Introducere

Imaginea unor oameni dormind şi locuind în public – sub poduri, în clădiri abandonate sau în plină stradă – nu încetează să ne zdruncine echilibrul moral pe care ni-l procură ideea pe care ne-o facem în mod obişnuit despre persoana umană, constubstanţial legată de o casă şi de o familie. Dar şi prin prezenţa tangibilă a degradării sociale pe care aceşti oameni o întruchipează, amintindu-ne fără voie de fragilitatea condiţiei umane în această modernitate dorită şi temută. Imaginea persoanei fără adăpost în spaţiul public ne poate părea cu atît mai inoportună cu cît, mai cu seamă în oraşele din regiunea noastră, un întreg ansamblu de mecanisme sociale şi instituţionale au făcut de-a lungul timpului aceste persoane invizibile[1]. Anumite estimări, neconfirmate oficial, situează numărul persoanelor fără adăpost din Chişinău între 3 şi 5 mii, cu o „marjă de eroare” revelatoare în sine. Unde şi cum trăiesc aceste persoane? – ne putem întreba nu fără pricină. Imperceptibile, aceste persoane vor continua să rămînă cvasi-inexistente în ochii orăşenilor, mînaţi de graba grijilor zilnice, dar şi în privirea factorilor de decizie de diferite nivele.

În acest articol voi încerca să arunc lumină asupra situaţiei persoanelor fără adăpost adulte (PAFA) din oraşul Chişinău. Voi căuta să desluşesc motivele de ordin social, economic şi istoric care au condus la marginalizarea acestor oameni, în contextul societăţii noastre aflată într-o neîncetată „tranziţie” de la începutul anilor 1990 încoace. Voi scoate în vileag greutăţile şi multiplele forme de discriminare şi de excluziune cu care se confruntă persoanele fără adăpost în R. Moldova, în particular în or. Chişinău. Totodată voi urmări strategiile de adaptare şi de supravieţuire socială la care recurg aceste persoane, împinse la marginea comunităţii noastre urbane, încercînd cu disperare să păstreze aparenţa integrării lor în comunitate şi, pentru sine, o umbră de confort moral. Această analiză ne va ajuta să înţelegem mai bine cauzele şi natura invizibilităţii sociale a persoanelor fără adăpost din Chişinău şi, în lumina acestui caz, în întregul spaţiu post-sovietic sau, cel puţin, la periferia acestuia.

Notă: În acest studiu, mă conduc după o definiţie clasică şi general admisă a persoanelor adulte fără adăpost (PAFA) ca fiind persoanele care nu au unde locui în ultima perioadă (de cel puţin 1 săptămînă) şi au locuit sau locuiesc în locuri neamenajate pentru locuire şi înnoptare sau în centre de plasament pentru PAFA[2]. Totuşi, această definiţie cere a fi nuanţată – ceea ce vom încerca a face în continuare –, întrucît fenomenul PAFA nu poate fi redus la lipsa adăpostului în sine. Persoanele fără adăpost trec de regulă printr-o experienţă care poate fi numită „pierdere totală” şi care se manifestă printr-o deprivare la cîteva nivele pertinente: 1) lipsa locuinţei, dar şi 2) lipsa resurselor economice (mai ales lipsa unui venit stabil asociat cu munca sau cu o indemnizaţie socială), 3) pierderea suportului social (mai ales a legăturilor cu familia), 4) starea de sănătate precară (agravată adesea de o formă de dizabilitate), 5) adicţie (alcoolism sau, mai rar în societatea noastră, dependenţă de droguri) etc[3]. Aceste elemente de deprivare pe care le cuprinde fenomenul PAFA, şi care vor fi discutate în continuare, agravează procesul de marginalizare a persoanelor fără adăpost şi face „reabilitarea” acestora greu de atins.

Pentru acest studiu am făcut interviuri aprofundate cu 30 de persoane fără adăpost şi cu 10 angajaţi ai unor asociaţii neguvernamentale şi ai unui centru-adăpost din municipiul Chişinău[4]. Pe parcursul cercetării am ţinut de asemenea mai multe conversaţii informale cu persoane fără adăpost şi cu angajaţi în domeniul asistenţei sociale a PAFA din municipiu. Interviurile au fost transcrise şi analizate tematic cu ajutorul programului de analiză calitativă a datelor NVivo-10. Am analizat de asemenea, cu ajutorul aceluiaşi program specializat, 25 de articole de presă (ziare online, site-uri de ştiri şi site-uri TV) din perioada 2010-2015 referitoare la persoanele fără adăpost. Pe lîngă aceasta, în colaborare cu doi angajaţi ai Centrului de Găzduire şi Orientare pentru persoane fără domiciliu stabil (de acum înainte Centrul-adăpost sau Centrul), am elaborat o bază de date ce conţine datele socio-biografice a 586 de subiecţi, foşti şi/sau actuali beneficiari ai Centrului din septembrie 2004 pînă în iunie 2015, în baza informaţiei incluse în „anchetele sociale” (formulare biografice) completate la admiterea în instituţie şi actualizate pe parcursul şederii la Centru[5]. Aceste date cantitative îmi vor ajuta să fac o descriere a profilului socio-demografic a beneficiarilor acestui Centru, pe care o voi completa cu informaţiile narative colectate prin interviuri, observaţie şi analiza articolelor de presă.

Pentru a realiza acest studiu, am folosit un model teoretic cîtuşi de puţin sincretic, compus din lucrări de sociologie, antropologie, istorie şi asistenţă socială (a se vedea bibliografia la finalul articolului). Am privilegiat o abordare socială critică asupra mecanismelor sociale de „producere” şi apoi de marginalizare şi excluziune a persoanelor fără adăpost în contextul şi istoria regiunii noastre. Totodată, am încercat să fiu cît mai atent la felurile în care oamenii cu care am discutat în această cercetare – persoane fără adăpost şi angajaţi din domeniul asistenţiei şi protecţiei sociale – definesc, înţeleg şi interpretează ei înşişi problemele PAFA şi eventualele soluţii din situaţia în care acestea se află. Ţin să scot în evidenţă importanţa lucrării Svetlanei Stephenson despre persoanele fără adăpost din Moscova (2006) şi a cărţii lui Tova Höjdestrand despre PAFA din Sankt-Petersburg (2009)[6]. Ambele mi-au servit în multe privinţe drept model de analiză şi cadru de referinţă.

Faţă de aceste din urmă contribuţii mai mult decît substanţiale la studiul problemei persoanelor fără adăpost în ţările fostei URSS (mai cu seamă în cele două mari oraşe din Rusia), acest studiu va urmări evoluţia fenomenului persoanelor fără adăpost într-o fostă periferie a URSS şi a Europei de est, într-un context în care se întîlnesc mai multe problematici regionale cu altele cu caracter local: între altele, dinamica relaţiilor interetnice după ce reprezentanţii minorităţii ruse şi-au pierdut, după proclamarea independenţei Republicii Moldova în august 1991, mai multe avantaje sociale şi simbolice, în particular dreptul de a nu vorbi şi înţelege limba populaţiei locale. În rest, Republica Moldova şi oraşul Chişinău concentrează, cu o intensitate sporită, majoritatea problemelor sociale şi economice care au răvăşit după 1990 întreaga regiune: precarizarea masivă a populaţiei şi explozia inegalităţilor, migraţia de muncă în masă, creşterea criminalităţii mînă-n mînă cu generalizarea actelor de corupţie prin implicarea funcţionarilor publici, demantelarea statului social etc. Aceste problematici se regăsesc împletite într-o reţea de relaţii de cauză / efect cu chestiunea persoanelor fără adăpost. În ciuda faptului că persoanele fără adăpost, împinse mult dincolo de limita sărăciei extreme, sînt dispreţuite în mod generalizat, chiar şi de către cei mai săraci şi neajutoraţi dintre noi, studiul celor excluşi din societatea noastră ni se arată ca un caz limită – şi astfel revelator – al proceselor de precarizare şi excluziune care au loc în societatea noastră în aceste vremuri de „tranziţie” permanentizată.

Un exerciţiu sumar de statistică cu date parţiale

În Republica Moldova nu s-a făcut încă niciun recensămînt al persoanelor fără adăpost. Totuşi, reprezentanţii unor organizaţii care lucrează cu aceste persoane vehiculează diverse estimări care variază între 3 şi 5 mii de persoane doar pentru oraşul Chişinău. Nu este clar cine anume au făcut aceste estimări şi cu atît mai puţin metodologia folosită pentru a se ajunge la aceste cifre. Directorul unei asociaţii de protecţie a persoanelor fără adăpost din Chişinău, Veaceslav Cuciurca, susţine că la recensămîntul din 2004 asociaţia sa s-a alăturat procesului de recenzare şi a numărat în jur de 7000 de persoane fără adăpost pe timp de iarnă în municipiul Chişinău şi circa 2 – 2,5 mii în sezonul de vară[7]. Rezultatele oficiale ale recensămîntului din 2004 nu înregistrează însă asemenea date. Acest recensămînt oferă date în privinţa persoanelor care locuiau într-o locuinţă care nu le aparţinea (în chirie sau în cămine)[8], nu şi despre persoanele fără domiciliu stabil (PAFA) propriu-zise. Recensămîntul din 2014 a inclus o categorie de recenzare în funcţie de locuinţă sau lipsa ei („persoane fără domiciliu sau fără adăpost”) şi prin urmare a prevăzut o evaluare a numărului persoanelor fără adăpost[9], dar datele definitive ale acestui recensămînt nu au fost încă difuzate pînă la data publicării acestui articol. Oricum, experienţa internaţională arată că recensămîntul general al populaţiei nu dispune de instrumente suficiente de recenzare a persoanelor fără adăpost în parte, această sarcină fiind preluată de obicei de asociaţii de profil şi/sau de cercetători instruiţi în acest sens, după o metodologie special concepută (de exemplu identificarea şi înregistrarea PAFA dimineaţa devreme, în sezon de iarnă, în toate locurile în care este posibilă înnoptarea)[10]. Directorul aceleiaşi asociaţii de protecţie a PAFA de la Chişinău la care am făcut referinţă mai sus a estimat numărul persoanelor fără adăpost în oraşul Chişinău în 2014 la circa 4000 pe timp de iarnă, dar nici această estimare nu a fost verificată.

În ţările occidentale au fost realizate recensăminte la scară naţională ale PAFA pentru prima dată abia în anii 1970-1980, atunci cînd statele respective au recunoscut existenţa problemei lipsei domiciliului stabil (homelessness) în rîndul unui număr mare de persoane. În Republica Moldova, această problemă a fost recunoscută oficial abia în 2002[11], atunci cînd a fost creat un Centru de triere în cadrul Comisariatului general de poliţie Chişinău – o instituţie care acorda persoanelor fără adăpost servicii minime pe termen scurt. Al doilea eveniment care marchează începutul conştientizării problemei PAFA de către decidenţi a fost crearea Centrului de Găzduire şi Orientare pentru persoane fără domiciliu stabil, cu o capacitate de 70 de locuri, cu servicii specializate şi cu posibilitate de cazare pînă la trei luni. Totuşi, problema nu a fost considerată suficient de gravă pentru a se decide o evaluare numerică precisă a populaţiei PAFA. Din 2004 pînă în vara 2015, Centrul-adăpost a găzduit circa 700 de persoane fără adăpost unice (multe dintre care au revenit la Centru, iar alţii au locuit sau locuiesc în această instituţie de cîţiva ani). Amintim totuşi că această cifră indică doar numărul persoanelor care au beneficiat de serviciile Centrului. Trebuie să remarc totodată că mai multe persoane fără adăpost cu care am discutat pe parcursul acestei anchete nu erau la curent cu existenţa Centrului-adăpost. Unele au auzit de el, dar au ţinut să specifice că nu vor să locuiască în această instituţie, din motive la care voi reveni în a doua parte a acestui articol. În sfîrşit, numeroşi beneficiari au rămas în Centru doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, preferînd să locuiască în afara acestuia.

Directorul asociaţiei de protecţie a PAFA din Chişinău vehiculează de asemenea o estimare numerică cu un caracter şi mai sinistru. Potrivit acestuia, morga centrală a oraşului primeşte în iernile relativ blînde pînă la 500 de cadavre de persoane fără adăpost şi pînă la 1000 în iernile friguroase. Această cifră a fost considerată însă exagerată de către cîţiva specialişti cu care am discutat. Din această din urmă estimare – probabil imprecisă – ar trebui să înţelegem că mortalitatea PAFA creşte foarte mult în sezonul de iarnă şi că populaţia PAFA rămîne ridicată în ciuda mortalităţii înalte. Dar la aceste lucruri vom reveni în cele ce urmează.

În lipsa unor cifre mai exacte, vom reţine din cele spuse mai sus că numărul persoanelor fără adăpost din Chişinău poate fi estimată la cîteva mii, cel mai probabil între trei şi cinci mii, şi că această populaţie se reproduce neîncetat. În paginile ce urmează vom analiza populaţia PAFA pe un eşantion destul de numeros (de 586 de subiecţi) raportat la extinderea populaţiei studiate. Acest eşantion nu este unul reprezentativ. Aşa că îi vom interpreta cu precauţie datele. Pe lîngă o analiză cantitativă a stratificării sociale a PAFA, voi recurge la datele calitative, şi ele numeroase, pe care le-am colectat în această cercetare. O încrucişare atentă şi nuanţată a acestor date – cantitative şi calitative – mă vor ajuta să redau o imagine cîtuşi de puţin fidelă şi echidistantă a profilului social al acestor oameni, dar şi a problemelor cu care aceştia se confruntă, a încercărilor lor de a le depăşi prin resurse minime şi de a rezista folosind un mănunchi de tactici de supravieţuire – „arme ale celor slabi”[12] şi neputincioşi.

Cine sînt persoanele fără adăpost din Chişinău?

Cuciurca susţine că ar exista trei generaţii de persoane fără adăpost în oraşul Chişinău: 1) generaţia „cemodan-vokzal-Rossiia” (geamantanul-gara-Rusia)[13] – aceştia ar fi persoanele de limbă rusă care au fugit din Moldova în anii 1990 în urma revoluţiei naţionaliste de la sfîrşitul anilor 1980 şi a independenţei Republicii Moldova, dar care s-au întors în Moldova după ce şi-au dat seama că nici în Rusia nu sînt aşteptaţi; 2) generaţia victimelor escrocilor imobiliari [aşa-zişii «чёрные» риэлторы] – i.e. escroci care, mînă-n mînă cu unii angajaţi de la aşa-numitele SEL[14] şi din poliţie, au înşelat persoane vulnerabile, în general sărace şi singuratice, pentru a le prelua apartamentul; 3) a treia generaţie ar fi cei deja născuţi boschetari – fii şi fiice ale generaţiei de oameni pauperizaţi în anii 1990. Observaţia lui Cuciurca, făcută în urma unei practici de lucru îndelungate cu persoanele fără adăpost din Chişinău (el însuşi a trăit pe piele proprie această experienţă), nu îmi pare lipsită de fundament. Aceste trei grupuri de PAFA se întîlnesc în diverse forme şi printre subiecţii eşantionului meu. Totuşi, aceste grupuri nu sînt singurele segmente importante ale „populaţiei” PAFA. În plus, identificarea lor după grupuri de vîrstă (sau pe „generaţii”) maschează – mai mult decît relevă – adevăraţii factori de vulnerabilitate şi marginalizare care conduc la creşterea numărului persoanelor fără adăpost.

Cu riscul de a propune o listă de categorii cîtuşi de puţin arbitrare, ca în celebra clasificare a animalelor după o pretinsă enciclopedie chinezească citată de Borges[15], voi analiza în cele ce urmează o serie de categorii pe care le consider pertinente pentru a discerne diferenţele semnificative în interiorul grupului de persoane fără adăpost din Chişinău (şi, în mare măsură, din regiune). Categoriile de persoane fără adăpost pe care le voi trece în revistă în continuare au fost scoase în evidenţă în urma analizei bazei de date socio-biografice a beneficiarilor Centrului-adăpost (din 2004 pînă în 2015). Aceste categorii sînt totodată nuanţate şi contextualizate printr-o analiză calitativă a interviurilor şi altor date narative. Iată care sînt categoriile sociale ale PAFA pe care le consider relevante şi pe care le voi discuta pe scurt în următoarele două pagini: 1) genul (sexul), 2) vîrsta, 3) studiile (inclusiv experienţa de şcolarizare la orfelinat / internat), 4) statutul şi experienţa de detenţie. În continuarea analizei acestor categorii, mă voi opri pentru a scoate în relief cîţiva posibili factori sociali care conduc la producerea şi/sau la agravarea fenomenului PAFA, şi pe care le consider pertinente – sau cel puţin demne de a fi discutate, fie şi dintr-o perspectivă critică – pentru ceea ce priveşte acest fenomen în societatea noastră, şi anume: precaritatea, şomajul, alcoolismul, ruperea sau inexistenţa legăturilor familiale, lipsa actelor de identitate şi, în sfîrşit, ceea ce am puti numi gradul de integrare şi respectiv de exluziune în/din societate. Vom încheia acest subcapitol cu o scurtă discuţie în legătură cu posibilele implicări psihologice sau trasături individuale care ar conduce la PAFA.

O marginalitate majoritar masculină

Ca şi în alte societăţi, populaţia PAFA din Chişinău este una preponderent masculină. 75% dintre toţi beneficiarii Centrului-adăpost, din 2004 pînă în 2015, au fost / sînt bărbaţi. Această proporţie de gen este similară cu cea din eşantionul de 28 de respondenţi PAFA, selectaţi în mod aleatoriu, cu care am realizat interviuri în interiorul Centrului şi în afara lui: 20 dintre aceştia (72%) erau bărbaţi şi 8 – femei. Acest dezechilibru de gen, mai mare decît în alte părţi[16], ar putea fi determinat şi de proporţia înaltă (21%) de foşti deţinuţi, dintre care majoritatea (89,3%) sînt bărbaţi.[17] Explicaţia acestei diferenţe în distribuţia PAFA pe criteriu de gen ar putea sta, totodată, în nivelul de insecuritate sporit şi totodată în gradul de stigmatizare ridicat asociate în general experienţei persoanelor fără adăpost, ceea ce ar duce la un efort mai mare depus de către femei pentru a evita unele experienţe de viaţă, mai exact locuirea şi înnoptarea în adăposturi precare, tipice pentru PAFA (case abandonate, şantiere, subsoluri etc. şi aziluri de noapte pentru PAFA) în funcţie de care sînt identificaţi de regulă persoanele fără adăpost. Dacă o asemenea ipoteză s-ar dovedi validă, am putea deduce de asemenea că prezenţa redusă a femeilor printre subiecţii eşantioanelor mele ar proveni şi dintr-un efect de invizibilitate socială mai pronunţat a persoanelor fără adăpost de sex feminin[17a]. De exemplu, o beneficiară a cantinei mobile organizată de Diaconia[18] în faţa hotelului Naţional mi-a mărturisit lapidar, după ce a refuzat în principiu să participe la interviu, că a fost profesoară de literatura rusă, că şi-a pierdut apartamentul în urma unei înşelăciuni şi că acum locuieşte la o cunoştinţă. Acest caz, care nu este singular, nu se potriveşte întocmai cu definiţia dată mai sus persoanelor fără adăpost, întrucît persoana are, în principiu, unde locui. Statutul său este însă fragil şi cu un risc foarte înalt de a se transforma în unul de persoană fără adăpost în sensul strict al acestui termen. Merită de asemenea remarcat că anumite elemente ale modului de trai şi ale parcursului socio-biografic asociate cu o situaţie mai dificilă a persoanelor fără adăpost, de exemplu experienţa de detenţie, lipsa actelor de identitate şi alcoolismul cronic, între altele, sînt semnificativ mai frecvente printre subiecţii de sex masculin ai eşantioanelor din cercetarea mea[19].

Totodată, se poate observa printre persoanele fără adăpost de sex feminin un grad mai mare de dependenţă faţă de instituţia de plasament (centrul-adăpost) în comparaţie cu PAFA bărbaţi. Astfel, o proporţie dublu mai mare de femei (13,3% faţă de 6,7% dintre bărbaţi) revin la Centru după o dezinstituţionalizare temporară. Un procentaj de două ori mai mare de femei (8% faţă de 4,1% dintre bărbaţi) rămîn cazate în incinta Centrului pînă la deces. Această dependenţă de serviciile instituţiei poate fi determinată de gradul mai înalt de excluziune a femeilor în cîmpul muncii. Astfel, doar 4,7% dintre beneficiare reuşesc să se angajeze după părăsirea instituţiei (sau pe durata acesteia), faţă de 8% dintre bărbaţi. Această proporţie poate fi determinată, totodată, de particularitatea structurii de vîrstă a grupurilor de beneficiari de sex feminin şi a celor de sex masculin din instituţie. Astfel, procentul bărbaţilor de 41-55 ani este semnificativ mai mare (39% dintre bărbaţi) decît cel al femeilor (28,8% dintre femei). Respectiv, procentul femeilor vîrstnice (71 ani şi mai mult) este de trei ori mai mare decît cel al bărbaţilor (15,1% faţă de 4,9%). În legătură cu această ultimă cifră, se cere de amintit că speranţa de viaţă este de regulă mai înaltă printre femei decît cea a bărbaţilor[20].

O vulnerabilitate agravată de vîrstă

Vîrstnicii sînt proporţional dublu mai numeroşi printre persoanele fără adăpost din Chişinău (33,7% au 56 ani şi mai mult) faţă de media persoanelor vîrstnice în sînul populaţiei generale a municipiului Chişinău (13,5% de 57/62 ani şi mai mult[21]). Acest segment de vîrstă este unul din cele mai expuse la sărăcie şi totodată din cele mai dependente de servicii şi indemnizaţii sociale[22]. Persoanele fără adăpost vîrstnice sînt cu atît mai vulnerabile cu cît o parte mare dintre ele (35%) nu au acte de identitate şi deci nu pot beneficia nici de indemnizaţii sociale, nici de servicii medicale şi sociale complete. Potrivit datelor furnizate de administraţia Centrului-adăpost privind rezultatele consilierii şi a serviciilor instituţiei, o bună parte din beneficiarii vîrstnici (27,6% din cei de 56-70 ani şi 28,6% dintre persoanele de 71 ani şi mai mult) sînt reintegraţi în familiile lor de origine. Dar odată ce se reuşeşte această procedură în mod formal, situaţia lor nu mai este supravegheată pe teren. După mărturiile unor reprezentanţi ai personalului Centrului, gradul de recidivă după aceste tentative de reintegrare în familie sau în comunitate este mare. Numeroşi vîrstnici (45,4% dintre cei de 56-70 ani şi 9,5% din cei de 71 şi mai mult) preferă să plece neanunţat de la Centru. O parte din cei plasaţi în comunitate sau plecaţi de bună voie (11,8% dintre cei de 56-70 ani şi 4,8% cei de 71 şi mai mult) revin la Centru. Doar o mică parte (de 7,1% pentru cei de 71 ani şi mai mult) ajung să fie plasaţi în azilul de bătrîni central din Chişinău. Procedura de plasare în această instituţie este foarte anevoioasă din motivul unor numeroase bariere birocratice (de exemplu, existenţa unui copil adult, chiar dacă acesta se află în închisoare sau este el însuşi bolnav, este o piedică practic insurmontabilă pentru părinte de a fi admis în instituţie), dar şi a pensiei foarte mici a celor mai mulţi dintre ei (instituţia este întreţinută în mare măsură din cotizaţiile obligatorii din pensiile beneficiarilor). În condiţiile în care azilul de bătrîni este în mod cronic supralicitat, şansele celor 35% de beneficiari vîrstnici din Centru fără acte de fi admişi într-o bună zi în azil – lucru pe care îl visează majoritatea respondenţilor în vîrstă cu care am vorbit – sînt practic nule. Odată trecută limita de vîrstă de 71 ani, şansele cele mai probabile de „soluţionare” a cazului lor este decesul. 45,2% dintre cei cuprinşi în această din urmă categorie de vîrstă sfîrşesc anume în acest fel, mai devreme sau mai tîrziu.

Un capital şcolar devalorizat

Nivelul de educaţie printre persoanele fără adăpost (cel puţin judecînd după eşantionul folosit în acest studiu) este unul asemănător cu cel din republică, dar este unul vizibil mai mic decît cel din mediul urban din RM. Acest lucru se explică şi din motivul că majoritatea beneficiarilor (65,86%) provin din afara municipiului Chişinău. Astfel, persoanele fără adăpost cu studii superioare în acest eşantion este de 14,31%, dublu mai mic decît procentul persoanelor cu studii superioare în oraşele din RM (28,98% în 2014 la orăşenii de 15 ani şi mai mult)[23], dar este analog cu procentul persoanelor cu studii superioare pe republică (15,23%). În rest, rata persoanelor fără adăpost cu studii medii de specialitate şi secundare profesionale este destul de ridicată (de 11.01% şi 19%), comparabilă cu rata persoanelor cu un asemenea nivel de instruire în rîndurile populaţiei generale din RM şi a celei din mediul urban în parte (de 15 ani şi mai mult)[24].

Nivelul de instruire a populaţiei mun. Chişinău, a populaţiei generale a RM şi a eşantionului PAFA. Datele BNS şi baza de date PAFA Centrul-adăpost, 2004-2015.

Nivelul de instruire a populaţiei mun. Chişinău, a populaţiei generale a RM şi a eşantionului PAFA. Datele BNS şi baza de date PAFA Centrul-adăpost, 2004-2015.

La fel ca în cazul persoanelor fără adăpost din alte societăţi (în SUA, de exemplu), studiile nu se asociază neapărat în mod pozitiv cu un rezultat notabil de integrare în societate, prin angajare în cîmpul muncii sau prin cazare în afara Centrului-adăpost, în urma serviciilor de consiliere şi orientare din partea asistenţilor Centrului. Dimpotrivă, rata celor cu studii superioare sau medii de specialitate (la colegiu) care pleacă neanunţat din instituţie (lucru privit în general ca un eşec temporar de către specialiştii Centrului) este proporţional la fel de mare ca a celor fără studii care părăsesc Centrul „englezeşte”. Aşadar, studiile (superioare sau de specialitate) nu sînt neapărat un factor de reuşită socială pentru persoanele fără adăpost. Acest lucru poate fi citit şi altfel: nivelul de instruire ridicat nu împiedică neapărat o persoană să devină persoană fără adăpost atunci cînd alţi factori (despre care vom vorbi mai jos) fac acest proces greu evitabil. În interviurile cu cei 28 respondenţi PAFA, mai mulţi dintre aceştia ţineau să specifice nivelul lor de instruire ridicat, pentru a mări efectul de contrast al situaţiei grele în care se află în prezent. Cauza procentului relativ ridicat al persoanelor cu studii superioare şi medii de specialitate printre PAFA este, cu siguranţă, gradul înalt de pauperizare care nu i-a cruţat nici pe cei cu studii. Dimpotrivă, persoanele instruite, angajaţi în sectorul bugetar, au fost în mare parte victime ale pauperizării care a făcut ravagii în societatea moldoveană mai ales în a doua jumătate a anilor 1990[25].

Internatul: o pepinieră de tineri social vulnerabili?

O trăsătură importantă iese totuşi în evidenţă din parcursul şcolar al beneficiarilor Centrului: 13,8%[26] dintre ei au făcut studii într-o şcoală internat din RM. Acest procent este unul foarte ridicat, în condiţiile în care instituţiile de învăţămînt special a variat între 2,4% în 2004/05 şi 1,7% în 2013/14 din toate şcolile de învăţămînt primar şi secundar general[27]. Diverşi observatori, adepţi ai reformei de dezinstituţionalizare a copiilor plasaţi în şcoli speciale şi internate, reformă care a demarat în Republica Moldova în 2006 sub presiunea instituţiilor internaţionale – în special UNICEF, au constatat abordarea hiperprotecţionistă a acestor instituţii faţă de elevi, accentul acestora pe deprinderile de viaţă şi de integrare socială a elevilor fiind insuficient. Totodată, anumite rapoarte scot în evidenţă caracterul echivoc al procesului de dezinstituţionalizare a copiilor din internate. Astfel, un raport realizat de UNICEF Moldova în 2011, constată gradul înalt de vulnerabilitate a copiilor ieşiţi din aceste instituţii:

„Numărul de copii reintegrați reprezintă numai 13% din toți copiii instituționalizați (…). Ceilalți peste 85% (adică circa 4.580 copii între 2007 și 2010)[28] erau absolvenți ai instituțiilor rezidențiale. Astfel, aceștia au plecat în mod ‘natural’ din sistem. Nu a fost instituit nici un mecanism de suport pentru ei. Unii s-au reîntors în familiile lor. Alții au rupt relațiile cu familia cu mult timp înainte. Din acest motiv, unii specialiști consideră că tinerii absolvenți ai școlilor internat sunt un grup vulnerabil pentru care serviciile sociale disponibile sunt categoric insuficiente. Ei sunt vulnerabili pe mai multe dimensiuni, inclusiv din perspectiva legăturilor slabe cu familia, pregătirii insuficiente pentru viață, riscului mare de șomaj”.[29]

Astfel, nu e de mirare că o parte din aceşti copii şi tineri ajung în centrul de plasament pentru persoane fără adăpost, ceea ce nu este, poate, cel mai rău lucru care poate să li se întîmple în condiţia lor. Astfel, cîţiva din respondenţii mei care au absolvit un internat, au mărturisit că au avut mai tîrziu şi experienţa detenţiei într-o instituţie penitenciară.

Cîţiva respondenţi care au absolvit o şcoală internat mi-au împărtăşit amintiri amestecate pe care le păstrează despre şcoala internat. Unii dintre ei recunosc că la internat le-a fost mai uşor pentru că toate grijile şi nevoile zilnice le erau preluate de către instituţie: „– Şi cum a fost? // – Cîteodată uşor, cîteodată greu. Cînd ei te întreţin e mai uşor: te îmbracă, îţi dau de mîncare, te lecuiesc şi pe la spital te duci, e mai uşor.”[30] Faţă de viaţa ciuruită de lipsuri şi incertitudini pe care o duc în prezent, amintirea despre şcoala internat este, pentru unele persoane fără adăpost de azi, o binecuvîntare:

„ – [Am învăţat în ] şcoală-internat, de tip sanatorial. (…) Pentru copii răi, ca să spunem aşa. Cum răi… Erau şi copii care învăţau, fără mamă, fără tată. Veneau baptişti, aduceau haine, aduceau toate celea. Nu, acolo a fost şcoală bună. –Adică sînteţi mulţumit? // – Da, eu îs mulţumit tare. Bogdaproste. // – Vă aduceţi aminte?… // [Rîzînd cu plăcere] Da, îmi aduc aminte… // – Şi de colegii de clasă? // – Da, clar lucru… Da acolo erau şi de aceia care învăţau din sat de acolo. Şi noi cîteodată ne mai duceam pe la dînşii pe acasă.”[31]

Alţii, în schimb, păstrează o amintire mai amară despre internat, ca de un loc de umilinţe şi privaţiuni afective:

„(…) un moment mai puţin fericit a fost că din clasa a patra ne-am dus la internat, pentru că după clasa a 4-a nu era unde să mai învăţ în sat, aşa că am plecat la internat. Sîmbăta şi duminica veneam acasă şi totuşi era greu, că eram la internat. N-aş putea spune că am fost fericit. În acel internat din satul X fiecare încerca să-l umilească pe celălalt, să arate că el e mai tare: unii erau „localnici”, alţii – „venetici”. N-a fost acolo aşa o fericire ca să socot că am avut o copilărie fericită. Şi asta [a fost valabil] pentru toţi, nu numai pentru mine. (…) Celor care nu s-au săturat să se joace, le e mai greu să trăiască la maturitate. (…) Case de copii sînt peste tot, dar la ce bun internatele? Acolo umilinţa e prea mare. Copiii nu trebuie să trăiască în internate. Case de copii, da. Dar nu internate.”[32]

Din penitenciar în stradă

După cum s-a spus mai sus, proporţia foştilor deţinuţi este copleşitoare printre beneficiarii şi foştii beneficiari ai Centrului-adăpost: 21% dintre persoanele admise în această instituţie au declarat că au avut cel puţin o experienţă de detenţie într-un penitenciar. Acest procent este enorm faţă de proporţia acestei categorii de persoane în ţară[33]. Acest procent arată eşecul sistemului de justiţie şi în special al sistemului pentitenciar din RM de a contribui substanţial la integrarea socială a foştilor deţinuţi, în ciuda eforturilor de reformă realizate mai ales începînd cu 2005 în urma intervenţiilor şi a asistenţei în acest sens a cîtorva organizaţii neguvernamentale pentru a uşura integrarea socială a acestei categorii de persoane. Astfel, în penitenciare s-a introdus un curs de formare pentru deţinuţi cu jumătate de an înainte de eliberare, în care aceştia învaţă anumite deprinderi sociale: a-şi găsi un loc de lucru, un adăpost, a-şi reîntregi familia etc. Aceste cursuri fiind însă facultative, numeroşi deţinuţi preferă să nu le urmeze[34]. La fel, în urma intervenţiei Insitutului de Reforme Penale din Moldova, între alte organizaţii (LADOM, SIDO – Moldova, Viaţa Nouă, Amnesty International etc.), au fost create structuri comunitare – centrele de justiţie comunitară – menite să asiste foştii deţinuţi în vederea integrării lor sociale şi să influenţeze autorităţile publice locale şi centrale de a contribui în acest sens. Totuşi, judecînd după rapoartele Ministerului Justiţiei, ale Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi ale Institutului de Reforme Penale (dar şi a lipsei unor asemenea informaţii), aceste măsuri nu reuşesc să acopere necesităţile reale ale celor 2000 de foşti deţinuţi care ies anual din incintele penitenciarilor din R. Moldova. Una din piedicile în calea reintegrării foştilor deţinuţi în cîmpul muncii şi în societate este şi atitudinea negativă sau rezervată faţă de aceştia[35].

Din discuţiile pe care le-am avut cu persoanele fără adăpost – foşti deţinuţi (9 persoane, dintre care 5 cu detenţie multiplă), am putut deduce un anumit grad de obişnuinţă – de normalizare, altfel zis – faţă de experienţa de detenţie şi, dimpotrivă, un sentiment de stres şi anxietate cauzat de viaţa la libertate în care foştii puşcăriaşi trebuie să-şi caute de lucru şi un adăpost, în situaţia în care mulţi dintre ei îşi pierd deprinderile sociale, legăturile cu familia, cu rudele şi cu prietenii de altă dată, nu mai dispun de locuinţa în care au locuit înainte de internare.[36] Această stare de anxietate explică parţial nivelul înalt de recidivă, care după unele estimări se ridică pînă la 50%. Într-o discuţie cu unul dintre ei, acesta îmi mărturiseşte sentimentul echivoc pe care i-l produce viaţa la libertate – de fapt, viaţa într-o colonie informală de persoane fără adăpost, la marginea unui parc din Chişinău:

– Cum a fost acolo?
– Acolo totul e stabil, dar e greu. M-am eliberat acum în ianuarie, pe 2 ianuarie.
– Dar cum e acolo? Cum comunică oamenii?
– Comunică destul de civilizat (kul’turno), în general. Sînt oameni şi răi şi buni, dar acolo dacă ai ajuns, te strădui să te ţii pentru că nu ai unde pleca în altă parte. Stai într-o cameră cu un om şi, îţi place sau nu, dar trebuie să te acomodezi cu el.
– Dar se mai întîmplă cazuri de agresiune sau ceva de genul?
– Se întîmplă de toate, dar eu aş spune că aici la libertate mai des se întîmplă asemenea lucruri. Dar te strădui să faci compromisuri[37].

Cazul lui Veaceslav, pe care l-am intervievat la ieşirea de la cantina socială din parcul Izvor, ne arată contextul social şi biografic în care se manifestă această stare de anxietate – efect pervers al socializării într-o insituţie penitenciară nereformată:

S-a născut în Chişinău, în ’79. De foarte tînăr, zice că a avut o fire mai zvăpăiată, s-a împrietenit cu alţii ca el şi… a ajuns la colonia cu regim închis pentru minori (aşa-zisa maloletka). Cînd a ieşit la libertate nu a vrut să lucreze, deşi i-ar fi prins bine, după cum îşi apreciază el retrospectiv situaţia, şi mai săvîrşeşte cîteva furturi. Iarăşi ajunge la închisoare. După ce iese, nu mai ştie ce poate face, unde să lucreze. Face cîteva tentative de a-şi găsi un rost, dar, pînă la urmă, tot la închisoare ajunge. După ce iese ultima dată din închisoare, nu mai are pe nimeni din rude apropiate, muriseră toate: «Ни дома, ни двора… Ни родины, ни флага»[38] – îmi explică el printr-o zicală răspîndită în acest mediu. În închisoare poţi trăi bine, dacă îţi impui respectul – zice Veaceslav, deşi „mai bine să nu ajungi acolo.” Ca peste tot, în închisoare se stabilesc ierarhii. Dar lui Veacelsav i-a fost uşor acolo pentru că avea prieteni. Şi printre „boschetari” există ierarhii. Dar el se străduie să nu aibă de a face cu „ei”, doar vine la cantină, mănîncă şi pleacă – zice el, distanţîndu-se de statutul persoanelor fără adăpost. Între timp, se căsătoreşte şi se recăsătoreşte de trei ori, dar căsniciile nu ţin, din cauza „vizitelor” dese la închisoare. La moment lucrează într-o firmă privată de prelucrare a materialului plastic, pentru un salariu informal de 3 mii de lei. Spune că-i ajunge, numai că e prea puţin pentru a-şi închiria ceva şi pentru a mai trăi. Aşa că, pînă una alta, doarme pe unde apucă: la cunoştinţe sau sub cerul liber. Are un vis: să-şi facă actele de identitate pierdute şi să plece la unchiul său în pădurile Carpaţilor din Ucraina, unde speră să găsească un cămin primitor şi un lucru care să-i asigure o viaţă tihnită şi confortabilă, departe de stresul şi tentaţiile negative ale oraşelor[39].

În acest context, ne dăm seama că, pentru unii dintre ei, plasarea în Centrul-adăpost pentru PAFA nu este neapărat un eşec, ci o oportunitate de resocializare. Totuşi, după cum mărturisesc unii dintre ei, şi mai ales unii beneficiari ai Centrului care nu au cunoscut vreo experienţă de detenţie, dar şi cum recunosc unii reprezentanţi ai personalului Centrului, unii foşti deţinuţi aduc cu ei şi modelele de socializare şi de ierarhizare dobîndite în închisoare, pe care le reproduc în condiţiile Centrului. Fragmentele din interviurile cu două persoane fără adăpost, unul realizat în interiorul Centrului, altul în afară (locul interviului influenţează de regulă felul în care respondentul îşi exprimă atitudinea faţă de instituţie), ilustrează relaţiile pe care unii beneficiari recent ieşiţi din penitenciare le impun în interiorul comunităţii PAFA de la Centrul-adăpost:

– Dar cum e viaţa aici la dvs., ce relaţii aveţi cu ceilalţi la Centru?
– Relaţiile sînt foarte bune şi chiar şi cu cei care au venit din locuri nu atît de îndepărtate [aluzie la închisoare], cu toţii chiar au o atitudine foarte bună faţă de mine. Mai erau cîte unul sau doi, care veneau şi stăteau două săptămîni şi aceiaşi [foşti puşcăriaşi] nu le dădeau voie să trăiască aici. Toate aceste maniere [zamazhki] din închisoare, le aduceau aici. Nu le ieşea. Dar în general relaţiile sînt bune. Oameni buni. Dar ştiţi cum se spune: fiecare turmă are cîte o oaie ticăloasă. Dar în fond, relaţiile sînt bune.”

Dar ştiţi că există un centru pentru persoane fără adăpost [în Chişinău]?
– Da, ştiu, am fost acolo.
– Şi cum e acolo?
– Eu am fugit de acolo şi mai mult nu vreau să mă mai întorc vreo dată acolo. Ştiţi de ce? Iată, o să vă spun sincer. Acolo sînt prea mulţi foşti deţinuţi [бывших зеков]. Şi ei îşi impun ordinea lor. Pot să se arunce cîte cinci, şase, asupra unui om, să-l bată şi nimic nu să li se întîmple pentru asta. (…) La ce-mi trebuie mie aşa o viaţă? Aici, în schimb, eu mă simt normal, aici eu sînt un om liber.”[40]

Este adevărat că, în Centrul-adăpost şi în afara lui, se reproduc nu doar modele de relaţii şi comportament provenite din penitenciare, prin intermediul foştilor deţinuţi, dar şi stereotipurile negative faţă de aceştia din partea celorlalţi beneficiari şi ai orăşenilor în general. Persoanele fără adăpost cu experienţă de detenţie sînt astfel puse în faţa situaţiei de a înfrunta un dublu stigmat şi o dublă provocare, în calitate de fost deţinut şi ca persoană fără adăpost.

 

(Continuarea va urma în curînd.)

 

Referinţe:

[1] Vezi Petru Negură, „De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?”, februarie 2015, PATZFORMA.MD. URL: http://www.platzforma.md/?p=34779

[2] A se vedea în acest sens, Christopher Jencks (1994). The homeless. Cambrisge, Massachusets, Londra: Harvard University Press, p. 10.

[3] Despre PAFA ca fenomen „total”, s-a mai vorbit în literatura de specialitate. Vezi, de exemplu, la Jencks (1994), o discuţie despre definiţia fenomenului persoanelor fără adăpost, pp. 3-7. Şi Kim Hopper (2003). Reckoning with Homelessness. Ithaca & New York: Cornell University Press, mai ales pp. 22-23. Pentru contextul est-european şi post-sovietic, a s vedea Svetlana Stephenson (2006). Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publ., pp. 4-5 şi 9-10.

[4] În particular, am făcut inteviuri cu angajaţi de rang managerial şi asistenţi sociali de la patru organizaţii de profil din municipiul Chişinău: o ONG de prevenire a răspîndirii HIV/SIDA şi TBC în rîndul PAFA şi a persoanelor social vulnerabile, o asociaţie de asistenţă şi protecţie a PAFA, o asociaţie religioasă ortodoxă de asistenţă a PAFA şi persoanelor sărace din oraş (coordonatori ai unei cantine sociale mobile, între alte proiecte sociale) şi, în sfîrşit, un Centru de orientare şi găzduire pentru PAFA. În mod special, am avut privilegiul de a petrece mai mult timp în acest din urmă Centru, unde am fost primit de fiecare dată cu multă bunăvoinţă, perioadă în care am putut surprinde fragmente din rutina cotidiană a instituţiei în rîndul personalului, al beneficiarilor şi al relaţiilor dintre aceştia.

[5] A se vedea de asemenea în anexă categoriile după care a fost creată această bază de date. Posibilele erori strecurate în aceste „anchete sociale” provin, în mare parte, din faptul că ele sînt completate în baza declaraţiilor personale ale subiecţilor, iar informaţiile respective nu sînt de regulă verificate de către asistentul social.

[6] Svetlana Stephenson (2006) şi Tova Höjdestrand (2009) Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell Univ. Press.

[7] Interviu cu Veaceslav Cuciurca, directorul asociaţiei „Protecţia socială a persoanelor fără adăpost” din Chişinău, octombrie 2015.

[8] Potrivit datelor recensămîntului din 2004, în raportul de sinteză „Cu privire la totalurile Recensămîntului populaţiei din 2004. Condiţiile de locuit ale populaţiei”, „[î]n 2004 din totalul gospodăriilor casnice 2,4% locuiau în încăperi închiriate la alte persoane. În mediul urban ponderea a astfel de gospodării era de 4,3%, iar în mediul rural de 1,2%. // În cămine şi cămine de tip familial locuiau, respectiv, 1,8% şi 1,7% din gospodăriile casnice, în majoritate (95,6%) fiind din mediul urban.” Sursa: BNS (URL: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=2364). Dar aceste date nu spun nimic în mod special despre persoane fără adăpost după definiţia general admisă a acestui termen (vezi introducerea acestui articol).

[9] Cf. Statistica Moldovei, Notă informativă, p. 2. URL: http://www.statistica.md/public/files/Recensamint/Recensamint_pop_2014/Nota_informativa_Preliminare_Recensamint_2014.pdf

[10] Jencks (1994), pp. 8-20.

[11] Potrivit lui Veaceslav Cuciurca, preşedintele asociaţiei „Protecţia persoanelor fără adăpost”, această conştientizare a fost grăbită de activitatea asociaţiei care a pornit o campanie de sensibilizare a opiniei publice în privinţa PAFA.

[12] James C. Scott (1985). Weapons of the Weak. Everyday Forms of Peasant Resistance. Yale University Press, New Haven & London.

[13] O expresie atribuită participanţilor la protestele de la sfîrşitul anilor 1980 şi care ar fi o îndemnare a persoanelor rusofone de a părăsi R. Moldova şi a se întoarce la baştină. În acest caz, este vorba de o litotă pentru a desemna valul de politici „naţionaliste” adoptate începînd cu sfîrşitul anilor 1980, percepute de ruşi ca fiind ostile minorităţii rusofone.

[14] De fapt, este vorba de Direcţia generală locativ-comunală şi amenajare din cadrul Primăriei munincipiului.

[15] Citez: „Aceste ambiguităţi, redundanţe şi deficienţe le amintesc pe cele pe care doctorul Franz Kuhn le atribuie unei enciclopedii chinezeşti, intitulate Prăvălie cerească de cunoştinţe binefăcătoare. În străvechile-i pagini stă scris că animalele se împart în (a) aparţinătoare Împăratului, (b) îmbălsămate, (c) îmblînzite, (d) purcei de lapte, (e) sirene, (f) fabuloase, (g) cîini în libertate, (h) incluse în această clasificare, (i) care ţopăie ca smintitele, (j) nenumărate, (k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă, (l) etcaetera, (m) care abia au spart ulciorul, (n) care de la distanţă par muşte.” Jorge Luis Borges, „Limba analitică a lui John Wilkins”, în „Alte investigări”, în Opere 3, Bucureşti, 2000. p. 247.

[16] În SUA, de exemplu, în 2013, raportul de gen în rîndul populaţiei PAFA era de 63,4% vs. 36,6%. Claudia D. Solari et al. The 2013 Annual Homeless Assessment Report (AHAR) to Congress, Part 2: Estimates of Homeless in the Unites States. The US Department of Housing and Human Development. October 2014.

[17] Această proporţie de gen este analogă cu cea a populaţiei generale a persoanelor deţinute în RM: Astfel, “[l]a începutul anului 2012 în penitenciarele din ţară îşi ispăşeau pedeapsa 5012 deţinuţi, din care 412 femei (8,2%). BNS, “Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 2012”. URL: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4003

[17a] Astfel, potrivit mai multor specialişti în chestiunea persoanelor fără adăpost, PAFA de gen feminin ar fi în general mai puţin vizibile în public, ele locuind de regulă la prieteni, iubiţi, rude, ceea ce le face dependente faţă de proprietarii locuinţelor respective. Elvira Loibl, Marlene Schagerl, „Gender-Sensitive Housing First (Women-Oriented Housing First)”, in Homeless in Europe, Autumn 2014, Magazine of FEANTSA, p. 8. Vezi şi Uta Enders-Dragässer, „Women and Homelessness in Germany”, in Homeless in Europe, Spring 2010, p. 12. A se vedea de asemenea şi Cramer, H. 2005. Informal and Gendered Practices in a Homeless Persons Unit. Housing Studies 20(5): 737–51; Anastasiya Riabchuk, 2012, ‘Homeless Men and the Crisis of Masculinity in Contemporary Ukraine’. in O Hankivsky & A Salnykova (eds), Gender, Politics and Society in Ukraine. Toronto University Press, Toronto, pp. 204-221.

[18] Misiunea Socială „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei în Republica Moldova.

[19] Astfel, printre beneficiarii Centrului care nu au acte (48,5% dintre toţi beneficiarii Centrului), 39,3% sînt femei şi 51,6% – bărbaţi (pentru cca 10% această informaţie lipseşte). 8,6% dintre subiecţii femei şi 25,1% dintre bărbaţi au avut experienţa detenţiei într-o instituţie penitenciară. În privinţa alcoolismului dispun deocamdată doar de date în baza eşantionului de respondenţi cu care am realizat interviuri: dintre cele 8 femei intervievate, doar una manifesta anumite simptome de alcoolism cronic (iar două manifestau posibil anumite semne de alcoolism moderat), în timp ce printre cei 20 de subiecţi bărbaţi intervievaţi, opt sufereau de simtome vizibile de alcoolism cronic şi 6 de semne posibile de alcoolism moderat. Această proporţie este analogă cu cea a incidenţei alcoolismului în rîndurile populaţiei generale a R. Moldova, bărbaţi şi femei. Potrivit datelor Ministerului Sănătăţii din RM, dintre toţi bolnavii de alocolism, 11,7% erau femei în 2014 în mun. Chişinău şi de 15,1% din totalul bolnavilor de alcoolism din republică. Cf. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din R. Moldova. „Morbiditatea populaţiei prin maladii specifice”, Chişinău, 2015, p. 15.

[20] În Republica Moldova, femeile au o durată de viaţă medie cu 7,8 ani mai ridicată decît cea a bărbaţilor. În special la categoria de vîrstă de 60 ani, bărbaţii şi femeile au o speranţă de viaţă de respectiv 16,47 şi 21,5 ani. BNS: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4150

[21] Biroul Naţional de Statistică din R. Moldova, Populaţia Republicii Moldova pe vîrste şi sexe, în profil territorial la 1 ianuarie 2011. Culegere statistică, Chişinău, 2011, p. 9.

[22] „Cele mai vulnerabile sunt gospodăriile casnice conduse de persoanele în vârstă de 65 ani și peste. Rata sărăciei la această categorie este de 14,8% – nivel care este de 3,5 ori mai mare decât la gospodăriile conduse de persoane sub 30 de ani și de 1,6 ori mai mare decât la gospodăriile conduse de persoane în vârsta de 30-39 ani.” Ministerul Economiei din R. Moldova, „Notă informativă. Sărăcia în Republica Moldova 2014”, Chişinău, iunie 2015.

[23] După datele BNS (populaţia RM, de 15 ani şi mai mult, în total pe RM şi în mediu urban, în 2014), comparate cu informaţiile deduse din baza de date din această cercetare.

[24] Datele privind studiile medii generale şi studiile gimnaziale / generale obligatorii par disproporţionate faţă de media pe ţară şi în mediul urban (proproţia primelor pare prea mare (47,52%), iar a celor gimnaziale / generale obligatorii prea mică (4,13%)). Aceste categorii ar putea prost înţelese (de ex., pentru prima categorie, să se înţeleagă şi studiile medii generale incomplete) sau confundate de beneficiari, în momentul completării „anchetei sociale”. Prin urmare, cred că acestea ar trebui citite cu prudenţă sau interpretate cumulat.

[25] A se vedea despre acest aspect, Petru Negură, „Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?” (I parte şi a II parte), în www.http://www.platzforma.md.

[26] Iar proporţia lor ar putea chiar puţin mai ridicată din contul celor 7,72% de informaţii lipsă în acest sens.

[27] Biroul Naţional de Statistică din R. Moldova, Educaţia în Republica Moldova. Publicaţie statistică. 2013/2014, Chişinău 2014: „Structura instituţiilor de învăţămînt de zi, pe tipuri”, p. 46.

[28] Apud Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale și Familiei, USAID, Buletin Informativ. Protecţie socială. Familie puternică – stat prosper, nr. 4/mai 2011, p. 6.)

[29] Manuela Sofia Stănculescu, Monica Marin, Analiza situaţiei copiilor vulnerabili, exluşi, discrimnaţi din Moldova, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Noiembrie 2011. Apud: Fundaţia pentru Cercetare Economică și Socială – CASE Moldova, UNICEF, REPORT on evaluating the cost of non-action in the implementation of the National Strategy Action Plan on Reforming the Residential Child Care System for the years of 2007-2012, 2010, p. 50.

[30] Evghenii, 28 ani, interviu, în rusă, în Centru, în 2013.

[31] Gheorghe, 38 ani, interviu, în română, în afara Centrului, august 2015.

[32] Mihail, 52 ani, interviu, în rusă, în Centru, în 2014.

[33] Potrivit unor date, în R. Moldova anual îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile penitenciare între 6840 în 2004 şi 5760 în 2014. BNS, „Detinuţi în instituţiile penitenciare pentru maturi după termenul de ispăşire a pedepsei şi ani”: http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/12%20JUS/JUS03/JUS03.asp. La 1 octombrie 2015, în penitenciare erau 5306 deţinuţi. Pe lîngă aceştia, în izolatoare de urmărire penală erau internate 2507 persoane. Ministerul Justiţiei – Departamentul Instituţiilor Penitenciare, „Informaţia privind numărul deținuților aflați în penitenciarele Republicii Moldova la 01 octombrie 2015”. URL: http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica. În jur de 2000 de deţinuţi sînt eliberaţi anual din penitenciare. Dorina Ardeleanu (coord.), Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Raport de monitorizare şi evaluare a activităţii realizate în cadrul Proiectului „Consolidarea societăţii civile în Moldova. Grupuri marginalizate. Reintegrarea socială a ex-deţinuţilor”, implementat de Institutul de Reforme Penale cu suportul financiar Sida şi FSM, Chişinău, 2009, p. 7. Numărul deţinuţilor la 100.000 locuitori din RM variază între 192 în 2004 şi 160 în 2014. BNS, „Deţinuţi în instituţiile penitenciare după grupe de vîrstă, indicatori, sexe şi ani”.

[34] Vezi, de exemplu, Polina Cupcea, „Detenţia de după închisoare”, în Ziarul de Gardă, nr. 426, 13 iunie 2013. URL: http://www.zdg.md/editia-print/social/detentia-de-dupa-inchisoare

[35] Astfel, potrivit unui sondaj comandat de Centrul de Justiţie Comunitară din Chişinău (Sondaj ,,Atitudinea populaţiei faţă de persoanele liberate din detenţie”, realizat în februarie 2009), „26,23 % dintre respondenţi sunt categoric împotrivă să ofere adăpost, hrană, protecţie sau înţelegere deţinuţilor, 56,56 % condiţionează acordarea ajutorului în funcţie de personalitatea ex-condamnatului şi doar 14,75 % sunt de acord să ofere necondiţionat ajutor celor liberaţi din locurile de detenţie”. La fel, „la auzul cuvîntului „deţinut”, 67% au exprimat un sentiment de precauţie sau teamă, 20% – niciun sentiment şi doar 11% – alte variante de răspuns. Cf. Reintegrarea persoanelor liberate din detenţie, p. 9.

[36] Reintegrarea persoanelor liberate din detenţie, p. 7.

[37] Evghenii, 32 ani, intervievat în rusă în afara Centrului, în august 2015.

[38] „Nici casă, nici curte, nici patrie, nici steag” (în rusă).

[39] Veaceslav, 42 ani, interviu realizat în rusă la cantina socială din parcul Izvor, în august 2015.

[40] Nikolai, 62 ani, interviu realizat în rusă, la cantina mobilă din faţa fostului hotel Naţional, în august 2015.

 

Fotografie de Aurelia Borzin.

 

Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.

US Flag Color for Print

 

 

 

 

Facebook Comments Box