[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

O fantomă bântuie prin spațiul public moldovenesc: cea a fascismului. Etichetele ”fascism”, ”fasciști” au devenit monedă curentă în polemicile politice și se aud din toate taberele. Ba fostul președinte comunist Voronin numește guvernarea actuală ”fascistă” la un marș în Piața Marii Adunări Naționale (1). Ba politicieni, ziariști ori simpatizanți ai actualei guvernări găsesc similarități între marșul spre Chișinău a comuniștilor din 2013 și cel al lui Mussolini spre Roma din 1922 (2).

Ultimul scandal ”fascist” mai cu răsunet, comentat intens atât în mass media cât și de politicieni s-a produs într-un local glamuros din Chișinău în seara de Haloween: cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser s-a deghizat în Hitler pentru petrecere și a oferit generos saluturi naziste.

Incidentul a trezit și interesul poliției moldovenești care a declanșat o anchetă pe acest caz (3).

Deputatul comunist Ina Șupac de la ONG-ul ”Moldova without Nazism” a fost prima care a răscolit pozele de pe pagina de facebook a clubului Cocos Prive, a găsit crima ”fascistă”, a bătut alarma și chiar a promis că scrie ambasadorului Germaniei în Moldova.

Luat la întrebări Schiesser a spus că gestul său e unul total apolitic și că ar fi ales costumul lui Hitler pentru că a dorit să fie original.

Cum era de așteptat, presa afiliată Partidului Comuniștilor a profitat din plin de scandalul ”Schiesser”, și de ce n-ar fi făcut-o dată fiind seceta de idei din  acea parte de spațiu politic? Într-un mod la fel de previzibil, acest caz a fost integrat într-o foarte lungă serie de bătălii politice mai vechi: cu autorii de manuale istorice, cu Ghimpu, cu naționaliștii, cu România. Așa încât să corespundă liniei discursive generale a partidului: Moldova e plină de fasciști și mai ales, oponenții comuniștilor (democrați, anti-comuniști, liberali, seculari, naționaliști) sunt cei mai fasciști dintre toți.

Nu mă apuc să comentez războaiele comuniștilor cu autorii manualelor de istorie. Se ştie că manualele de istorie sunt în general controversate, iar cele scrise la Chișinău sunt de cel puțin de trei ori mai controversate. La fel, nu trebuie comentate luptele partidului comuniștilor cu Ghimpu, România sau naționaliștii. Chestiuni de partid. Ca la toată lumea.

Însă discursul (pe alocuri obsesiv) despre un presupus pericol iminent al instaurării fascismului în societatea moldovenească n-ar trebui trecut cu vederea. Acest discurs este unul dintre cei mai importanți cai de bătaie a partidului comuniștilor și a stângii politice moldovenești în general. (Ceea ce semnalizează o totală lipsă de imaginație politică printre comuniști, socialiști și social-democrați, de vreme ce aplică într-un context nepotrivit o retorică a anilor 30! Despre stânga moldovenească însă vom vorbi cu altă ocazie.)

Discursul despre fascism merită analizat măcar și din motivul că invocarea și utilizarea lui contribuie la o radicalizare continuă a dezbaterii publice: sunt prea multe asociațiile emoționale negative pe care le stârnește simpla invocarea a acestuia ca să mai fie loc și de o dezbatere calmă. În parte, uzul iresponsabil al etichetelor ideologice conferă scenei politice de la Chişinău o aparenţă de ceartă între isterici: unii invocă Gulagul, alţii pe Hitler, unii aduc aminte de de groaza KGB-ului, alţii de cea a SS-ului și aşa se ajunge la bătaie de pumni.

Dar mai este un motiv pentru care ar trebui să interogăm uzul ilegitim al unor etichete precum fascismul: cel al respectului. Respectul pentru victimele unor mari nedreptăți. Doar ele, victimele, știu adevăratul conținut al unor termeni precum fascism, comunism, lagăr. De aia cred că Igor Dodon n-are dreptul moral să folosească ”pogrom” pentru manifestul său de partid (4). Din aceeași cauză mă gândesc că episcopul Marchel folosește într-un mod cu totul deplasat expresia „persecuții contra creștinilor” pentru a se apăra de criticile ce i se aduc pentru retorica de partid pe care o bagă în Biserică.

Pentru ca discuția să acopere întreaga complexitate a fenomenului avansez o distincție convențională: cea între pericolul fascist în calitate de discurs politic și pericolul fascist ca manifestare socială în Moldova. Această distincție, desigur, nu e absolută. Ea reprezintă doar un instrument analitic comod.

 

„Fascismul” ca discurs politic sau nu e fascism când o facem noi.

Dintre anti-fasciștii moldoveni, cei mai gălăgioși sunt desigur comuniștii. Care reușesc să găsească ”fasciști” la tot pasul: bineînțeles doar în rândurile opoziției sau printre cei care nu sunt de acord cu ei.

O strategie retorică ușor de înțeles care însă vine din partea unui actor politic a cărui ținută morală, în chestiunea fascismului, e cel puțin discutabilă, dacă nu chiar problematică cu totul.

Pe de o parte Vladimir Voronin, președintele partidului, face în plină zi declarații rasiste la adresa cetățeanului moldovean de culoare John Onoje (5) (pe care-l numește ”negru ce abia a coborât din copac”). Pe de altă parte, deputații comuniști acuză de rasism un grup întreg de autori de manuale de istorie.

Într-o zi partidul iese în stradă cu preoții împotriva minorităților sexuale care ar corupe corpul sănătos și ortodox al țării. În altă zi, comunistul Ina Șupac organizează pe bani europeni și rusești conferințe despre intoleranța fascistă.

Într-un moment, partidul comuniștilor vorbește despre statul moldovean polietnic, iar în alt moment același partid marginalizează și persecută o întreagă minoritate – cei care-și zic români (la fel, vezi mai sus declaraţiile acestuia faţă de Onoje).

La lista inconsecvențelor mai putem adăuga și intoleranța față de grupurile religioase non-ortodoxe: protestanții și musulmanii.

În fapt, antifascismul electiv al comuniștilor conține un singur element: antisemitismul. E unicul capitol la care partidului nu i se poate reproșa aproape nimic. Dar şi aici au manifestat inconsecvențe: la un protest împotriva gayilor, comuniștii ies cot la cot cu protoiereul Anatolie Cibric pe care-l consideră apărător al valorilor neamului, iar când e vorba de comiterea unor acte de antisemitism (cum e cazul cu profanarea Menorei în decembrie 2009), aceiași comuniști vin cu mesaje de condamnare a „manifestării deschise și demonstrative a xenofobiei”(6) adresate aceluiaşi grupul de creștini!

De ce totuși se preferă „pericolul fascist” ca strategie de promovare şi poziţionare în spaţiul public, în loc să pună în discuţii subiecte poate mai puţin incandescente, dar cu siguranţă mult mai arzătoare în societatea noastră şi în plus conforme cu platformele pretins „de stînga” ale comuniștilor, socialiștilor sau social-democraților precum solidaritatea socială, echitatea, societatea incluzivă sau o variantă ”socială” a economiei de piață?

Aici ar putea fi aduse câteva explicații.

–          În termeni de cost, discursul despre „pericolul fascist” e o strategie ieftină, aproape gratuită. Imaginea negativă a regimurilor fasciste/naziste stă gata construită. Prin strădaniile imense ale juriștilor, istoricilor, soldaților, scriitorilor, organizațiilor internaționale, legilor și practicilor, fascismul/nazismul a devenit simbolul și etalonul universal al Răului absolut. Partidului Comuniștilor nu-i rămâne decât să preia acest brand negativ pe deplin funcțional și să-l arunce asupra rivalilor. Alte discursuri, de exemplu cel cu privire la justiția socială, au un preț mult mai mare: ele trebuie gândite, adaptate la condițiile locale, conectate la alte discursuri, integrate în filozofii politice, recuperate din arhiva istoriei, reabilitate de abuzuri. Adică eforturi și cheltuieli nejustificate, mai ales când există o asemenea alternativă gratuită.

–          Discursul despre ”pericolul fascist” e recognoscibil. Întâi că actul de condamnare a fascismului realizată de Tribunalul Internațional de la Nurnberg reprezintă cea mai importantă sursă de legitimitate morală, juridică și politică ce a influențat modul în care a fost organizată lumea după 1945. În fapt, întregul sistem internațional, cu ONU și UE, e o consecință directă a luptei contra fascismului și nazismului. Concepțiile despre drepturile și libertățile omului, pluralismul, democrația – sunt toate inspirate din acea luptă. Apoi, în Uniunea Sovietică de după război, ”lupta cu fascismul” a fost zeci de ani mitul fondator pe care s-a construit legitimitatea sistemului. Mitul a fost predat în școli, a fost integrat în imaginarul colectiv prin cultură, propagandă și educație politică. A face deci apel la fascism înseamnă a face apel la ceva ce poate fi recunoscut mod imediat și fără greș drept rău.

Privită din această perspectivă, a costului, insistența comuniștilor asupra „pericolului fascist” e de înțeles, chiar dacă le lipsește principialitatea și consecvența pentru a avea dreptul să dea lecții de morală națiunii…

Din punct de vedere retoric, discursul despre pericolul fascist se revendică de la o tactică cunoscută ca argumentul Hitler (cunoscut și ca Reductio ad Hitlerum ori argumentum ad Hitlerum (7), adică trucul ce constă în a face ca oponentul să apară drept agent/clonă/fan/suporter/urmaș/discipol al lui Hitler. Nu doar comuniștii fac uz de el – și în așa-zisele democrații etalon referințele la Hitler constituie o practică obișnuită (în SUA, bunăoară, unde sunt folosite pe larg atât de republicani cât și de democrați).

De dragul imparţialităţii, ar trebui să adaug că cealaltă parte a spectrului politic, numită generic dreapta, întrebuințează și ea contra comuniștilor o variantă a argumentului Hitler, să-i zicem argumentul Gulag. Adică se străduie să arunce asupra adversarului comunist imaginea negativă a Gulagului și a represiunilor staliniste…

 

„Fascismul” ca manifestare socială în Moldova.

E adevărat că cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser a comis un act de o enormă nesăbuinţă alegând să defileze în uniformă nazistă în Chișinău, fie și de Haloween (sărbătoare ce n-a fost încă adoptată în Chișinău drept zi în care bunul simț ar fi anulat!). În aceeași categorie de stupiditate intră și salutul nazist și imitarea lui Hitler practicată timp de o seară întreagă. Și faptul că, în loc să aibă grijă să nu fie fotografiat, Herbert Schiesser a pozat ostentativ și a permis amplasarea fără probleme a pozelor pe rețelele sociale. E chiar o prostie să umbli cu chibritele pe lângă un butoi cu pulbere!

Dar cazul acestui nătâng nu susține neapărat povestea că fascismul ar fi pretutindeni în societatea moldovenească. Mai degrabă, istoria lui Schiesser ilustrează abilitatea excepțională a capitalismului consumerist și a culturii de masă de a decontextualiza simboluri și gesturi, de a construi și comercializa comportamente „cool” din orice fel de material istoric, de a desface simbolurile de conținuturile lor, de a reconstrui și amesteca imagini, lucruri, practici fără a ține cont de contextele sau conotațiile moral-politice ale acestora. O istorie ”glamouroasă”  cu Hitler se înscrie într-o serie de personalităţi marcante, comercializate pe larg: Che Guevara, Bob Marley sau, la limită, cel mai cunoscut mod de comercializare – Hristos (a cărui imagine e vândută pe crucifixe, pe icoane, pe cești, în filme și pe maiouri).

Schiesser nu e șef de celulă de partid sau ideolog al unei mișcări de dreapta. E un copil cu bani ce-și permite să umble la prostituate (8) și să se distreze în discotecile de lux ale orașului. Se dă cool într-un mediu cool, atâta tot. Nici un alt participant la acea petrecere nu a fost scandalizat în vreun fel!

La limită, incidentul vorbește de nivelul foarte scăzut al culturii istorice a cetățeanului Schiesser și de anumite carențe în ținuta sa morală.

Suferă însă societatea moldovenească (în rândurile căreia îl adăugăm și pe neamțul Schiesser și inșii de la discotecă ce l-au văzut și nu au reacționat deloc)  de vreo predispoziție specială pentru fascism?

Categoric nu!

E adevărat că unele componente separate ale ideologiilor nazist/fasciste pot fi întâlnite atât în viața publică moldovenească cât și în spațiul privat.

În primul rând desigur, antisemitismul. În spațiul public, există deja precedentul urât cu profanarea Menorei în decembrie 2009 de către un grup de enoriași și preoți creștin-ortodocși. La fel de adevărat însă e faptul că Menora a fost ulterior mutată pe strada Diordița (ceva mai la vale de Catedrală) și a stat acolo câțiva ani fără probleme. Semn că antisemitismul lui Cibric nu era instinctiv, ci foarte conjunctural. Se mai găsește în sfera publică și un antisemitism difuz ce ține de popularitatea teoriilor conspirației, care teorii includ în mod obligatoriu evrei, de la grupul Bilderberg la lobby-urile evreiești de la Washington și Wall Street. La limită am putea adăuga și o variantă a antisemitismului răspândită în unele cercuri intelectuale și care ține de problema moștenirii regimului Antonescu. Și în acest caz, problema provine mai degrabă din inabilitatea grupurilor intelectuale cu pricina de a aborda critic istoria și de a construi interpretări complexe și nuanțate, decât de un antisemitism visceral. În viața privată, conform datelor sondajului European Values Study (EVS)(9) realizat în 2008, unu din cinci moldoveni (21.9%) nu și-ar dori evrei în calitate de vecini. Indicele însă măsoară doar dorințe și doleanțe culese sub protecția anonimității, iar cazuri reale de tensiuni pe criterii semite între vecini n-au fost înregistrate.

Ar veni apoi intoleranța față de homosexuali. Aceasta e atât de vizibilă în spațiul public încât ajunge doar s-o menționez: e grăitor faptul că deși se chinuie de vreo 10 ani, comunitatea LGBT a reușit doar un singur marș de 20 metri pe o stradă lăturalnică abia anul acesta. Homofobia rămâne o problemă majoră și în spațiul privat, unde 75.7 % din respondenții aceluiași sondaj desclară că nu și-ar dori un vecin homosexual. Site-urile comunității LGBT din Moldova adună numeroase istorii în care membrii se plâng că au fost persecutați, umiliți sau batjocoriți chiar de oamenii cei mai apropiați – membrii familiei, dar și de medici, polițiști și alte autorități publice. În rândurile homofobilor, să nu uităm, intră și întreaga adunare a auto-declaraților anti-fasciști din Moldova (socialiștii și comuniștii, în primul rând!). Pe de altă parte, Moldova totuși a adoptat Legea cu Privire la Egalitatea de Șanse, a constituit și un Consiliu Anti-Discriminare, a asigurat, în premieră, desfășurarea unui marș al minorităților sexuale. Mai e mult până la acceptarea acestei minorități, mai ales că retorica anti-LGBT e alimentată atât politic cât și religios, geopolitic dar și cultural. Sunt sceptic că problema homosexualității va deveni noua „mare dezbatere națională”, or, în pofida tonului ridicat, a atenției ridicate a mass-media asupra procesului de adoptare a legii privind egalitatea de șanse, peste 60 % din respondenții Barometrului de Opinie Publică din aprilie 2013 nici nu au auzit de acestă lege sau despre dezbaterea din jurul ei. Prin urmare, conflictul nu a reușit să se generalizeze (10)

Găsim și destulă intoleranță față de romi/țigani. Mai ales în spațiul privat, unde conform EVS 47.6 % din respondenți nu și-ar dori un vecin de etnie romă. În spațiul public lucrurile stau ceva mai bine – romii au fondat câteva organizații social-politice, au colaborat cu finanțatori străini iar statul, de la o vreme, s-a apucat să pedepsească atitudinile discriminatorii și stereotipizările negative ale romilor. Amintesc cazul lui Anatol Plugaru, fost șef al securității, care a fost pedepsit pentru o referință negativă la romi (11).

Totuși, lipsesc destule alte elemente ce ar coagula aceste intoleranțe ideologice într-o ideologie politică quasi-fascistă care ar transcende și submina diviziunile politice actuale. Lipsește un lider carismatic ce ar mobiliza aceste resentimente – pe de o parte, chiar dacă resentimentul există, acesta e împărțit în zeci de felii de multele partide de opoziție, pe de altă parte actualele figuri de pe scena politică moldovenească sunt atât de compromise (scandaluri de corupție, moralitate) încât e greu să ne închipuim cum ar sta pe ele mantia politicianului decent, darămite cea a unui Führer! Lipsește o ideologie ce ar integra resentimentele, deziluziile și nemulțumirile într-un sistem coerent. Actualmente spațiul politic moldovenesc e populat de câteva zeci de proiecte politice, dintre care două suficient de slabe ca să nu poată elimina concurența (românism vs. moldovenism) dar și suficient de puternice pentru a rezista asaltului prelungit din partea discursului concurent. Lipsesc partidele de masă, de fapt lipsește participarea politică de masă, un ingredient principial în instaurarea regimurilor fasciste în Italia și Germania.

În fapt, moldovenii sunt individualiști, depolitizați, nu se implică în activități comunitare, fie că e vorba de biserică, fie că e vorba de partide politice sau comunitatea locală (același EVS arată că aproximativ 11 % din moldoveni se implică în activități de voluntariat în cadrul unor organizații religioase, doar 1 % fac voluntariat pentru partide și 1.5 % pentru comunitatea locală).

În plus, mulți cetățeni utilizează o nouă strategie de (ne)participare politică – emigrarea. Adică, atunci când nu le place, pur și simplu pleacă.

În loc de concluzie.

Nu e greu de arătat că discursul despre „fascism” și „pericolul fascist” în Moldova reprezintă cel mult o strategie retorică a unor partide locale. Societatea moldovenească deși destul de intolerantă e departe totuși de a aluneca în „hăul fascist”.

Ea are însă probleme mult mai importante, ce nu pot fi abordate prin grila isterică a fascismului și simularea de activitate politică pe care aceasta o colportează. Violența în familie, traficul de ființe umane, din urma căruia au de suferit în special femeile, copiii rămași în grija buneilor, pensiile mici, nivelul scăzut al protecției sociale pentru toate categoriile și vârstele, catastrofa din agricultură, răspândirea muncii informale și a precariatului – sunt doar câteva dintre durerile de cap cele mai mare ale țării la moment. Dureri ce nu se regăsesc în discuțiile publice. Dureri ce nu constituie priorităţi în agendele politice curente. Dureri pentru soluționarea cărora invocarea la nesfârșit a lui Hitler (sau a figuri odioase din catalogul de groază al omenirii) nu aduce nicio contribuție relevantă.

p.s. Datorez sugestia pentru titlu lui Petru Negură care mi-a amintit celebra frază a unui erou al lui Sartre, L’enfer, c’est les autres.


(1) http://unimedia.info/stiri/video-discursul-lui-vladimir-voronin–rostit-in-pman-68683.html

(2) Jurnal de Chișinău, http://jc.md/a-politice-marsul-asupra-romei/, Evenimentul Zilei http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-minciunile-basarabia-si-rromii-1066575.html, Adevărul, http://adevarul.ro/moldova/politica/coalitiaimpreunala-rau-1_527c9513c7b855ff56cebd44/index.html

(3) http://www.publika.md/foto-un-german-este-cercetat-de-politia-moldoveneasca–dupa-ce-s-a-deghizat-in-hitler-de-halloween_1679101.html

(4) http://www.comunicate.md/index.php?task=articles&action=view&article_id=7418

(5) http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/vladimir-voronin-pedepsit-cum-l-a-numit-pe-john-onoje.html

(6) http://www.pcrm.md/main/index_md.php?action=news&id=3141

(7) http://en.wikipedia.org/wiki/Reductio_ad_Hitlerum

(8) http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20245%2011%20FRUNZE%20OLEG%20art.%20220%20al.2%20CP.pdf

(9) http://www.europeanvaluesstudy.eu/evs/data-and-downloads/

(10) http://ipp.md/public/files/Barometru/BOP_aprilie_2013_Final.pdf

(11) http://antimedia.proweb.md/stiri/politic/corectitudine-politica/in-premiera-pentru-republica-moldova-o-instanta-de-judecata-a-condamnat-o-zicala-populara.html