Pe 21 mai se împlinesc 100 ani de la nașterea disidentului sovietic Dmitrievici Saharov.
Cine-și mai amintește de Andrei Saharov azi? Puțini. Realitatea curentă reține mai ușor personajele negative, tot soiul de VIP-uri virale decât personaje de o asemenea anvergură.

Istoria actuală simpatizează mai ușor cu un terorist și un isteric media decât cu un erou cu o minte complicată și gesturi incomode. Istoria nu mai iubește astfel de eroi: a trecut vremea tragediilor – a sosit vremea marilor farse depresive.

Andrei Dmitrievici Saharov este numele unui mare disident sovietic.

Andrei Saharov și Elena Bonner, disidentă, soția sa, la bucătărie

Ce este un disident? DEX-ul spune – persoană care face opinie separată față de majoritate.

DEX-ul însă e prea laconic pentru că un disdent e mult mai mult: persoana care se opune unui regim politic iar regimul îl exclude, marginalizează și pedepsește.

Eu am o părere complexă despre disidență: ea are mai multe funcții. Ea poate fi ”conștiința” unei societăți într-un moment dat – așa cum erau vechii proroci, primii critici social: când toată societatea o lua într-o direcție greșită el era cel care ”striga în pustie” și avertiza că modul curent de viață duce spre nicăieri sau chiar e periculos. De obicei erau pedepsiți – acest tip de disidență nu este niciodată iubită și populară. Firește că o societate are puțini profeți buni și o mulțime de profeți falși.

Disidența mai este însă și parte a societății și a regimului pe care-l condamnă. Ea nu este în afara lui. Ea este ca un soi de ”microb” care întărește imunitatea sistemului. De multe ori regimul, chiar și cele mai dure și feroce regimuri, lasă astfel de voci libere pentru că are nevoie de ele. Până și Ivan cel Groaznic avea la palat un faimos bufon, un iurod – faimosul Vassian.

E un ritual al puterii care lăsa aceste supape chiar și în cele mai dure regimuri. Poporul a fost cel mai îngrozit nu atunci când Ivan cel Groaznic a tăiat capetele boierilor sau a patriarhului ci capul bufonului Vassian. Așa ceva nu se face. Doar bufonul avea voie să ia în derâdere putere, țarul – azi nu mai avem această funcție de pe lângă putere.

De multe ori această trăsătură de ”critica care întărește” sistemul este utilizată destul de inteligent de putere. Puterile moderne liberale au inventat un truc, o inginerie socială foarte inteligentă: ”societatea civilă” comodă. Un soi de critică socială ”abonată la fonduri” care pentru a ”critica” face ”o aplicație”. Acest tip de societate civilă are o altă funcție – e mai degrabă parte a puterii hegemonice, care întărește puterea.

Acest tip de ”disidență” este disidența care întreține puterea, îi face un soi de ”masaj corporal” politic, repară ”fațadele politice” ca totul să dea bine.  Acest tip de ”disidență” – societatea civilă – este utilă dar este parte a puterii pe care o slujește și nu o amenință ci doar o întreține. Știu; ”lumea bună” se irită când aude asta pentru că e cea mai comodă poziție – și cu aplicația câștigată și cu conștiința împăcată că ”ești de partea binelui”. Dar eu consider poziția asta una dintre cele mai nocive. În Est nu cei ce slujesc puterea sunt marea problemă ci cei care se fac că o critică și de fapt o slujesc – falsa opoziție.

Bun. Mai există o funcție importantă a disidenței – funcția de ”traducător politic” între interior și exterior. În comunism ea era ”limba comună” între regimul comunist și cel liberal. Disidența era un fel de balama – vocea care traduce în interior ce transmitea exteriorul și în exterior traducea ce se întâmplă în interior. Dar era o voce angajată – de o parte a baricadei.

În comunism disidența a fost un fenomen foarte important dar mult supraestimat și umflat din punctul meu de vedere. Adică disidența a fost o mâna de oameni, de obicei ieșită din burghezia locală, educată, și care avea o voce foarte puternică din câteva motive: pentru că regimul nu permitea vocile alternative atunci vocea lor suna strident iar ea era amplificată la maxim de adversarii occidentali cu care regimul era în luptă.

Fenomenul disidenței politice a fost nu foarte mare dar datorită acestor fenomene a căpătat un loc central. Disidența a contribuit fără să fie neapărat conștientă: schimbarea hegemonului. Însă fenomenul în sine era unul necesar. Direcția e discutabilă. Adică fenomenul critic în sine este necesar și de apreciat – angajarea necritică față de noul hegemon constituie un fapt extrem de discutabil și chiar condamnabil. Dovadă că după căderea comunismului ei au fost aruncați la coșul de gunoi al istoriei: a venit rândul altor ostași de hârtie.

În afară de disidența politică au existat multe alte forme de disidență despre care nu știm mai nimic. Cum ar fi disidența religioasă, disidenta etnică și disidența economică. Disidența religioasă a fost una mult mai bine organizată și mai amplă decât cea politică. Nu prea știm căci nu interesează. Dar ce facem cu bandiții? Dacă cineva a luptat pe bune împotriva comunismului aceștia au fost bandiții. În anii 70 pentru o melodie anticomunistă nu prea mai primeai mare pedeapsă – poate un mic surghiun. Dar dacă organizai un concert clandestin pe bani luai 10 ani. Cel care cânta la concert o melodie antisovietică lua 1 an iar cel ce vindea bilet la acest concert lua 10 ani. (Despre ambele am povestit în Sectanții și Bandiții). Culmea că învingătorii regimului aveau să fie nu disidenții politici ci disidenții economici. Despre aceste lucruri nu se scriu tratate pentru că nu dă bine. Ar aduce o lumină proastă actualului regim.

Bun. Revenim.

În disidența sovietică ai avut toate categoriile. Personajele cheie ar trebui să le cunoaștem. Am avut vocea puternică a scriitorului Soljenițîn cu volumul O zi din viața lui Ivan Denisovici care mai întâi a fost publicată în URSS dar care mai târziu a intrat în conflict deschis cu puterea și a fost exilat. În Occident el devine vocea numărul 1 al disidenței și publică Arhipelagul Gulag. Dar cum subiectul acestui text nu este Soljenițîn mă opresc aici. A fost o voce foarte importantă cu multiple funcții. Ar trebui totuși să ne întrebăm asupra evoluției lui de după 90. Oare de ce a devenit preferatul Kremlinului și al lui Putin? Personal, în ce privește literar, literatura despre Gulag, firește că voi fi mereu cu Șalamov –  cu o clasă peste Soljenițîn cu tot respectul pentru el.

A mai existat un disident care reprezintă o categorie aparte de disidență – Zinoviev. Cel cu Homo sovieticus. Pentru acesta am avut mereu o simpatie. Un produs de lux al școlii de logică, matematică și sociologie sovietică. Un soi de ”copil teribil” care-și propune să-l omoare pe Stalin. Scrie foarte inteligent, e tipul incoruptibil, curajos. Este aruncat din țară pentru opiniile lui radicale. Afară este întimpinat cu mult entuziasm. Dar se întâmplă ceva: Zinoviev mută tunurile de pe URSS pe Occident. Adică le arată fața perversă a propriului regim. Adică omul nostru nu se încadrează în agenda politică occidentală. Și atunci devine disident și acolo. Genul de tip care unde-l pui devine disident. Occidentul îl va urî la fel cum îl urau sovieticii. Zinoviev e un caz aparte: mi se pare disidentul ideal – el nu are un hegemon preferabil.

Și să revenim la eroul nostru: Andrei Saharov. Este unul din eroii adolescenței mele – îmi amintesc foarte bine epoca în care îi ascultam discursurile iar textele i le citeam cu creionul în mână. A fost un om care ne-a marcat profund adolescența.

La disidenți mă irita un lucru: ura teribilă. Aveau motive multe să urască dar în mediile lor parcă totul era ură. Mai ales că majoritatea dintre ei, cum spuneam, erau parte a burgheziei sovietice, trăiau binișor față de restul. Dar era o ură teribilă față de tot: mai ales față de propriul popor. Asta m-a ținut mult timp la distanță – o ură teribilă elitistă care s-a păstrat mulți ani după căderea comunismului. Încă persistă. Această ură dorea doar revanșa – un soi de restaurație. Nici un proiect de viitor.

Andrei Saharov era opusul – era un om al păcii, al consensului, al unei reforme sistemice, în trepte, fără revanșă, fără răzbunare, cu reprezentativitate a tuturor grupurilor. Credea într-un socialism cu față umană, într-o schimbare fără revanșă. Nu împărțea lumea simplist în buni și răi, în victime și călăi – fără a minimaliza diferențele – în ”noi” și ”ei”. Saharov era conștient de complexitatea problemelor și mai ales a consecințelor unui război. Cei trei mari disidenți erau copii ai războiului, au participat la război.

Saharov venea dintr-o familie de intelectuali cu tradiție. Avea să facă parte din elita știnței sovietice: participă la cel mai grandios proiect științific al epoci – bomba atomică sovietică  – chiar devine ”părintele ei”. Primește Premiul Nobel pentru Pace.

Saharov are o teorie destul de simplă încă din textele scrise în anii 60.

El crede profund că omul trebuie să aibă condiția libertății – doar așa se poate împlini. Dar nu crede doar într-o libertate politică: asta este condiția primă dar nu cea mai importantă. El mai crede că această lume se poate salva nu individual ci împreună: suntem în aceeași barcă toți – ne salvăm fie împreună fie ne scufundăm cu toții. Nu trebuie să ne mâncăm între noi ci trebuie să ne ajutăm, să împărțim, să găsim un consens pentru a putea trăi împreună. Îi plăcea să dea exemple din lumea păsărilor. Era un romantic – un universalist, un umanist profund.

El a visat mult timp la acea ”teorie a convergenței”: o împăcare a comunismului cu capitalismul, cu accent pe dezarmare, democratizarea politică, economică și socială, pe o comunizare a capitalismului și capitalizare a comunismului. El lupta pentru drepturile fundamentale ale omului – politice, sociale, economice – pentru debirocratizare și demilitarizarea științei și tehnicii care trebuie umanizate. ȘI nu în ultimul rând: ecologizarea lumii – împăcarea cu natură fără ca omul să o distrugă   El visa la un soi de social-democrație globală. Suna frumos: da nimeni nu dorea asta. Ambele baricade doreau sânge și petrol care să aducă bani: putere și bani.

Dar asta a fost demult, când lumea mai visa proiecte mari și salvatoare pentru omenire. Ultima generație romantică.

Poate cel mai valoros lucru pe care la oferit Saharov este cum să armonizezi perfect calitatea ta de om de știință de un nivel foarte ridicat cu poziția ta de cetățean, poziția ta politică. Cum să lupți politic fără a călca pe cadavre, fără a produce război, fără a te răzbuna, fără a vrea revanșă ci în interesul binelui comun.

A fost un romantic? Da. Dar unul necesar.

A pierdut Saharov? Au pierdut toți disidenții. Au venit anii 90 și ei au ajuns să vândă lucrurile din casă acumulate în regimul pe care-l urau. Toată știința sovietică a trecut la spălat vasele și comerț de stradă. A venit epoca bandiților de tot felul.

Din păcate modelul lui Saharov nu a fost agreat de nimeni – nici de Est, nici de Vest. S-a mers în direcția opusă: revanșa. Însă poziția lui Saharov și visul lui devin tot mai actuale: dacă nu vrem să vedem și să trăim într-un viitor construit pe cadavre.