Istoria Uniunii Sovietice nu-mi este nici străină nici respingătoare. Îmi sînt interesante toate etapele ei de dezvoltare începînd cu Revoluția din Octombrie pînă la destrîmarea ei. Cred sincer că experiența sovietică e parte din trecutul nostru ce trebuie cercetat minuțios, tot cu plusuri și neajunsuri, la rece, distanțat și fără prea multă înduioșare sau aroganță.

Nu mi-a trebuit mult să mă hotărăsc să citesc cartea Paulei Erizanu, mai ales că știam de ceva timp că se coace un roman despre revoluționarele Kollontai și Armand, personalități discutate puțin în cercurile de stînga, darămite în cercurile liberălimei autohtone sau de peste Prut. Cred că interesul autoarei pentru această perioadă controversată și efortul ei de a cerceta și zămisli un roman trebuie lăudate din start. „Ard pădurile” e abia prima scînteie. 

Voi încerca cît mai succint să-mi expun opiniile atît despre punctele forte, cît și despre părțile și aspectele care le cred mai sărăcăcioase.

Structura textului

Ambele istorii îmi par bine construite, dar nu prea înțeleg decizia autoarei de a le povesti încrucișat. Toate evenimentele în care este implicată Kollontai au loc înainte celor prin care trece Armand. Mi-ar fi plăcut ca textul să înceapă cu povestea Alexandrei, urmată de cea a Inessei, cu un capitol de trecere care să descrie o situație în care personajele sunt foarte aproape una de alta în aceeași locație, dar fără să se intersecteze, schimbînd dinamica textului după temperamentul personajei proaspăt introduse.

Întoarcerea în 1899 la Kollontai, după Revoluția din 1905 și experiența din Siberia a Inessei e ca felul întîi după desert. Chiar dacă ambele îs bine preparate, parcă „не то”. Decizia de a plonja de la o istorie la alta, în loc să o ajute pe autoare, o bulversează. În două discuții dintre Inessa Armand și Volodea (pag.49 și pag.88) se folosesc termeni ca bolșevici și menșevici. Asta chiar dacă discuțiile au loc înainte de schisma РСДРП(Partidul Social Democrat Muncitoresc din Rusia) din 1903.

Povestea Inessei se întinde pînă în 1908. În 1908 Kollontai era deja membră РСДРП, a făcut cunoștință cu Lenin, a participat în evenimentele din 1905 și își petrecea exilul în Germania. Dacă tot s-a mizat pe povestirea încrucișată, de ce au fost omise aceste evenimente din viața Alexandrei? Rătăcind de la o istorie la alta, pierzi firul anilor și ai impresia că în timp ce Inessa suferea pentru cauza revoluției, Alexandra citea cărți în Elveția și habar nu avea de ce se întîmplă în Rusia.

Povestea I. Alexandra Kollontai

Toate evenimentele în care este implicată Alexandra au loc înainte de 1900, deci cu mult înainte de toate cele 3 mari revoluții. Ea are sub 30, timpul pare să treacă pe alături, iar tînjitul după schimbări majore îi dă peste cap viața de zi cu zi.

Îmbrățisarea Revoluției ca ideal are loc „brusc ca dopul de șampanie” în dimineața de după o beție grea, la o fabrică unde exploatarea e pe ordinea de zi. Primele capitole sînt foarte dinamice, eroina trece prin toate etapele de „profesionalizare” ca un titirez. Împarte propagandă pe stradă, face cunoștință cu dedesubturile unei organizații revoluționare, gustă din victoria recompensată prin muncă, dar și din munca fără sens, iar cel mai potrivit sentiment e din nou dezamăgirea. Și cum eșecul în concepția marxistă nu-i nimic altceva decît un preludiu pentru un nou și mai bun eșec, eroina noastră se retrage la studii peste hotare pentru a deveni o mai bună revoluționară. 

Motorul acțiunilor sale e anxietatea din jurul incapacității de a-și găsi și a-și fixa rolul în mersul lucrurilor. Anume în căutarea acestuia pleacă Kollontai la Zurich. Contribuţia tovărășească presupune o expansiune constantă a posibilităţilor de implicare în lupta de clasă, iar Kollontai își dorește nu doar să împartă ziare. Întemeierea bazelor teoretice pentru ulteriorul praxis, iată noua sa chemare.

Femeile din istoria Alexandrei

În viața Alexandrei există cîteva figuri feminine care îi servesc drept reper sau sprijin. Prima este mama. Relația cu mama e descrisă ca „o continuă bătălie”, aceasta „tot critică” și urăște lucrul intelectual. „Toată viața făcuse exact opusul a ce ar fi vrut maică-sa ca ea să facă. Toată viața a fost opusul mamei sale.”

Moartea mamei bagă frică în ea și o face să creadă că fără ea „n-ar fi știut ce să fie. Ea îi era reperul”. Mama e un buzzkill, un party pooper și un despot, dar asta nu o împiedică să aibă un rol benefic. Ea i-a setat directivele lăuntrice sufocant de ridicate și dorința pentru o viață mai bună. Mama e un simbol al proto-feminismului confundat de mulți cu feminismul – gospodina autoritară, matrona, un CEO sau Thatcher excepțional împins de reacțiune ca simbol al femeii de succes. Un reper împins din copilărie Șurei ca etalon al femeii puternice, din care ea îmbinînd cu „opusul” sintetizează revoluționara-în-devenire. 

Un alt reper este Elena (Liolea) Stasova, supranumită Camaradul Absolut. Comparată de cîteva ori cu mama. Una din cele mai experimentate camarade din celula sa revoluționară, care după 1917, poate în alt volum, va deveni prima și unica femeie membră a politbiroului. O impresionează pe Kollontai prin siguranța și hotărîrea ei. Prin ea descoperim fascinația ascunsă a Alexandrei față de figura maternă, dincolo de certurile și tendința de a i se opune în continuu. Stasova este idealul tinerei Kollontai, nimic altceva decît mama minus frînele sociale și individuale impuse de relația mamă-fiică. 

Zoia (Șadurskaia), cea mai bună prietenă a Alexandrei „caldă ca un căuș de palmă. Gata să asculte și să mîngîie”. Camarada care se cunoaște la nevoie, „totul se schimbă, se destramă, doar Zoia rămînea constantă în viața ei.” Ea e scînteia și focul, „într-un fel, conștiința nedreptății s-a născut în ea odată cu prietenia cu Zoia”. O leagă de Alexandra o competiție simbiotică, pasiunea față de scris, artă și ideile revoluționare. 

Nadejda Krupskaia, reperul ce o face să mocnească din nou. Exemplul ce urmează a fi asimilat și depășit. Articolul ei o face să treacă mai ușor peste tragediile personale și o inspiră să lupte cu noi puteri pentru cauza revoluționară. Personaj zugrăvit în cu totul alte culori în povestea Inessei, subiect la care vom reveni ulterior.

Relația cu Volodea

Volodea este soțul Alexandrei. Opusul Zoiei. „Îi tot zicea că trebuie să-și mai potolească dorința de a salva lumea, să se gîndească la pași mici, concreți”. Nu-i apreciază efortul și crede că „se gîndește la muncitori mai mult decît la propria familie”. Sexul cu el devine „o încercare de a evita critica și întrebările”. Volodea e deja o epavă, dar relația e în continuă degradare.

Așa ajunge Alexandra să petreacă mai mult timp cu un prieten comun, Marțianul. Citesc aceleași cărți și discută ore-ntregi. „Cuvintele lui o energizau ca ceaiul negru”. Marțianul era „unul dintre puținii bărbați și puținii marxiști pe care-i știa, care chiar credea că revoluția socialistă nu va rezolva automat și problema femeilor”. Credea oare în asta și Alexandra!? În roman, da. Marțianul îi oferea Alexandrei ceea ce nu putea Volodea, voința de a continua și a căuta continuitate. Relația cu Marţianul se rupe brusc, dar nu fără de urme. Colții lui Volodea nu-i mai stau în gît. Erosul începe a prinde aripi.

Tatăl normălău

Nu o să merg pe ocolișuri, urăsc acest personaj. Fiecare intervenție a sa e un citat de John Stuart Mill despre libertate. E ca Hamiuk din Cernobîlul HBO cu o puternică încărcătură ideologică. Un moș crăciun cu barbă din vată care mai bine nu participa la matineu. Spoiler: Moare. Și sper că nu vom avea parte de flashbackuri.

Povestea II: Inessa Armand

Povestea Inessei pornește mult mai lent și cuprinde o perioadă mult mai largă. Povestea nu devine pe parcurs cu mult mai dinamică, se lungesc doar salturile de la un eveniment la altul. Primele capitole îs mai mult despre viața ei personală, decît activitatea revoluționară. Și cu cît mai mult este zdruncinată starea obișnuită a lucrurilor din sînul familiei, cu atît mai mult eroina noastră pătrunde în lumea și ideile de stînga.

Inessa are deja o mulțime de copii, însă mai așteaptă unul. „Îi venea să se taie, dinspre sînul stîng spre coapsa dreaptă, pe diagonală”. Prin cumnatul Volodea, face cunoștință cu un grup de studenți revoluționari care o fac să se simtă din nou tînără, „înăuntru, era carne vie”. Mai bine spus, corespunzător vîrstei, căci ea are sub 30 la început de carte. Treptat acceptă ideea că Revoluția este un răspuns mult mai potrivit decît filantropia, iar pe Aleksandr, soțul ei liberal, îl lasă pentru fratele lui mai mic Volodea, cu viziuni de stînga mai acătării. 

Spre deosebire de Kollontai, parcursul Inessei e mai cu de-a sila și mai bîcsit de sacrificii personale asumate. Prin activitatea sa și în încercarea de a-și salva tovarășii de la ani grei de închisoare, sfîrșește prin a fi chiar ea închisă de două ori. Ultima oară trimisă în Siberia. 

Inessa nu suferă de anxietate și nu își caută vreun rol. La o adică, revoluția e cea care o prinde mereu din urmă și îi înmînează noi sarcini. Ea nu caută să devină mai puternică. Puterea e o caracteristică intrinsecă, pe care o manifestă prin acțiune. „N-a știut niciodată ce înseamnă să pierzi o luptă. S-a ținut întotdeauna cu dinții de obiectul dorinței ca de o pradă după săptămîni de foame”. Ea e femeia care și-a găsit propriul reper, fără a avea nevoie ca Alexandra de niște figuri materne. Prin Volodea ea nu descoperă o nouă Inessă, ci iese din amorțeala rutinei de familie. Inessa îmbină munca revoluționară cu cea de mamă, se bucură de o viață sexuală activă și se descurcă bine pe toate fronturile. 

Scena preferată

Primul sex cu Volodea e partea mea preferată din carte. Rolurile de gen sînt inversate și demontate. În loc de o fată cuminte cu păr negru ca abanosul, față albă ca spuma laptelui și sîni tari din care tresare inima la orice atingere galantă de mascul, avem parte de o pulă nesculată. Volodea e un virgin copleșit de situație, iar Inessa îl ia sub aripa sa. Literatura are nevoie de astfel de scene erotice. Omul nu moștenește de-a gata abilitatea de a se împreuna cum o fac animalele, ci doar ca rezultat al unui efort asumat al partenerilor implicați. Ambii parteneri învață din acțiune și acționează în baza celor învățate. Sexul este praxis revoluționar. 

***

Prologurile. O cu totul altă carte

Armand este pe patul de moarte, iar Kollontai gata de ducă, iar ultimile lor reflecții îs numai regrete. Inessa moare în 1920, în primii ani de revoluție. Motiv pentru care își plînge sfîrșitul prematur. Remușcările Alexandrei îs de altă natură. Ea le-a văzut cam pe toate, începînd cu entuziasmul din 1917 pînă la statul socialist deformat de mult prea iubitul ei tovarăș Stalin. 

Prologurile sunt cea mai slabă partea a cărții. Ai impresia că au fost scrise separat de restul corpului, înainte de cercetare. Nedumerirea mea e următoarea: de ce un roman feminist ne promite din primele rînduri că se va transforma în „Dosarele Siberiei”? 

Pe patul de moarte, Inessa se gîndește la Lenin și Krupskaia. Primul e un egoist „ce zgîlțîie lumea” și bărbat gelos care „vede doar rivali în jur”, iar Krupskaia o bucătară și dactilografa personală a lui Lenin. Aceste reflecții morbide nu tocmai se împacă cu feminismul Inessei. Da, ea vorbește despre rolul ei în revoluție, despre cum „face ceea ce alții nu pot”, regretă că „mai avea atîtea lucruri de făcut”, dar jumătate din gînduri îs despre Lenin. Iar diminuarea rolului lui Krupskaia mi se pare netovărășească și improprie unei feministe. Mai ales că i-a fost colegă în JenOtdel. Care o fi temeiul acestei atitudini de dispreț? O fi geloasă? plauzibil, mai știi ce regrete apar înainte de moarte? dar chiar și așa ultimele ei gînduri îs tot despre Lenin.

Dacă Krupskaia chiar a avut un rol atît de mic cum îl descrie malada Inessa, rămîn confuz. Cum o bucătară și o dactilografă a făcut ca „totul să ardă” în Kollontai la sfîrșit de carte? 

Inessa Armand din prolog nu-i nici măcar umbra personajei luptătoare din restul povestirii, ci doar o femeie care caută validarea lui Lenin. Sînt curios cum va descrie autoarea acest „breaking bad” în următoarele volume. 

Șchiopătează și Prologul lui Kollontai. Ea vorbește despre sacrificii și regrete, despre cum și-a dorit „ceva mai mare decît ea” și cum „invidiază pe cei morții […] care n-au reușit să vadă cum se transformă ce au visat ei, ce au creat ei, într-o monstruozitate”. Tot eșecul se rezumă la diversiune, un complot împotriva eroinei și idealurilor sale, „mîinile curate sunt legate”. 

După moartea lui Lenin, Kollontai devine una din aliații de nădejde ai lui Stalin. A primi funcția de ambasadoare a URSS nu e tocmai „marginalizare” și e o pedeapsă considerabil mai mică decît cele pe care le-au îndurat alți tovarăși bolșevici. Cristian Rakovsky a fost și el ambasador, însă relațiile sale strînse cu Troțki l-au transformat în dușman al poporului și l-a privat de orice funcție. A fost trimis în gulag și împușcat. Nu e corect să limităm eșecurile statului sovietic la indivizi, individualisme, diversiune și marginalizări. URSS a eșuat nu pentru că a fost marginalizată Kollontai, ci tot cu aportul ei. 

În scurta biografie a lui Kollontai dinaintea romanului, text recenzat de unii poate chiar mai mult decît romanul propriu-zis, aflăm despre Opoziția Muncitorească și plîngerea celor 22 „împotriva” partidului comunist. Deși obiectivul OM era de a lărgi prerogativele și implicarea muncitorilor, frustrarea nu le-a fost îndreptată împotriva partidului comunist, ci a conducerii sale. Sunt două lucruri diferite, majoritatea membrilor opoziției au rămas comuniști devotați și după acea plîngere. 

Partea amuzantă e că peste cîțiva ani Stalin a venit cu așa-zisul Ленинский призыв, care a adus mii de muncitori și țărani în rîndurile partidului. Odată cu lărgirea partidului și renunțarea la idee de avangardă revoluționară s-au creat premisele necesare pentru consolidarea puterii lui Stalin. 

Prologul are o menire, iar altoirea lui presupune o valoare adăugată textului. Așa poți crea un suspans pînă la finalul textului, un contrast între începutul și sfîrșitul arcei personajului. Prologurile din „Ard pădurile” eșuează la acest capitol. Personajele sunt prea bine conturate în textul propriu-zis, pentru a justifica prezența unui prolog așa cum este el acum. Cred că lipsa lui ar face mult bine textului.

CONCLUZII

E la discreția autoarei cum va evolua romanul. Eu aș aborda catastrofa de neevitat ca o însumare conflictuală a mai multor bune intenții. Un conflict de abordări, idei, viziuni, frică față de nou și necunoscut, teama de a face un pas înapoi și a reflecta, apariția unor noi condiții ce izvorăsc din necesități nebănuite etc. O luptă dintre oamenii buni și răi din partid ar fi o abordare mult prea banală care nu face față muncii depuse pînă acum. Sper ca în următoarele volume să nu avem parte de noi tătici moraliști și nici de deznodăminte rezolvate lenos prin diversiune. Aștept următoarele volume.

Facebook Comments Box