[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

 

Intro sau despre tăcerile comode.

Vă mai amintiți de acel protest din ultima zi de joi a lunii februarie din fața clădirii Guvernului, cînd Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove Vladimir, în fruntea unei mulțimi de vreo 30 mii de oameni a cerut răspicat autorităților statului să investigheze de urgență situația fluctuației valorii monedei naționale, să ia toate măsurile ca prețurile să nu crească brusc și să investigheze ”furtul” miliardului de euro din sistemul bancar  – act ce a generat șocuri în economia națională și a aruncat în sărăcie sute de mii de moldoveni deja săraci?

Ați reușit să citiţi declarația apărută în seara zilei de duminică pe site-ul oficial al Mitropoliei (după ce fusese citită în toate bisericile țării!) în care Sinodul se pronunța răspicat că furtul, oricît de sofisticat ar fi, tot furt rămîne și că abuzul pe care îl face guvernarea de la Chișinău față de propriul popor e un mare păcat și intră în contradicție cu valorile creștine (împărtășite și de alte religii și confesiuni ce conviețuiesc în Moldova) care postulează dragostea față de aproape?

Cum vi s-a părut momentul în care Marchel, episcop de Bălți și Fălești, a intrat în clădirea Băncii Naționale și s-a dus direct în biroul guvernatorului Dorin Drăguțanu căruia i-a zis următoarele: ”Am venit aici în numele a peste 100 mii de credincioși pe care-i păstoresc să vă spun că una din cele 10 porunci spune să nu furi, că furtul e condamnat  cel puțin de vreo 50 de ori în Biblie, că nu e creștinește să-ți furi aproapele, că în rezultatul jocurilor pe care le face BNM și guvernarea au de suferit mai ales cei mai săraci, cei mai neputincioși și cei mai vulnerabili locuitori ai țării – bătrînii care nu mai au bani de medicamente și alimente după valul de scumpiri provocat de prăbușirea leului, învățătorii, medicii și alți funcționari, copiii lor, bolnavii.”?

Nu vi le amintiți?

E firesc să fie așa, pentru că ele nu s-au întîmplat și reprezintă doar o creație a autorului acestui text. Nu a fost nici un fel de miting condus de vreun mitropolit în care acesta să ia atitudine pe problema mega-scandalului economico-politic legat de furtul unui miliard de euro (estimare aproximativă) din sistemul bancar. Presa a vorbit, au luat atitudine sindicatele, patronatele, grupurile de ”experți”. Parlamentul însuși a fost obligat să formeze o comisie de anchetă. Mitropolitul însă nu a scos nici un sunet la această temă. Nici pe tema sărăcirii momentane a populației în urma acestei afaceri (în fapt, dacă căutați cuvîntul ”săraci” pe site-ul mitropoliei, obțineți doar rezultate ce țin de știri externe, adică de caritatea și grija altor biserici).

Nici Marchel nu s-a dus la Banca Națională, cu atît mai mult să-i vorbească guvernatorului Drăguțanu.

Dar ar fi putut s-o facă…

 Despre vorbirea ca act de tăcere.

…Dacă a tăcut pe cea mai urgentă, arzătoare și importantă temă a țării, mitropolia și slujitorii ei au compensat prin exces de zel în luările lor de cuvînt pe alte teme.

Întîi a fost vocea mitropolitului Vladimir care, într-un interviu  acordat unui portal de știri a găsit “curajul” de a vorbi tranșant și dur despre “adevăratele” amenințări la adresa comunității creștine din Moldova: gay-ii, sectele, cînd celebrăm Crăciunul etc. Adică exact ”la timp” și ”la temă”…

A urmat apoi ”vorba” episcopului Marchel, care nici el nu a găsit nici un cuvînt împotriva ”furtului” anului. A dedicat însă întregul interviu problemei homosexualității, păcatului homosexualității, amenințării homosexualității etc…

Despre dreptul de participare politică.

De ce m-aș fi așteptat ca Mitropolia Moldovei să ia atitudine? La urma urmei ca instituție Mitropolia are libertatea deplină de a-și alege cauzele pentru care se implică. La fel, nu pun în nici un fel la îndoială dreptul Bisericii Ortodoxe (și al celorlalte culte) de a se implica în viața politică a țării.

Avem însă și noi dreptul deplin de a lua în serios pretențiile Mitropoliei Moldovei de a fi un fel de ghid ”spiritual” al țării și de a evalua în ce măsură aceasta se ridică la înălțimea propriilor pretenții.

În fapt, avem tot dreptul să punem următoarele întrebări:

– Cum se face că Mitropolia adună mii de oameni în piață pentru a zădărnici un marș al cîtorva zeci de gay, lesbiene și susținătorii lor, dar nu face nici un efort pentru a protesta pe alte teme relevante și importante pentru credincioșii ei?

– Cum se face că mobilizarea mediatică a Bisericii pe anumite teme (homosexualitate, avort, educație sexuală) are drept revers o tăcere la fel de răsunătoare pe alte teme (corupție, abuzuri de putere, politici economice defectuoase)?

– Cum se întîmplă că episcopul Marchel găsește ”îndrăzneala” de a intra pe ușa Guvernului și a merge la biroul Ministrului Educației ca s-o certe pentru niște imagini presupus indecente din manualele școlare, ori ”curajul” de a face agitație electorală pentru niște partide politice anume, însă nu suflă nici o silabă pe o temă atît de pertinentă precum furtul unui popor de către guvernarea pe care acesta a ales-o?

– Cum se face că, agenda ”publică” a Mitropoliei și ierarhiile de griji și probleme ale populației (pe care Mitropolia pretinde că o reprezintă) nu se întîlnesc? Tema homosexualității și a așa-zisului pericol homosexual nu apare nici în top 3, nici în top 10 și nici în top 20 probleme considerate de către cetățeni a fi importante și cruciale (a se vedea toate Barometrele Opiniei Publice). Temele care îi preocupă pe moldoveni cel mai mult sunt, invariabil: viitorul copiilor, șomajul, prețurile, sărăcia, corupția, criza financiară, criminalitatea, foamea, boala, un eventual război în zonă.

Despre o voce care lipsește.

Agnosticului militant din mine (cu puternice porniri anti-clericale pe alocuri!) îi vine greu să rostească următoarea frază și totuși o va face: în unele momente, precum cel de acum, absența vocii Mitropoliei Moldovei se resimte mult.

De ce momentul acesta e special? Pentru că între guvernanți și guvernați nu stă acum nimic ce ar opri abuzurile celor dintîi și ar da pîrghii celorlați. Sindicatele sunt neputincioase, justiția e sub partide controlate de oligarhi, universitățile au fost pacificate, societatea civilă e slabă, dezorganizată, lipsită de coerență și perspective. Și finațată din afară – ceea ce o face extrem de vulnerabilă la agendele donatorilor. Și lipsită de un contact real cu societatea. Mass-media independentă? Nu există nici ea. Așa-zisa clasă intelectuală moldovenească trăiește în McCarthyism-ul anilor 50: se luptă cu comunismul (retrospectiv) și participă la Războiul Rece…

Ceva curaj din partea Mitropoliei (și a altor instituții religioase) ar ajuta enorm.

Avem nevoie de niște creștini în Moldova…

Reiau un fragment al unui text mai vechi publicat cîndva pe blogul personal, în a cărui actualitate cred.

Nu ne prea ajung creștini în Moldova și chiar ar mai fi nevoie de câțiva…De mulți creștini, de fapt.

Din cei moderați și îngăduitori care ar ști să împace iubirea față de aproape postulată în Biblie cu iubirea față de semeni ce se conține în bunul simț.

Din cei care, în caz că întâlnesc o opinie diferită, un mod de viață ce se deosebește de-al lor, o linie de gândire ce nu se regăsește în mintea lor, vor folosi cuvântul ”frate” ori ”prietene”, nu ”pederast”, ”trepăduș”, ”lichea”, ”lepădătură satanică” (lista completă se găsește aici).

Din cei ce știu și înțeleg că respectul față de concetățenii lor cu care trăiesc cot la cot dar care-s grupați în minorități de diferite constituente și esențe – lingvistice, sexuale, etnice, religioase – nu trebuie să vină la insistențele și sancțiunile Fratelui mai Mare (acum UE și ONU), ci din lucrurile alea bune precum iubirea, îngăduința și înțelegerea pe care Biblia le conține din abundență.

Din ăia modești care ar pricepe că și inșii de religie diferită au fost făcuți tot după chipul lui Dumnezeu, și probabil avea El ceva în Mintea-I Supremă când i-a lăsat să trăiască. Poate n-ar fi chiar cuminte și creștinește ca inși muritori și limitați ce suntem noi să îndrăznim a-l corecta și suplini pe Dumnezeu. Doctrinele teodiceii sunt pe loc și nu trebuie reinventate.

Creștini ce s-ar dumeri că cea mai redutabilă armă împotriva intoleranței și nerăbdării față de problemele noastre cele mari, multe și diverse nu e tăcerea. Ci vocea și verbalizarea. Scrisul, atitudinea. Care i-ar scrie răvașe și scrisori de protest lui Anatolie Cibric și mitropolitului Vladimir, ori chiar patriarhului Kiril în care i-ar ruga să-și tempereze puțin isteria că altfel riscă să rămână singuri ori le-ar explica că creștinismul ortodox nu-i un brand privatizat, ori o ceată de gură-spartă, ci adunarea creștinilor, că limbajul Bibliei oferă suficiente căi de aplanare a conflictelor așa încât nevoia de a recurge la limbajul de birjar nu e chiar necesară. Ori apare chiar de-a dreptul inutilă.

Creștini ce n-ar fi prinși într-atât de geopolitică, spiritism conspiraționist sau pur și simplu prostie obișnuită încât să se desolidareze, sper că Hristosul lor îi aude, de sărăcimea mondială sub pretext că asta ar fi conspirație a evreilor sau semn al Antihristului.

Am avea nevoie de o clasă mijlocie a creștinismului ortodox, una ce ar sta între intoleranții de talia lui Cibric și funcționarii cinici din coridoarele și birourile  Mitropoliei.

Lipsesc multe voci.

Întîi glasurile și poveștile personale ale unor mame ai căror copii au ajuns de cealaltă parte a baricadelor sexuale – gay, lesbiene, transsexuali.

Apoi vocile unor mame și tați ai unor copii ce s-au decis, din dragoste, să-și lege viețile de bărbați/femei de consfesiune diferită – musulmani, evrei, catolici, protestanți, induși, atei, în Moldova ori prin Italii, Spanii, Israeluri. Părinți care, bănuiesc și știu, nu și-au lepădat copiii de teama de a nu-l trăda pe preotul din sat.

În fine, lipsesc vocile celor 93 % de cetățeni care s-au declarat creștini la un referendum de făcătură. Prea mult se aud glasurile celor care vorbesc în numele lor.

Pe fundalul acestei tăceri a creștinității normale și morale, vocile creștinității imorale, aia care aruncă pietre și înjură, sunt mult prea stridente…

Nerăbdarea soră cu extremismul a falșilor creștini ce se luptă contra unor islamizări sau pederastizări inventate (ca și cum unii preoți ar mai avea nevoie de propagandă homosexuală pentru a se deda patimii) au făcut ca cuvântul ”creștin ortodox” să sune pe plaiurile astea ca o vorbă de ocară.

Și mai  tragedie că fața publică a Bisericii Ortodoxe din Moldova a nimerit pe mâna unor indivizi inepți alde Anatolie Cibric și Viorel Cibotaru, ambii plini de stupidități – unul se crede moștenitor al lui Ștefan cel Luptător Inventat cu Jidovii, altul cu apariții insipide la TV în care zice, vezi omul învățat, că musulmanii sunt un pericol pentru societatea europeană și a noastră pentru că nu se mai ocupă cu meseriile tradiționale – vitărit și agricultură…

De ce n-am reabilita/inventa conceptul de ”participare religioasă” alături de cel de ”participare politică” în jurul căruia se face mult haz și necaz și pentru promovarea căruia vin râuri de bani sub formă de granturi?

De ce n-am face ca birocrația creștină cu mitropolitul și patriarhul în frunte să fie cumva responsabilă în fața comunității, atât pentru administrarea celor duhovnicești – iubirea față de Aproape și slujirea lui Dumnezeu, cât și pentru gestionarea celor pământești – transparență în contabilitatea Bisericii și a fondurilor ei?

De ce n-am avea dreptul ca niște creștini ce contribuim în multe feluri la bunăstarea bisericii – impozite, taxe, plăți pentru servicii religioase, voluntariat și donații  – să avem un cuvânt ceva mai mare la desemnarea preoților ce vor deservi parohiile noastre?

De ce am lăsa ca grija față de nevoile spirituale ale noastre și ale copiilor noștri să fie lăsată pe mâinile unor funcționari de la Mitropolie ce vând parohiile la preț de câteva mii de euro ori episcopiile la preț de câteva sute de mii de euro?

Compătimesc pe alocuri Guvernul Moldovei. Pentru că e nevoit să adopte de unul singur legile bune, alea care egalează în drepturi și lichidează inegalități sau discriminări istorice. Din păcate Guvernul e singur. Pentru că nu are o societate să-l susțină. Care să facă marșuri ale normalității. Bunăoară.

Iar asta îl face susceptibil la șantaj din partea intoleranților cu gură mare.

Au aparut deja câteva voci creștine tefere. Din interiorul Bisericii. Ele trebuie susținute.