmbracă de fiecare dată aceleași expresii. Ecourile acestei viziuni inaugurale le găsim nu numai în activitatea socialiștilor ieșeni, ci și, ceva mai tîrziu, în scrierile și preocupările anarhiștilor români de la sfîrșitul veacului al XIX-lea. Într-un articol publicat în 1897 în revista Mișcarea socială, scoasă de Panait Mușoiu și Panait Zosîn, Iuliu Neagu, viitorul militant sindicalist, scria că „anarhia e o teorie, e o știință, ceva mai mult după părerea unora, ea e sinteza științei. Deci ca s-o înțelegi, trebuie mai întîi să înțelegi știința“.26

Unsprezece ani mai tîrziu, în Vremuri noi, același Iuliu Neagu revenea asupra chestiunii, definind anarhismul drept „acea știință vie și care dă viață, o știință din care a dispărut spiritul autorității“27 și rezumînd astfel, într-o singură imagine, etosul unei întregi generații. Într-o anumită măsură, am putea spune că istoria pătrunderii și răspîndirii ideilor anarhiste în România ilustrează într-o manieră convingătoare teza lui Richard D. Sonn, care scria că însemnătatea criticii antiautoritare nu poate fi înțeleasă numai în termenii filosofiei politice, ci trebuie interpretată mai degrabă „ca o largă răzvrătire culturală“28, trăsătură esențială a anarhismului, de regulă trecută cu vederea, iar în cazul României cu totul ignorată. Dacă vechea mișcare socialistă românească s-a manifestat preponderent ca o largă mișcare culturală, menită să „opereze o radicală mutație de mentalitate“29, acest lucru s-a datorat într-o mare măsură, prin urmare, originilor sale bakuniniste, dar și orientării sale vădit libertare din perioada de început.

Note:

1. Maria Lidia și Martin Veith, „Zamfir C. Arbure: memoriile unui anarhist din România“: http://www.syndikalismusforschung.info/zamfirro.htm.

2. Pentru o prezentare sinoptică a tuturor acestor încercări, vezi Adrian Tătăran, „Anarhismul în România: istoriile uitate ale unei istorii uitate“, Anuarul Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, vol. XI, 2018, p. 7-24.

3. M. Nettlau, Bibliographie de l’anarchie, prefață de Élisée Reclus, Bruxelles: Bibliothèque des „Temps Nouveaux“; Paris: P.-V. Stock, 1897, p. 202.

4. Nicolae Petrescu, „Anarhismul“, in Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Romaîn, Bucureşti: Cultura Națională, 1923, p. 198.

5. Daniel Colson, Petit lexique philosophique de l’anarchisme: De Proudhon à Deleuze, Paris: Librairie générale française, 2001, p. 27.

6. Mircea Demetriade, „Voiți!“, Mișcarea socială, (București), nr. 3, martie 1897, p. 1.

7. C. D. Anghel, „Cum am devenit socialist“, in  Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870-1900), prefață și note de Tiberiu Avramescu, București: Minerva, 1975, p. 236.

8. Vezi Tiberiu Avramescu, Constantin Mille: Tinerețea unui socialist, București: Editura Politică, 1973, p. 79.

9. Const. Mille, „Doctorul Russel“, Lumina, (Iași), nr. 8, 15 ianuarie 1896, p. 58, apud Tiberiu Avramescu, Constantin Mille, p. 60.

10. Vezi Procesul fraților Nădejde, Iași: Tipo-litografia „Buciumul Român“, 1881, p. 11.

11. În primăvara anului 1881, lucrătorii de la atelierele Briese din Iași au părăsit lucrul, punînd bazele unei cooperative după principii colectiviste și „falansteriste“. Erau inspirați, se pare, de concepțiile socialist-utopice promovate de tinerii anarhiști ieșeni. Statutele întreprinderii au fost redactate de doctorul Russel, care nu era cu totul străin de astfel de inițiative. Episodul „falansterului“ din Iași este amintit de Tiberiu Avramescu în lucrarea sa Constantin Mille, p. 84-85.

12. Pentru o prezentare mai detaliată a „curentului de la Contemporanul“, vezi excelenta lucrare a criticului Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul“, București: Minerva, 1977.

13. Episodul este amintit de Arbure în memoriile sale.Vezi Zamfir C. Arbure, În exil: Din amintirile mele, Craiova: Institutul de Editură Ralian și Ignat Samitca, 1896, p. 111.

14. Sofia Nădejde, „Amintiri din mișcarea socialistă“, in Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870-1900), p. 62.

15. Zamfir C. Arbure, În exil, p. 36.

16. Ibid., p. 39.

17. Tiberiu Avramescu, Constantin Mille, p. 137.

18. Gr. Munteanu, Opt scrisori către țărani, Iași: Tipo-litografia „Buciumului Român“, 1882, p. 14.

19. Tiberiu Avramescu, Constantin Mille, p. 141.

20. Din grup mai făceau parte, printre alții, Vintilă Rosetti, Al. Bădărău, M. Săulescu, Gr. Maniu și V. G. Morțun.

21. Vezi „Apărarea socialismului de mai multe bîrfeli neîntemeiate“, Iași: Tipografia D. Gheorghiu, 1883. Deși foaia volantă a apărut la Iași, fragmente din text au fost publicate și în revista Dacia viitoare.

22. Zamfir C. Arbure, „Elisée Reclus (Din amintirile mele personale)“, in Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1870-1900), p. 39.

23. Mircea Rosetti, Cîrmuiți și cîrmuitori sau scrisori către dezmoșteniți și Stăpînii noștri – note: Arta de a guverna sau sfaturi date de un sclav claselor conducătoare, București: Tipografia „Românul“, 1882.

24. Mircea C. Rosetti, „Spovedania unei murinde“, in Nuvele, București: Tipografia „Românul“, 1882, p. 28-30.

25. Sofia Nădejde, „Amintiri din mișcarea socialistă“, p. 72.

26. Iuliu Neagu, „Zădarnic“, Mișcarea socială, nr. 23, septembrie 1897, p. 1.

27. Iuliu Neagu, „Cuvîntul nostru“, Vremuri noi – organ comunist-libertar, nr. 1, octombrie 1908, p. 2.

28. Richard D. Sonn, Anarchism and Cultural Politics in Fin de Siècle France, Lincoln: University of Nebraska Press, 1989, p. 4.

29. Z. Ornea, Curentul cultural de la „Contemporanul“, p. 16.

Articolul a apărut inițial în revista IDEA artă+societate (NR.54, 2019).

Adrian Tătăran (1981) este licențiat în filozofie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj. În prezent este doctorand al Departamentului de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere din Cluj și pregătește o lucrare dedicată literaturii anarhiste clasice, acordând o atenție specială pătrunderii și răspândirii ideilor libertare în România. A contribuit la reeditarea utopiei lui Iuliu Neagu-Negulescu, Arimania sau Țara Buneiînțelegeri, republicată în 2018 de colectivul Pagini Libere. A participat, de asemenea, la alcătuirea unui dosar dedicat anarhiștilor din România, apărut în numărul 54 al Revistei Idea (2019). Face parte din echipa editorială a Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, iar ultimul volum pe care l-a îngrijit este ediția din 2019 a lucrării lui Mihail Bakunin, Dumnezeu și statul, în traducerea lui Panait Mușoiu.

Imagine de fundal: Zafir C. Arbore 

Facebook Comments Box