Valer Simion Cosma

Psihologul Daniel David, profesor universitar și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, consideră că eșecul campaniei de vaccinare are drept cauze principale „vulnerabilitatea psiho-culturală, analfabetismul funcțional ridicat, analfabetismul științific ridicat al românilor și acțiunea autorităților care nu au ținut cont de știința modificării comportamentelor”. Ulterior, într-o variantă mai restrânsă, acest tip de explicație a fost emis de însuși prim-ministrul Florin Cîțu și fosta ministră a Sănătății, Ioana Mihăilă, care au văzut o corelație între scorul la testele PISA al elevilor și rata de vaccinare, în termenii doamnei Mihăilă, „43% dintre copiii de clasa a VIII-a nu stăpânesc bine științele”

Vorbim de o explicație care, cu mici variațiuni și adaosuri, circulă în mass-media și în mediul online și care, dincolo de criza Covid, aduce în prim-plan o discuție despre educație, știință și acces la cunoaștere. Dacă trecem peste impulsul de a cataloga simplist populația drept „proastă”, „credulă” și „manipulată”, am putea avea o discuție foarte necesară despre starea cercetării și popularizării rezultatelor științifice și criza mult mai largă pe care o traversează de ani de zile mediul academic din toată lumea. 

Într-o postare recentă pe Facebook, profesorul clujean Doru Pop discută despre o „pseudo-științificizare a influencerilor online, deveniți aproape peste noapte gardieni ai neîncrederii” și scepticismului. Postarea domniei sale pornește de la cartea Apocalipsa cognitivă de Gérald Bronner, în care se descrie și analizează efectele revoluției tehnologice produse de internet în privința expertizei, cunoașterii științifice și a ierarhiilor simbolice subminate puternic de proliferarea crescândă a altor tipuri de explicații și interpretări. Acest proces amplu face ca informațiile specializate și rezultate în urma unor cercetări științifice ample și riguroase să fie nu doar concurate, ci de-a dreptul discreditate și contrazise de o serie de legende urbane, teorii complotiste și idei pseudo-științifice mult mai accesibile și mai populare. Această transformare a credulității „într-un fenomen de masă” hrănită cu știință de pubelă (junk science) ar fi provocată de faptul că într-o lume a hiper-informațiilor, „pe piața liberă a informațiilor, e mai ușor să crezi imbecilități simple, decât adevăruri complexe”.  

Genul ăsta de explicații îmi aduce în minte memele alea cu cozi imense în fața unui ghișeu cu explicații false, dar simple, lângă care pășește singuratic un om dispus să caute adevăruri complexe. Evident, nu cred că există individ care a văzut, apreciat și/sau distribuit o astfel de memă care să nu se regăsească în individul singuratic, dispus să parcurgă travaliul intelectual al unor adevăruri sofisticate. Cum am ajuns aici și încotro ne îndreptăm? Ar putea fi primele întrebări legitime care, foarte probabil ar produce o discuție despre starea educației și subfinanțarea cercetării. Nu vorbim doar de situația din România, pentru că, așa cum e descris fenomenul în postarea menționată, răspândirea e la nivel global și nu e ceva foarte recent. 

O primă direcție în care ne putem îndrepta pentru a înțelege această falie născătoare de opoziții făcute vizibile de platformele online ar fi perioada anterioară internetului. Fie că vorbim de televiziuni sau publicații tipărite, primele decenii ale postcomunismului românesc, ca mai peste tot în Europa acelor timpuri, au fost marcate de un mare apetit pentru teorii, povești, știri, literatură etc. „neștiințifică”, fie sub semnul spiritualităților New Age, fie încadrabile culturii pop evidențiată de seriale foarte populare precum Dosarele X. Extratereștri, fantome, vindecări miraculoase, spiritism, sunt doar câteva exemple foarte la îndemână și a căror popularitate continuă să fie și astăzi la cote ridicate. În prefața cărții România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism (2018), sociologul Cătălin Augustin Stoica prezintă succint niște date publicate de Centrul pentru Studierea Opiniei Publice din Moscova, care arată că „în 1990, 42% dintre cetățenii fostei URSS credeau în telepatie, 57% credeau în curele de vindecare transmise în direct la televizor, 42% în astrologie și 35% în vrăjitorie”. 

Înainte să ne repezim să catalogăm situația reflectată de aceste date ca fiind o consecință a comunismului, ar trebui să aruncăm o privire rapidă asupra situației din Occident, în aceeași perioadă și după. În acest sens, o să mă limitez la a menționa un sondaj Gallup din 2005, care spune că 3 din 4 americani cred în paranormal, situație foarte asemănătoare cu cea din anul 2001. Studiul prezintă detaliat datele pe diferite categorii de credințe și practici, reflectând ponderea imensă a „iraționalului” în ceea ce înseamnă viziunea asupra lumii și judecata oamenilor. Dacă e să vorbim despre situația din Europa Occidentală, putem găsi o mulțime de studii academice sau texte de popularizare care descriu, în linii mari, trenduri culturale similare, reflectate inclusiv în romane faimoase, precum Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco. În paginile acestui faimos roman, autorul descrie o transformare petrecută în librării la nivel de titluri prizate masiv de cititori, unde locul scrierilor politice marxist-leniniste era luat în anii ‘70 și mai ales ‘80 de scrieri încadrabile spiritualităților New Age și o tot mai vastă literatură de cunoaștere a sinelui și dezvoltare personală. Pe lângă astea, best-seller-uri despre conspirații, loje masonice, Sfântul Graal și altele din această categorie.

Atât în lumea occidentală, cât și în cea a Europei Centrale și de Est, am putea coborî mult în timp pe firul unei opoziții dintre o viziune raționalist-științifică asupra lumii și una neștiințifică, irațională, vulnerabilă la superstiții și teorii ale conspirației. Niciodată nu a existat o departajare fermă a acestor două moduri de a privi, înțelege și explica lumea și funcționarea ei, cu atât mai mult în timpurile recente, acestea coexistând și influențându-se reciproc, în diferite grade. 

Miza acestui text nu e radiografierea și explicarea acestei opoziții, nici examinarea judecăților comode care se fundamentează pe asta. Fiind angajat ca cercetător științific într-o instituție publică, un muzeu județean de istorie și artă, mai precis, mă preocupă starea cercetării și accesul la rezultatele cercetărilor produse de mine și alții ca mine, din România și străinătate. În condițiile astea, cred că este important să aduc în discuție un fenomen care se întâmplă de câteva decenii și care a transformat profund cercetarea, lumea academică și societatea. 

O să încep frontal prin a spune că în țări precum România este foarte greu să faci cercetare relevantă, să fii la curent cu cele mai importante și proaspete studii din domeniu, fără furt. Da, furt, pentru că pirateria este catalogată juridic drept furt și fără piraterie mulți cercetători, profesori și studenți nu și-ar putea face treaba decent și s-ar scufunda în niște decalaje și mai ample față de ceea ce înseamnă cercetare și viață academică în marile universități și institute de cercetare ale lumii. Nu e doar cazul românilor, pentru că, așa cum arată multe studii și articole de popularizare, platforme de piraterie precum Sci-Hub și LibGen sunt folosite de cercetători (și nu numai) din toată lumea, inclusiv din SUA și alte țări care pedepsesc aspru pirateria și care au centre universitare, biblioteci și institute dotate cu acces la cam tot ce înseamnă producție științifică. Aceste platforme au apărut și funcționează cu costuri enorme pentru cei care le-au inițiat și le susțin, după cum probează soarta unora ca Alexandra Elbakyan, fondatoarea Sci-Hub hăituită cu procese și amenzi sau Aaron Swartz, care și-a luat viața în 2013, la 26 de ani, având în față o condamnare la 50 de ani de detenție și o amendă de un milion de dolari, pentru că a încercat să facă publice (gratuit) articole științifice din baza de date JSTOR, folosind un calculator al MIT.

Faptul că cercetători care încearcă să facă publice articole științifice sunt târâți prin procese și amenințați cu amenzi și condamnări imense, mult peste cele riscate de infractori care comit alte crime și infracțiuni, ar trebui să fie un prim motiv de examinare critică a legislației și sistemului care fac posibilă o astfel de situație. Cum privește cercetarea și rolul științei în societate un sistem în care cei care încearcă să ofere acces gratuit populației la articole științifice sunt pedepsiți și hăituiți în așa hal? Care e miza? Pentru că e clar că asprimea pedepselor joacă rolul unui mesaj ce trebuie transmis celor tentați să comită astfel de gesturi haiducești.

O miză e, cât se poate de clar, profitul imens generat în urma transformării cercetării și mediului academic pe coordonatele business-ului și profitabilizării. Profitul a devenit una din rațiunile principale care structurează și modelează cercetarea, universul academic și ierarhiile specifice. Multe din publicațiile științifice de top au fost achiziționate de către granzi precum Elsevier sau Francis & Taylor, care au construit veritabile monopoluri și mecanisme de extragere a unor profituri grase și de controlare/influențare a producției științifice și a traseelor în carierele academice. Prețurile pentru accesarea unui articol dintr-o astfel de revistă încep cam de la 30$, iar abonamentele plătite de diverse instituții de cercetare și învățământ universitar au tot crescut, încât până și reprezentanți ai unor universități precum Harvard, cu bugete colosale, au ajuns să spună că sunt prohibitive

Cine publică aceste articole și pe banii cui se desfășoară cercetările care duc la scrierea acestora? Tineri doctoranzi, cadre universitare aflate în ascensiune sau deja consacrate, cercetători afiliați sau independenți (mai rar, că neafilierea la o universitate sau un institut de cercetare limitează semnificativ șansele de a fi acceptat), plaja de autori este foarte largă și diversă. Pentru a publica în reviste de top din domeniu, e nevoie de ani de muncă și bani care să finanțeze traiul și cercetările. Dacă în domenii ce țin de medicină, mediu și tehnologie avem de-a face cu finanțări consistente și din zona privată și chiar cu divizii și institute private de cercetare tot mai solide, în zona științelor sociale și a humaniarelor cea mai mare parte a cercetărilor sunt finanțate din fonduri publice, fie că ne referim la salarii, granturi naționale sau internaționale, burse sau alte tipuri de stipendii. 

Odată finalizate cercetările, autorii trebuie să publice sau măcar să încerce să publice în cele mai importante reviste din domeniile lor, preferabil internaționale. De ce? În cele mai multe granturi aceasta e o condiție impusă pentru obținerea finanțării. Asta, desigur, dacă cel care ia grantul sau conduce echipa are deja cărți și articole publicate în jurnale academice de top. Pentru a accede și avansa în posturi din universități, institute de cercetare, muzee etc., cercetătorii sunt nevoiți să publice sau să încerce să publice în astfel de publicații. Vorbim de un sistem foarte bine reglementat, elitist și pretins meritocratic, organizat pentru a combate frauda intelectuală și pentru a promova excelența academică. Doar că accesul la această excelență academică, atât pentru a deveni membru-contributor, cât și ca simplu cititor, este puternic condiționat de starea materială a cititorului și de locul în care trăiește și studiază sau lucrează. 

Odată livrate și acceptate articolele, în afara unor staruri academice, cei mai mulți autori își pierd cam orice drept și control asupra roadelor muncii lor. Sunt situații absurde în care nici măcar ei nu-și pot citi gratuit articolul sau recenzia, având acces doar la o parte mică. Iar această practică a comercializării la prețuri obscene a articolelor scrise de cercetători plătiți din bani publici s-a răspândit și în afara marilor reviste de top din lume. Am trecut prin situația în care am publicat un articol într-o revistă academică din Ungaria, eu fiind plătit ca cercetător într-un grant european (ERC) derulat de o instituție academică din Ungaria, iar când am vrut să încarc articolul pe Academia.edu, pentru a-l face disponibil gratuit oricui ar putea fi interesat de subiect, m-am pomenit degrabă avertizat printr-un mail de la editura care găzduia publicația că am două zile să retrag articolul din online, altfel fiind pasibil de un proces și de plata unor daune. Am înghițit în sec și l-am șters. Desigur, având o variantă a lui, l-am pus la dispoziție oricui mi l-a cerut, așa cum fac mulți din branșă, ceea ce arată absurdul situației. Să fii nevoit să faci ilegalități pentru a da mai departe roadele muncii tale. 

Cunosc autori care au cărți foarte bune publicate la edituri de top din străinătate, dar care sunt vândute la prețuri exorbitante, ceea ce limitează drastic numărul de cititori, chiar și acolo unde există interes și curiozitate. Nu de puține ori, pe lângă că dau aproape oricui cere o versiune pdf (uneori diferită puțin de cea finală), ajung să-și încarce singuri cărțile pe LibGen, pentru a fi descărcate (uneori și citite) de oricine dorește. În plus, în multe cazuri a ajuns să fie o mare satisfacție să-și vadă cărțile piratate și urcate pe astfel de platforme. Nu e absurdă toată situația asta? În ce hal am ajuns să ne complacem? Ce facem pentru a ieși din această schemă disfuncțională?

Ca să rezum: pe lângă că din cercetarea derulată de cele mai multe ori din fonduri publice ajung să facă profituri semnificative câteva corporații care au acaparat cea mai mare parte a jurnalelor academice de top, avem de-a face cu o restrângere semnificativă a accesului la cunoaștere, nu doar pentru publicul larg, ci și pentru alți cercetători care au nevoie de cunoaștere pentru a putea contribui la cunoaștere. Pe de altă parte, putem vorbi într-o măsură semnificativă și de exercitarea unui control asupra lumii academice, având în vedere importanța publicării în astfel de reviste pentru a putea avansa în carieră sau pentru a putea avea acces la un post în cercetare sau în mediul universitar. Mecanismul e reprodus, cu adaptări și transformări de rigoare, la scară mai mică, în periferia academică mondială, chiar dacă în aceste cazuri nu se prea poate vorbi de un profit din vânzarea articolelor sau din abonamente, ci, în primul rând, de accesul la posturi, promovări și granturi. Disperarea e așa mare încât unii ajung să plătească pentru a-și vedea articolele publicate în reviste cu oarece rating, iar alții ajung să transforme reviste academice cu mai mult sau mai puțin prestigiu în fabrici de punctaje pentru cadrele de nădejde, dar aceasta și proliferarea într-un hal fără de hal a producției de maculatură fără nicio relevanță științifică, este deja altă discuție. 

Nu putem vorbi despre analfabetismul științific al populației fără a atinge și această chestiune, cu efecte multiple și ample asupra cercetării, cercetătorilor și societății. Nu putem vorbi despre proliferarea unor teorii pseudo-științifice și apocalipsă cognitivă, fără a vorbi și despre acest proces și rolul „biznificării” cercetării în acest fenomen de masă care se extinde lejer, în contextul revoluției tehnologice.

Nu putem vorbi despre creșterea consumului de știință de pubelă (junk science) fără a discuta, onest, despre cum noi, cercetătorii și universitarii, contribuim sau ne complacem în diferite forme într-un sistem care restrânge puternic accesul la cunoaștere științifică și-i pedepsește atât de aspru pe cei care încearcă să extindă accesul gratuit la articole și cărți. A deplânge aversiunea față de știință și experți a populației și erodarea masivă a statutului expertului/cercetătorului, fără a vedea și discuta și această parte întunecată a universului academic, e contraproductiv și ipocrit. E ridicol să pretindem să fim luați în serios de societate, în condițiile în care cei mai mulți dintre noi acceptăm, în diferite grade, o condiție similară hamsterilor care aleargă entuziaști în roata lor, fie ea într-o cușcă sau în afara cuștii. Criticăm un sistem și o ordine politică și economică care a capturat și transformat profund cercetarea și mediul universitar, dar abia așteptăm validarea de către acest sistem, așa corupt și tot mai îndepărtat de orice fel de responsabilitate față de societate. 

Capturarea principalelor reviste științifice de către o mână de corporații, la pachet cu influența masivă pe care acestea o pot exercita asupra carierei și validării activității unui cercetător, aduce ceva din feudalism. Această tușă feudală e potențată și de recursul la autoritatea dată de statutul de cercetător/universitar, amintind de statutul medieval al clericilor, mica elită cu acces la cunoaștere și înțelegere superioară a rosturilor acestei lumi. Totuși, o diferență majoră e că cei mai mulți dintre cercetători, cel puțin din România, Europa de Est și cam tot ce înseamnă periferia academică globală, sunt dependenți de furt și trebuie să-și circule ilegal studii, într-un fel de rețea paralelă. Acesta e elefantul pe care cei mai mulți din mediul academic autohton și global nu-l văd sau îl trec cu vederea din lehamite sau din oportunism. Iar dacă se întâmplă să riposteze critic, o fac tot în interiorul sistemului, într-un fel de echo-chamber mai degrabă eficient în validarea reciprocă a unor opinii și în perierea unor egouri, decât în producerea unei schimbări de profunzime. 

Probabil că dacă instituțiile academice, cercetătorii și statele s-ar preocupa mai mult de creșterea accesului la rezultatele științifice pentru cercetători și orice cetățean curios, scoțând cercetarea științifică din acest prizonierat toxic, am putea vedea o schimbare și la nivelul societății. Poate că o denunțare semnificativă numeric a acestei situații și o solidarizare reală cu figuri precum Aaron Swartz sau Alexandra Elbakyan ar trebui să implice și boicotarea acestei categorii de publicații și refuzul de a participa în acest mecanism care face atât de mult rău cercetării și societății. 

FOTO main: British Library, via Flickr.com 

Valer Simion Cosma este istoric, antropolog și publicist de ocazie. Trăiește de trei ani în Zalău, unde lucrează ca cercetător la muzeul din localitate și și-a convertit într-un fel de vocație pentru periferie incapacitatea de a-și susține financiar traiul, făcând ceea ce-i place și-i iese, într-un oraș mai acătării din punct de vedere cultural și academic.

Articolul a fost publicat inițial pe platforma Scena9.ro

Facebook Comments Box