Wolfgang Streeck

Putem simți aerul de primăvară, ceea ce înseamnă că la Bruxelles e forfotă mare. Mai țineți minte programul Next Generation EU a lui von der Leyen (pe scurt NGEU) și fondul de recuperare Corona în valoare de 750 miliarde EUR, împrumutat de la proprietarii de capital și distribuit la toate cele 27 de state conform unei formule incomprehensibile? Acest lucru a fost convenit în iulie anul trecut și s-ar fi putut crede că UE e ocupată acum cu vânzarea datoriilor către băncile sale preferate. Ulterior, băncile ar vinde datoria către Banca Centrală Europeană, înregistrând profit gras. Asta îi face fericiți pe acționari, în timp ce alimentează relaxarea cantitativă, menținând astfel prețurile activelor la un nivel ridicat, care, la rândul său, înmulțește în continuare fericirea acționarilor (sintagma politic corectă este „stabilizarea piețelor financiare”). Ei bine, noi nu suntem bancheri, așa că nu trebuie să ne intereseze prea mult. În același timp, oare nu e mai bine ca o chestiune atât de sensibilă să fie realizată în spatele ușilor închise?

 

Stop. Ținând cont că schema de producție a banilor Next Generation nu este prevăzută de tratatele existente, nu ar fi trebuit să fi auzit că cel puțin câteva parlamente naționale din cele 27 și-au dat binecuvântarea? Mai presus de toate, nu ar trebui să vedem că țările elaborează proiecte care urmează a fi finanțate prin Next Generation? În cadrul NGEU, proiectele urmează să fie transmise Comisiei care, așa cum ni s-a spus, va verifica dacă banii vor fi cheltuiți cu cap – nu pentru consum, ci pentru investiții. Mai mult, vor fi cheltuiți pentru investiții suplimentare, decât pentru, să presupunem, facilități fiscale. Ideea a fost ca banii să fie cheltuiți pentru ceva legat de COVID, fapt care ar stimula „competitivitatea” țărilor, orice-ar însemna asta, până la momentul în care banii urmau să fie rambursați (se presupune că la sfârșitul anului 2028). Până în prezent, am auzit doar de Italia, principalul beneficiar, care urmează să primească 209 miliarde de euro (urmată de Spania – 140 de miliarde de euro), unde banii COVID au dus la destrămarea guvernului Conte, care nu a reușit să adune suficient suport pentru portofoliul său de proiecte în curs de elaborare. Locul său a fost luat de o coaliție formată din aproape toate partidele, condusă de indispensabilul Mario Draghi. Acesta a predat imediat planificarea națională de recuperare către McKinsey, presupunem, contra unui comision gras, ca nu cumva banii să părăsească familia financiară globală. De asemenea, nu am auzit cine sunt cei ce sunt parte a comitetelor de la Bruxelles, care ar trebui să decidă ce proiectele ale statelor membre merită finanțate.

 

După cum s-a mai spus, nu este nevoie să știm chiar totul, iar UE, inclusiv programul Next Generation, nu a intenționat niciodată să fie o democrație. Între timp, ne căutăm de treabă și urmărim statisticile de vaccinare ale Uniunii. la jumătatea lunii martie, în mod ciudat, statisticile arătau asemănător cu datele de la jumătatea lunii februarie: Germania de la 5% a ajuns la 7.4%; Italia de la 4.9%, la 7.5%; Franța a înregistrat 6.8%, de la 4.3%; iar Spania 8.1%, de la 5.2%. Prin comparație, Marea Britanie a sărit de la 23% la 35%, iar SUA de la 15.9% la 20%, în timp ce Israelul a vaccinat deja mai mult de jumătate din populația sa – aproape 60%. Chiar și în Germania, unde criticii guvernului și criticii UE riscă să fie acuzați de simpatie pentru AfD (n.r. Alternativă pentru Germania), oamenii compară cu invidie ratele de vaccinare din UE cu cele din Marea Britanie post-Brexit, ba chiar și cu ratele din SUA.

 

În alte părți, răbdarea deja se epuizează. Danemarca și Austria înființează o întreprindere comună cu Israel pentru a afla cum să obțină și să distribuie vaccinuri. Italia a impus o interdicție de export a vaccinului AstraZeneca, care urma să fie expediat spre Australia, doar pentru a fi dojenită de către liber-comercianții germani, pe motiv că trebuie să respecte acordurile comerciale ale UE. Președintele francez invocă „solidaritate europeană”, în timp ce refuză utilizarea vaccinului suedez-britanic AstraZeneca. În acest sens, i s-a alăturat și Merkel, care le-a spus germanilor că, având 66 de ani, nu-și va administra vaccinul AstraZeneca, care își îndeplinește funcția doar în cazul persoanelor cu vârsta sub 65 de ani. Așteaptă oare Sanofi? Ulterior, AstraZeneca a anunțat că va reduce la jumătate livrările către Germania, din cauza „restricțiilor la export”. Această noutate vine după ce Biden – presupusul președintele binevoitor care ar prioritiza interesul celorlalți din contul interesului american – a anunțat că SUA nu va mai exporta vaccin, până când nu vor fi imunizați toți americanii.

 

Presupunem că în calitate de răspuns, Germania și alte câteva țări membre au suspendat deocamdată utilizarea AstraZeneca, în timp ce Ungaria și altele sunt pe cale să cumpere vaccinuri din Rusia și China. Viktor Orbán, pretinsul om puternic al Ungariei, pare să fi renunțat cu totul la susținerea Bruxelles-ului și încearcă să se apropie de sufletul său pereche – Vladimir Putin. Austria și alte patru state membre cer o anchetă cu privire la ceea ce consideră a fi un „bazar de vaccinuri” la Bruxelles. Totuși, contractele cu producătorii de vaccinuri rămân a fi secrete. La un moment dat, cineva va număra decesele cauzate de Marea Încetinire de Vaccinare. Până atunci, UE insistă ca membrii săi să-și păstreze frontierele reciproce deschise, chiar și acolo unde ratele de infecție în zonele de frontieră diferă dramatic.

 

Există și vești bune, însă ele nu vizează UE. Democrația revine acolo unde își are locul. Politicienii naționali învață că problema virusului este prea importantă pentru a fi lăsată în seama virusologilor. Ei învață, de asemenea, că nu pot pur și simplu să-și închidă în case alegătorii pe perioada de timp recomandată de virusologi, perioadă care, s-ar părea, e mai lungă decât speranța la viață a unor oameni. Merkel – care la un moment dat părea că a căzut pradă bandei de zeloți ZeroCovid, compusă din virusologi, fizicieni teoretici și profesori de filosofie – în mod caracteristic, a făcut o cotitură de 180 de grade. În ciuda creșterii ratei de incidență pe parcursul a șapte zile, rezultată probabil din cauza testării mai frecvente, și fiind amenințați de fiara feroce pe care germanii o numesc „mutantul britanic”, dumneaiei a permis relaxarea restricțiilor. Desigur, rămâne de văzut dacă guvernele vor fi capabile să elaboreze și să aplice măsuri specifice necesare pentru a menține virusul sub control și pentru a trăi cu el într-o societate urbană complexă. În prezent, sub vraja Bruxelles-ului, ele nici măcar nu pot organiza o campanie de vaccinare.

 

Per total, veștile sunt proaste. Poftim o mică selecție. Următorul val de migranți e pe cale să ridice ancora, iar UE nu și-a făcut tema pe acasă în timpul iernii. Clasa politică germană este entuziasmată de faptul că Biden păstrează prezența militară americană în Afganistan. Astfel, și Germania își poate păstra acolo trupele, cu speranța că atât timp cât talibanii nu au preluat în mod oficial puterea, vor fi mai puțini refugiați afgani care vor ajunge în Europa, adică în Germania. Onorarea angajamentului față de Biden de cheltuire a două la sută din PIB pe apărare va fi puțin mai ușoară, având în vedere nivelul PIB scăzut post-COVID. În același timp, Biden optează pentru mai multă ostilitate față de Rusia și mai mult sprijin pentru Ucraina. În consecință, Rusia pare să fi abandonat speranța că sancțiunile americane și europene vor fi vreodată ridicate, făcând-o, la rândul său, mai ostilă. Această conjunctură este negativă în mod special pentru Germania, care, în cel mai rău caz, va furniza nu doar trupele terestre, ci și țintele pentru rachetele nucleare rusești.

 

Iar în fundal se schițează silueta Nord Stream 2, conducta de gaz care conectează Rusia și Germania prin Marea Baltică. SUA, Franța, Polonia și Ucraina urăsc conducta din toată inima. Primele două speră să-i vândă Germaniei gaz lichid și energie nucleară, iar ultimele sunt țări de tranzit pentru conductele tradiționale. În cel mai bun caz, Merkel poate spera ca prietenii săi, printre ei și von der Leyen, să nu-i spargă conducta și să nu-i pună în pericol „cotitura energetică”, până după retragerea ei din această toamnă. Dacă mai adaugi la asta și dorința fanaticilor anti-Brexit de la Bruxelles și Paris de a se juca cu granița irlandeză, un colaps ar putea să nu fie atât de departe pe cât se putea crede acum un an.

Articolul a apărut inițial pe blogul SIDECAR, al revistei THE NEW LEFT REVIEW.
Traducere din limba engleză – Cristian Velixar.

Facebook Comments Box