[label shape=”” type=””] Dan Neumann [/label]

 

Situația 

Dacă roata norocului se întâmplă să se rotească în aşa fel încât să citeşti istorii culturale româneşti despre Vechiul Regat, un parfum de lavandă, creton şi piele de sofa te pişcă plăcut în nări. O răcoare vaporoasă într-un peisaj stradal de vară călduroasă te amețeşte mai abitir decât alcoolul pe care l-ai absorbit la terasă. Eşti pe Calea Victoriei, fosta Podul Mogoşoaiei, anul poate fi oricând între 1890 şi 1914. Damele poartă crinoline şi beau limonadă, domnii se înfățişează cu lornion, ceasuri aurite sau măcar emailate, care le atârnă nonşalant şi provocator din vestă. Se vorbeşte precipitat într-o română fonfăită. Bon tonul culminează, supurează, înobileză. Suntem în intimitatea secolului al XIX-lea, între blănurile în care este îmbracată Venus şi canapeaua lui Doctor Freud.

Dincolo însă de Casa Capșa se profilează întunecimi profunde, crepusculuri rubinii și strigăte neauzite de nimeni, sugrumate în noapte. În anul 1974 apare la editura E. J. Brill din orașul Leiden o lucrare care captează zbuciumul și spasmele României mici de până la 1918. Autorul este Philip Gabriel Eidelberg și studiul său poartă un titlu oarecare, la origini o lucrare de dizertație, The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie. Eidelberg vine și studiază arhivele din România la începutul anilor ’70. Studiul său, extrem de riguros documentat, copleșește prin acribie și neutralitate politică. Deși metodologia utilizată de Eidelberg este una de istorie economică și tabele statistice, istoricul operează în cadrul teoriilor modernizării care studiază cu precădere trecerea și fricțiunile dintre o societate predominant agrară și una incipient industrială.

În primăvara anului 1907, o furie clocotitoare lovește în nordul Moldovei: județele Botoșani și Dorohoi iau foc. În câteva săptămâni răscoala se va fi terminat: răspândirea ei din nordul Moldovei până în Oltenia este răvășitoare. Distrugerile din Moldova și crimele din Muntenia vor șoca opinia publică. Armata intervine în forță și ucide câteva mii de țărani (1000 după autoritățile române, între 3000 și 5000 conform diplomaților austrieci aflați în țară, între 10.000 și 20.000 de victime din surse neoficiale). Printre ofițerii care vor aplica pedeapsa cu moartea țăranilor răsculați se află și viitorul triplu prim-ministru și mareșal al armatei române, “întregitorul” visului epocal al neamului românesc și, totodată, ucigaș de țărani, cei din pieptul cărora se extrăgea în mitologia naționalist românească însuși sufletul românesc pur și nealterat de influențe alogene, academicianul și strategul militar Alexandru Averescu. Despre gloriile pătate ale României se poate spune doar atât: nu sunt nici glorioase, nici chiar atât de maculate pe cât se poate crede la prima vedere.

Pornind de aici, Philip Gabriel Eidelberg încearcă să stabilească configurația socio-economică care a produs șirul de revolte sângeroase din primăvara anului 1907. Pentru istoric societatea românească de până la 1914 se divide în două mari clase sociale: o majoritate de țărani, în care găsim un strat mic de țărani bogați, mulți săraci și câteva procente de țărani fără pământ, un soi de proletariat în devenire. Cei mai mulți dintre aceștia căpătaseră pământ în anul 1864, odată cu reforma agrară datorată boierului și politicianului Mihail Kogălniceanu. Conform actului de împroprietărire, țăranii nu aveau voie să vândă sau să ipotecheze pământurile timp de 30 de ani (clauza care avea să se prelungească cu încă atât după 1888). Pământurile puteau fi lăsate însă moștenire. De cealaltă parte se găsesc micii proprietari de pământ, cei posedând undeva între 10 și 100 de hectare. Aceștia închiriau (arendau) loturi de pământ pe o perioadă determinată acelor familii de țărani care nu puteau supraviețui din propria lor gospodărie. Marii latifundiari dețineau peste 100 de hectare. Moșierii cei mai bogați aveau obiceiul de a închiria pământul unor arendași, care îl munceau productiv pentru câțiva ani (contractul de dare în arendă se stabilea prin negociere la 4 ani), plătindu-i boierului o rentă stabilită inițial din producția estimată și căpătând un profit personal în funcție de ce puteau obține peste ce plăteau moșierului și țăranului, dar și alte costuri ale capitalului fix (neglijabile într-o economie netehnologizată care se baza pe forță fizică brută). În ansamblul ecuației, rolul capitalistului în acțiune îl are arendașul. Acesta subînchiria țăranilor la prețuri favorabile intereselor sale financiare loturi de pământ. Țăranii erau prinși între riscul de a muri de foame, de a accepta tocmeala arendașului sau de a își lăsa pământul în paragină migrând la oraș, unde s-ar fi angajat într-o industrie care ar fi avut nevoie de mâna sa de lucru. Pentru țăranii români, această ultimă opțiune nu exista la 1900. Drept urmare, cum nu aveau dreptul de a își vinde pământul, țăranul român era, volens nolens, liber să rămână pe loc și să negocieze cu arendașul de pe o poziție de netă inferioritate.

O a treia categorie socială, cu rol de agent modernizator, repercusiune indirectă a apariției statului român la 1866, consta din funcționarii aflați pe toate treptele de salarizare bugetară: profesori, preoți, primari, alte notabilități publice minore, care nu trăiau cel mai adesea din practicarea extensivă a agriculturii.

Având în vedere că, din punct de vedere constituțional, Regatul României era din 1881 o societate pe model vest-european, votul cenzitar al bărbaților adulți se prezenta după cum urmează: în Camera Deputaților Colegiul I cuprinde 41% din numărul total al deputaților, care reprezentau interesele a 1,5% din populația masculină adultă a vremii, cei care câștigau peste 1200 de lei din rente agricole pe an. Colegiul II sau 38% din deputații din Regat îi reprezentau pe locuitorii orașelor, cei care plăteau un cens de 20 de lei pe an pentru a putea vota. Compuși din funcționari și alte meserii liberale conectate adesea la finanțele statului, Colegiul II implica aproximativ 3,5% din populația cu drept de vot a României. Colegiul al III-lea, adică 21% din Camera Deputaților, se făcea răspunzător de doleanțele a 4 % din români, cei care dovedeau că sunt alfabetizați corespunzător și că dețin venituri anuale din proprietăți agricole între 300 și 1200 de lei. Acești 9% dintre români eligibili financiar erau cei care votau pentru și în numele națiunii.

Senatul îi aduna pe cei care dețineau venituri agricole între 800 și 2000 de lei (45%), cei peste 2000 de lei per annum (55%), dar și înalți funcționari în stat (profesori universitari, academicieni etc.). Senatorii luptau pentru cauza a 1% din români. După cum se observă cu ochiul liber, regimul politic este unul oligarhic și nicidecum democratic. Ministerul de Interne deținea un rol de căpătâi în conducerea societății. Prefecții, subprefecții și primarii organizau alegeri, puneau în aplicare legea și controlau direct poliția. Alegerile parlamentare de dinainte de 1914 erau de așa manieră organizate încât nu-i de mirare că, deși legea electorală s-a schimbat după 1918, măsluirea alegerilor era considerată o practica normală: Carol I mandata întâi partidul care avea puterea executivă, id est guvernul, care, în urma a nenumărate malversațiuni ce nu se găseau în afara legalității atunci, organiza alegerile parlamentare, în care partidul politic de la guvernare ieșea, conform așteptărilor, victorios cu un procentaj zdrobitor. Conservatorii și liberalii erau ideologic într-o perpetuă luptă pentru a intra pe rând în grațiile Suveranului, arbitrul suprem al acestui joc nedemocratic. Pe de altă parte, regele era obligat să numească un partid poltic nefracturat de facțiuni rivale. A rămâne la guvernare era testul de anduranță al solidității și solidarității intrapartinice. Cele două partide nu se contrau niciodată violent în campanii electorale. Primarii din Regat nu depindeau atât de mult de afilierea politică, care nici nu ajungea la nivel de comună sau sat, cât de relațiile personale pe care le stabilea cu prefectul și cu moșierul din proximitate. Conservatorii se afișau ca susținătorii claselor avute – o altă denumire pentru moșierii cu latifundii de peste 100 de hectare. Liberalii partizanau cu boierimea mică, cea ce deținea mai puțin de 100 de hectare de pământ. Primii se găseau dispuși în Moldova, în vreme ce ultimii aveau fiefurile în Muntenia și Oltenia. De aici avem imaginea literară a boierul moldovean cu vechime, snob, superior, melancolic privind la stepe și paseist în orice, care se contrează cu boiernașul parvenit, aprig și nesăbuit din sudul muntean. Boierul moldovean este anglofil și se delectează cu Edmund Burke și Henry Thomas Buckle. Sângele îi curge mai lent prin vine. Micul boier munteau se dă republican, se înflăcărează de patimi francofile și descântă demagogic Revoluția Franceză, înțeleasă din broșuri și sloganuri ușurele ca de teatru de varietăți.

Țărănimea avea în schimb o sarcină dublă: presta muncă în folosul boierului și ținea flamura națiunii române în bătaia vântului în toate discursurile publice. Trăiască sfânta națiune română, cu degetele bătătorite, analfabetă și murind de frig și de foame, care dădea totuși de mâncare unei aristocrații parazite. Țăranii erau obligați de contractele agricole, stabilite în luna februarie a fiecărui an, să plătească o rentă moșierului (firește, prin intermediul arendașului): aceasta era fie în produse (dijmă), fie în zile de muncă (claca), fie în ambele (plățile diferă în funcție de regiunea istorică). Țăranii munceau, de asemenea, cu animalele și cu uneltele lor, ceea ce se poate considera o reducere a cheltuielilor boierului.

Țărănimea era, pe deasupra, încolțită între alte doua limite constrângătoare: pământul puțin cu care fusese împroprietărită la 1864 nu-i permitea să subziste (dar nici nu avea dreptul legal de a-l înstrăina – cel mult să-l schimbe cu o suprafață agricolă identică cu un alt țăran), iar familia sa creștea de la o generație la alta, ceea ce ducea la fărâmițarea proprietății sale funciare. La orizont se profila fie migrarea către oraș, fie foametea din pricina suprapopulării și a imposibilității de a lucra pământuri noi inexistente. Dublarea populației din Regat dintre 1864 și 1914 va adeveri acest scenariu morbid. Statul a încercat să mai vândă pământuri țăranilor la 1889 pentru a calma posibilele revolte, dar fondul său funciar se împuținase simțitor. Cele 150,000 de hectare distribuite între 1896 și 1905 a însemnat o creștere de 5% a proprietăților deținute de țărani, însă gospodăriile crescuseră cu 9% față de ultima tentativă a statului de a vinde pământ.

Situația se prezenta global astfel: țăranii apelau la contractele de învoială agricolă cu latifundariul local din necesitate. Boierul, dornic de profituri cât mai mari, își presa arendașul să îl muncească pe țăran din greu în schimbul unor produse. Economia rurală nu era deci monetarizată. Țăranii români nu aveau statut de salariat și nu erau remunerați în bani pentru munca lor, cu toate că plăteau taxe la stat. Piața internă era, prin urmare, subdezvoltata cu asemenea consumatori autarhici, care nu aveau puterea financiară de a cumpăra bunuri manufacturate. Coroborat cu slaba tehnologizare, productivitatea inferioară la hectar și competiția acerbă din America de Nord de după 1875, profiturile la hectar încep să scadă, dând un semnal clar clasei moșierești: România nu putea rămâne pentru totdeauna o țară agricolă. Populația excedentară din mediul rural trebuia să realizeze saltul spre munca salariată din întreprinderile urbane, iar pătura latifundiarilor să dispară prin mijloace naturale. Arendașul, interpus între boier și țăran, forța la rândul său nota cu rente mari la profituri mici din vânzarea produselor agricole. Nici măcar rețeaua căilor ferate construită cu mari eforturi financiare între 1870-1890 nu putea să compenseze, prin scăderea costurilor de transport, profiturile mici pe o piață globală stabilizată în care anumite țări le devansaseră deja economic, printre multe altele, pe cele din estul european. Latifundiarul român nu gândea capitalist, dar avea nevoie de rente sigure pe o piață internațională în care cerealele din Rusia și România erau surclasate de cele din Statele Unite, Canada și Argentina. Munca agricolă în condiții primitive, organizată extensiv era comună pe toate proprietățile agricole din Regat.

Dacă la 1870, țăranii plăteau sub formă de rentă undeva între 1/5 și 1/3 din produsele muncii lor, 36 de ani mai târziu renta se ridica la jumătate din ce țărănimea producea în medie. Un țăran câștiga în medie pe an 102 lei sau echivalentul a 20,40 USD în dolarii anului 1905.

Arendașii nu contractau pământuri doar de la un moșier, ci, adesea, de la mai mulți, fiind astfel capabil să practice agricultura pe mii de hectare, realizând ceea ce se cheamă economii de scară. Cele mai prospere familii de arendași din Moldova, dar și din țară, erau cele ale evreilor cu origini austriece, venite de peste munți din Imperiu: neamurile unor Berlu Juster și Mochi Fischer. Peste 50% din arendașii din Moldova erau la 1905 de origine evreiască, iar fenomenul căpătase amploare după 1875. Având alte naționalități decât cea română, arendașii nu puteau, prin lege, să cumpere vreodată pământurile pe care le arendau, iar, de aceea, motivația de a exploata cât mai eficient suprafețele închiriate era probabil, împreună cu perioada scurtă de arendare, mai ridicată decât cea a arendașilor români.

O altă problemă care eroda din interior relațiile agricole și chiar marile proprietăți se referă la diminuarea izlazurilor. Cu suprafețe agricole din ce în ce mai răspândite, pășunile erau râvnite de mulți și disponibile în cantități mici. Dacă la 1860 pășunile depășeau 3 milioane de hectare, doua generații mai târziu se ajunsese la un milion și jumătate de hectare. Creșterea animalelor pentru export, ca alternativă la munca pe ogoare, încetează sa-l mai preocupe pe moșier după 1882, când piața principală de export a animalelor românești se închide definitiv pentru regat. Austro-Ungaria trece o lege prin care importurile de animale din România să fie sistate. Cum 80,3% din animalele de povară aparțineau țărănimii și nu clasei boierești, criza izlazurilor, rentele agricole ridicate loveau direct în puterea sa economică, oricum scăzută. Fragmentarea pământurilor de la 1864 prin moștenire constituie o probă sigură a timpurilor grele care îi așteptau pe țărani în viitor: nevoia sa de forță de muncă proaspătă îl împingea la a se reproduce spornic pentru a fi ajutat de progeniturile sale la muncile agricole. Ne referim aici la riscul de a muri de inaniție din pricina producției agricole insuficientă pentru nevoile alimentare ale unei familii țărănești medii.

“The fact that the peasant was forced to divide his labor among pieces of inherited land made his need for labor greater. The more children he had, the more hands to help during the short harvest season. The latifundium, itself, acted as a sort of agricultural “frontier” for the peasant. The larger his immediate family, the more land they could occupy as a unit, by hiring themselves out to work on the latifundium. It is thus possible that the steep rise in rents after 1875 served, paradoxically, to increase the peasant’s need for more labor, hence more children. True, each individual member of the family would receive less land, but the family as a group would receive more. The system of agricultural contracts may also have accentuated population growth by discouraging emigration. A peasant might be reluctant to emigrate because this would mean depriving his parents of valuable labor power.” (p. 46)

Legea contractelor agricole, dată în 1893 și amendată de câteva ori până în 1907, îi dadea mai multe drepturi moșierului de a-l pedepsi pe țăranul care nu își onora învoiala scrisă decât avea țăranul analfabet de a se apăra legal în fața abuzurilor boierești. Cum boierul controla discreționar toată armătura comunală a statului (primarii, poliția, judecătoria), țăranul care nesocotea contractul era pedepsit cu o amendă usturătoare pentru economiile sale mici. Moșierul, știind această situație, îl obliga pe țăran ca, în schimbul banilor lipsă, să preseteze câteva zile de muncă gratuită pe ogoarele stăpânului. Pământul țăranului nu era niciodată pus gaj și confiscat de moșier drept penalizare. La urma urmei, a-i expropria pe cei mai mulți țărani români neascultători ar fi însemnat distrugerea latifundiei agricole și dispariția clasei moșierești, care s-ar fi trezit pusă față în față cu dinamica țărănime bogată a satelor, sursă de posibilă competiție economică. Structura socială a României s-ar fi schimbat fundamental în acest caz, iar forța de muncă eliberată de pe câmpuri și ogoare ar fi constituit, ca în Anglia secolului al XVIII-lea sau Germania și Franta de după 1850, primii vagabonzi cerșetori în curs de proletarizare ai României. Boierul însuși ar fi trebuit, în acest context, să devina un capitalist activ, un membru al burgheziei transnaționale. Elitele din Regat încercau însă sa evite prin orice mijloace o asemenea desfășurare modernizatoare a evenimentelor.

Secetele, recoltele proaste, precipitațiile sub media Europei Centrale și de Vest, producția mare de porumb pe ogoarele sale și de grâu pe cele ale boierului, realizarea defectuoasă a sistemului de rotație a culturilor, îl expuneau pe țăran la capriciile climei și la randamente agricole proaste. Sistemul de irigații se afla departe la orizont. Parcelele de pământ erau răzlețite, aflate la distanțe apreciabile una de alta. Munca agricolă suferea din toate punctele de vedere, iar eficiența producției lăsa de dorit în concurența internațională cu alte zone agricole nord-americane.

Cu gospodării de 3,3 hectare în medie, țăranul român nu era propriu-zis un membru productiv al unei economii capitaliste: rentele pentru arendaș/moșier se realizau în peste 50% din cazuri în produse agricole. Moldova ajungea chiar la 70%. Plata muncii sale era tot în alimente. Timp de muncă contra hrană, în aceasta consta în esență raportul economic dintre țăran și boier. Dacă nu ar fi existat comerțul exterior, România anului 1900 ar fi adus cu o societate organizată feudal. Cum reacționează păturile superioare ale României, cele care aveau în posesie nu doar economia, ci și statul, la aceste presiuni interne generate de schimburile comerciale din ce în ce mai intense, mai dificile pentru tipul subdezvoltat de producție și consum locale, cu Europa continentală?

Soluții fără rezolvări 

Philip Gabriel Eidelberg, a cărui erudiție istorică cuprinde în brațele ei studiile sau cărțile unor Vasile Kogălniceanu, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, Constantin Stere, Ștefan Zeletin sau Constantin Garoflid, vede două tentative, cu suport ideologic credibil, de a tăia nodul gordian al pauperizării graduale la care fusese de factosupusă țărănimea română după 1864. Prima soluție se regăsește în legea cooperativelor sătești din 1904. Cooperativizarea economiei agricole nu are nimic în comun, la prima vedere, cu proiectul stalinist centralizat de după 1948. Satul românesc tradițional era, se pare, condus din vremuri imemoriale de cei mai gospodari și mai înțelepți după vârstă dintre săteni. Loturile de pământ erau distribuite în comun de către această instituție a obștei sătești. Obștea, condusă de un sfat al bătrânilor numit mir, funcționa în același timp democratic și avea o misiune egalitaristă, pentru că noțiunea de proprietate privata îi era străină. Narodnicismul rusesc de până la 1880 credea că obștea săteasca este forma prezervată la populațiile slave ale acelui comunism primitiv care apare amintit la Marx și Engels. Din lectura cărții istoricului italian Franco Venturi, The Roots of Revolution, aflăm, printre sute de pagini excelent documentate, că revoluționara menșevică Vera Zasulich, faimoasă pentru acte de terorism în Rusia Țaristă, era de părere, în urma unui schimb de scrisori cu maestrul ei Karl Marx, că obștea sătească constituia celula societății comuniste a viitorului care, prin natura ei, ar fi fost în stare să genereze o nouă arhitectură socială în Rusia cea înapoiată, ocolind etapa burghez capitalistă. Evident că misiva lui Marx nu este nici pe departe articularea unui drum specific rusesc spre societatea finală a viitorului, după cum nimic din studiile pretins științifice ale economistului german, cu atât mai puțin o scrisoare de câteva pagini, scrisă, într-adevăr, cu multă cordialitate, nu compune un rețetar calculat inginerește al societății ce va să fie.

În România însă, unde obștea se păstrase, pare-se, nealterată, farmecul tradiției, vechimea neamului românesc, frumusețea indicibilă a sufletului românesc și alte asemenea pâcloase concepte metafizice din bagajul pășunismului autohton se regăsesc în filigran în obștea sătească. Prin urmare, fără a sta prea mult pe gânduri, elita politică, infuzată cu sămănătorism și poporanism deopotrivă, dar atentă să-și păstreze privilegiile boierești intacte în intregime, promulgă legea obștei sătești în 1904.

Ținta era modificarea contractelor agricole: obștea sătească, înzestrată cu personalitate juridică, stabilea direct, fără intermediar, rentele agricole cu proprietarul moșiei. În felul acesta, țăranii nu se mai vedeau spoliați de rentele stabilite de lacomul arendaș, cel care acționa în fiecare zi ca un capitalist veritabil într-o economie agrară primitivă. Agentul modernizării din țesutul societății țărănești reiese din studiul lui Eidelberg a fi chiar arendașul. Acesta putea acumula atâta capital din arendășie încât putea să-i cumpere, la un moment dat, boierului moșia. În felul acesta, în doar câteva generații. Moldova ar fi căzut pe mâinile unor capitaliști străini de origine evreiască. Abia în această vastă frescă socială înțelegem puseurile de furie antisemită din articolele unor Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga de până la 1918. Sătenii ar fi fost, pe cale firească, expulzați de pe pământurile lor strămosești pentru că noul moșier ținea să scoată profituri, pe cât se putea, ascendente și să diminueze totodată costurile de producție. Ceea ce se petrece în Oklahoma de după 1930 în romanul americanului John Steinbeck Fructele mâniei(The Grapes of Wrath) ar fi avut loc și-n România, cu mențiunea că deplasările de populații ar fi fost de ordinul milioanelor și ar fi însemnat o revoluție socială fără precedent.

În anul 1903 se promulgase, de asemenea, legea Băncilor Populare, instituții de credit pentru cei mai prosperi dintre țărani. Eidelberg țese o argumentație impecabilă pentru a arăta cum Băncile Populare și obștea sătească ar fi dus pe termen lung la eliminarea din economia rurală a celor mai săraci dintre țărani, concomitent cu afirmarea prestanței financiare a unei categorii selecte de țărani bogați, care i-ar fi detronat nu numai pe micii moșieri, dar poate și pe marii latifundiari. Ca și în situația arendașilor susmenționați, țăranii fruntași ar fi jucat rolul nucleului din care s-ar fi dezvoltat mai târziu prima burghezie românească industrială. Din păcate, România se găsea în competiție liberă pe o piață mondială, unde decalajele economice afectează gradul și ritmul modernizării societăților rămase în urmă. Prezența capitalului extern, ca sursă de concurență reală în piață, ar fi aneantizat de la sine aceste nuclee de capitalism industrial incipient.

În pofida miilor de Bănci Populare care au împânzit Regatul României și a susținerii din partea statului a contractelor agricole direct cu obștea sătească, marea boierime autohtonă a înțeles curând pericolul reprezentat de ideile reformatoare ale statului român și la 1906 obștea sătească și creditarea prin băncile populare își ating limitele, devenind de facto proiecte sociale ratate.

Pe de altă parte, mica boierime, cu proprietăți între 10 și 100 de hectare, dată fiind slaba rentabilitate a proprietăților lor, dorea eliminarea marii clase boierești în favoarea unui proiect de modernizare a vieții rurale, unul care ar fi favorizat o probabilă industrializare a țării. Băncile populare ar fi acționat ca o resursă de credit pentru stratul rarefiat de țărani bogați, cum, de altfel, s-a și întâmplat. Obștea sătească, dincolo de declamații prin gazete, nu avea tradiție în România, iar țăranii au refuzat să se asocieze. Reforma pentru care pledau aceștia era stabilirea unor rente mai mici cu fiecare contract agricol semnat la începutul anului. Eidelberg arată cum atât linile de creditare ale băncilor populare, destul de sărace în capital având în vedere că banii proveneau de la buget, cât și obștea sătească contraveneau țăranului pauper, adică vastei majorități a țărănimii. În același timp, nici arendașul, nici marele proprietar funciar nu erau favorizati de aceste proiecte instituționale. Ideea de obște sătească va dispărea odată cu noile împroprietăriri realizate de stat în 1921. Țăranul putea să spere la o subzistență prelungită pe un lot de pământ lărgit, ocolind procesul anevoios de industrializare, care pornește de la mari proprietăți agricole administrate exclusiv pentru profit și continuă, pe spezele țărănimii fărâmate, prin transferul masiv de populație de la sat la oraș pentru a munci în schimbul unui salariu.

Primarul, unii moșieri subminau din interior ambițiile reformiste ale băncilor populare prin prezența lor în consiliul de administrație al băncii. Moșierul refuza să-și dea în arendă ogoarele obștii sătești, preferând în continuare serviciile arendașului, detestat unanim de populație.

Primăvara anului 1907 îi gaseste pe sătenii din nordul Moldovei în poziția de a plăti o taxă de 5 lei pentru sprijinirea măsurilor luate de autoritățile statului în situația unei secete ce ar fi lovit regiunea. Țăranii nu doresc să plătească, crezând că sunt înșelați. Dorohoi și Botoșani au fost primele județe afectate. E interesant ce are de spus Eidelberg despre prezența obștei sătești și a băncilor populare aici:

“By the end of 1906, out of 68 obstii in the whole country, Dorohoi had seven and Botosani three, compared to the national average of 2 1/8. Correlating obstii membership with Popular Bank Membership, four of the five districts with the highest obstii membership relative to Popular Bank membership were in Northern Moldavia: Dorohoi (23%), Falciu (19%), Suceava (13%), Botosani (85). In the districts of Oltenia, on the other hand, Dolj had only 40 people organized in obstii, compared with 18,100 in Popular Banks; Gorj had no obstii at all. For Mehedinti, Romanati and Vilcea, the percentahes of obstii/Bank membership were respectively 3%, 3% and 6%.” (p. 204)

Cele mai întinse latifundii arendate se aflau tocmai în Nordul Moldovei, unde munca era, prin urmare, mai grea. Obștea sătească venea să vindice această rană socială, din perspectiva țărănimii. Revolta a pornit chiar de la acest focar de conflict:

“The co-existence of two mutually antagonistic forms of land tenure (obstii and arendasi) was inherently unstable and must have contributed to the rapid loss of socio-economic stability leading to the outbreak of peasant uprising in Dorohoi and Botosani in late 1906. The prevailing antagonisms are well illustrated in a document written a few months before the revolt. When asked what his worst grievance was, an inhabitant of Botosani answered: lack of land, which was the fault of the foreigners, “and especially the Jew, who have seized absolutely all of the estates and have made the price of arable land go up in the most horrible way.” (p. 204)

Antisemitismul era, deci, în floare prin Moldova de Sus la 1900. Cauzele sunt, cum deja am amintit, legate de originea etnică de venetici a arendașilor.

Istoricul german analizează rolul câtorva politicieni locali, dar și pe cel al boierului Vasile Kogălniceanu, un catalizator al revoltei, care se exprima în numele micii boierimi moldave. Originile revoltei țărănești de la 1907 sunt două la număr: prețul scăzut al grânelor pe piața europeană după 1875 afectează direct profiturile și capitalul moșierilor din Regat, care pun presiune pe țărani prin intermediul arendașului, manager-ul capitalist în mentalitate al latifundiei. Apoi, statul, prin programele sale reformatoare, disturbă liniștea patriarhală din mentalitatea țărănimii, care începe să spere la înfăptuirea unei mari reforme a contractelor agrare și a agriculturii în genere.

Nu în ultimul rand, excelenta radiografie socială a Regatului României se încheie cu o paralelă între condițiile socio-economice în Regat și Imperiul Țarist în intervalul 1860-1917. România aducea cu o Rusie în miniatură, cu o gubernie în toată legea. Dincolo de spoiala unui stat modern care se pretindea a fi modernizator, cum era situația Regatului României, se pot observa similitudini izbitoare: iobăgia dispare în Rusia în 1861, iar în România în 1864. Ambele societăți sunt bazate economic pe exportul de cereale și tot ambele sunt profund afectate de eficiența sporită în producția agricolă a continentului nord-american după 1875. Nici una dintre țări nu are o piață internă dezvoltată, iar în amândouă cazurile pătura majoritară este cea a țăranului sărac și analfabet. Condițiile economice sunt asemănătoare până la indistincție. Viața urbană este la fel de puțin dezvoltată, păstrând totuși proporțiile geografice pentru fiecare țară în parte. Ambele state își construiesc o vastă rețea feroviară pentru transportul de produse agricole în porturi în perioada 1860-1875. Pe de altă parte, industrializarea în Rusia depășise nivelul din România în 1914. Existau câteva milioane, chiar dacă puține raportate la populația Imperiului, de muncitori industriali. Aparatul de stat avea în ambele țări o misiune civilizatoare. Paseismul, reacționarismul afișat al elitelor este comun în ambele societăți. Autoritarismul în treburile statului este dezvoltat în Rusia din cauza întinselor sale teritorii, dificil de administrat altfel, dar și-n România poliția și Siguranța statului exercită în mic aceleași funcții sociale ca în Rusia. România nu are însă panașul aristocrației ruse în rândurile claselor sale boierești și nici mișcarea anarhistă, narodnică sau socialistă a intelighenției declasate ruse, care nu se putea integra ca cinovnici în funcționărimea Imperiului.

Din nou, concluzia pe care o deducem din excelentul studiu al istoricului Philip Gabriel Eidelberg ține de registrul evidențelor niciodată suficient repetate pentru a intra măcar în conștiința publică a cetățeanului educat: societatea românească, fixată în mentalități tradiționale osificate și în practici economice feudale într-o piață globală dinamizată de valoarea de schimb a mărfurilor și de productivitatea comensurabilă a muncii, refuză capitalismul și, implicit, modernitatea. Aceasta este fața ascunsă din România Regelui Carol I, a cărui inimă a întunericului est-european tăinuiește ororile înapoierii sociale.

Text preluat de pe blogul Vicuslusorum cu acordul autorului.