Boris Groys

În post scriptum-ul meu despre comunismul istoric, m-am concentrat asupra rolului limbajului în societatea socialistă și asupra diferenței dintre rolurile limbajului în societatea socialistă și cea capitalistă. În condițiile capitalismului, practica discursivă are scopul de a produce încredere – încredere în produse comerciale, în partide și în instituții politice, în sistemul judiciar, etc. Dacă avem încredere în aceste discursuri, spunem că sunt adevărate și că acestea corespund realității. Dacă nu, spunem că sunt false. Totuși, cum diferențiem discursurile adevărate de cele false? La urma urmei, în calitate de indivizi muritori, nu suntem întotdeauna capabili să obținem acces direct la realitatea la care se presupune că astfel de discursuri s-ar referi. Și chiar dacă am obține acest acces, rămîne suspiciunea că ne confruntăm doar cu o „percepție subiectivă” a realității, care nu poate servi drept criteriu al adevărului. Într-un final, unicul lucru care-l putem face e să luăm o decizie pur personală de a adera la un anumit discurs, ideologie, atitudine politică sau viziune asupra lumii. După cum se spune, „we can buy it” (n.r. din engleză literal: „o/îl putem cumpăra”; o expresie apropiată în română ar fi „a o lua de bună”) – la fel cum cumpărăm orice alt produs. Această operațiune de cumpărare a unei ideologii este o operațiune discretă. Ea nu poate fi verbalizată în continuare.

Din contră, discursul marxismului nu produce încredere, ci neîncredere. Practic, marxismul este o critică a ideologiei. Marxismul nu caută o „realitate” la care se referă un anumit discurs, ci caută interesele vorbitorilor care produc acest discurs – în primul rând interese de clasă. Aici întrebarea principală nu este ce se spune, ci de ce se spune. Această întrebare de ce nu are legătură cu situația personală, interesele sau strategiile discursive ale vorbitorilor. Oameniii nu pot ști ce este bine pentru ei. Foarte des aceștia practică ideologii care în mod direct sunt detrimentale intereselor lor. Astfel, discursurile individuale sunt investigate prin prisma criticii ideologiei în funcție de rolul lor obiectiv în lupta de clasă.

Această investigație critică le permite celor care ascultă și citesc aceste discursuri să ia o decizie rațională referitor la aderare. Ne cunoaștem apartenența de clasă, și astfel, folosind critica ideologiei, putem alege un discurs favorabil intereselor noastre de clasă. De exemplu, dacă aparținem clasei dominante, putem alege un discurs care are cel mai mare potențial reacționar și care poate fi cel mai bine folosit pentru a rezista mișcării de eliberare a clasei muncitoare. Totuși, această alegere, la fel ca multe alte alegeri similare, este, desigur, întotdeauna discutabilă. Pozițiile diferitelor clase sociale se schimbă tot timpul. La fel, se schimbă și relațiile dintre forțele sociale. Astfel, discursurile însoțitoare sunt modificate în mod constant, fie parțial, fie în întregime.

Un discurs care ieri a fost reacționar, astăzi poate deveni progresiv, și invers.

Discursul criticii ideologiei este un metadiscurs și nu poate fi oprit. Doar discursul de neîncredere mereu avansează și nu tace niciodată. În contrast, momentul încrederii întotdeauna este un moment de tăcere.

Cu toate acestea, după cum bine știm, critica ideologiei a fost aproape complet eliminată din sfera publică de către cenzura postcomunistă. Preferăm să nu vorbim despre clasă, apelăm la presupusele „interese comune” ale celor bogați și săraci, „ne vom uni, nu ne vom diviza”, vom salva planeta noastră comună. Vom fi pozitivi. Vom avea încredere în puterea unității omenirii. Totuși, neîncrederea niciodată nu poate fi complet suprimată. Spațiul metadiscursiv nu poate rămâne gol pentru totdeauna.

Astfel, acesta a fost umplut cu teorii ale conspirației care înlocuiesc critica ideologiei.

În loc să analizăm interesele de clasă ce stau în spatele discursurilor corporative dominante, se presupune, de exemplu, că aceste discursuri servesc unei secte de pedofili care folosește sângele copiilor ca materie primă pentru producerea drogurilor. De aici apare întrebarea: Ce ne facem cu aceste teorii sălbatice ale conspirației? Cum să recâștigi încrederea oamenilor?

Nu există altă alternativă decât manifestarea neîncrederii într-un mod rațional și luminat.

Acest lucru este mai ales valabil în era noastră a internetului. În multe privințe, World Wide Web (adică internetul) a fost o încercare de a construi un spațiu pentru comunism virtual după declinul comunismului în lumea off-line. Accesarea și furnizarea conținutului este relativ gratuită, astfel toată lumea poate participa. În acest mod, internetul a promis că va divorța de selectivitate și, prin urmare, de accesul inegal la spațiul public. Selectivitatea a fost principala problemă a mass-media tradiționale. Ziarele și editurile, curatorii de muzee și regizorii de teatru au făcut selecții și redactări de texte, imagini și evenimente în funcție de predispozițiile lor ideologice. Această selecție a fost motivată de doi factori: interesul pentru succesul comercial și dorința ca această publicație sau eveniment să evite mari controverse politice. În consecință, discursul public general reflectă atitudinile celor mai privilegiate grupuri sociale. În schimb, în ​​spațiul virtual care nu este mărginit de granițele naționale, teoretic, fiecare voce ar putea fi publicată și auzită. Internetul părea să ofere spațiu în care discursul public putea în cele din urmă să devină liber.

Există și un alt aspect al internetului care amintește de trecutul comunist. Mișcarea comunistă a schimbat poziția ascultătorilor și a cititorilor. Aceștia au încetat să mai fie consumatori pasivi ai discursului public și au devenit adepți care parcurgeau drumul către viitorul comunist. Limbajul nu mai funcționa ca o descriere a unei realități existente, ci, mai degrabă, funcționa ca un îndemn de a crea o nouă realitate. În acest sens, discursurile publice nu erau nici adevărate, nici false, ci mai degrabă inspiratoare sau dezamăgitoare. Cu toate acestea, diferitele partide comuniste, organizații, grupuri și lideri au propus descrieri și instrucțiuni de realizare ale viitorului oarecum diferite. Limbajul apelurilor, ordinelor și comenzilor produce inevitabil contradicții, rupturi și conflicte care pot deveni violente. Niciodată nu este clar cât de departe pot duce aceste contradicții și conflicte. Desigur, această incertitudine este înspăimântătoare și produce dorința de a pacifica discursul public. La început, internetul arăta ca un instrument ideal pentru o astfel de pacificare.

Utilizatorul de internet nu este un consumator, ci un adept, urmăritor (n.r. în engleză „follower”). Totuși, cuvântul nu este folosit într-un sens tradițional. Adeptul tradițional făcea parte dintr-o mișcare religioasă, ideologică sau politică, ceea ce implica disciplină și disponibilitatea de a sacrifica. Fenomenul a fost adesea exemplificat prin intermediul figurii samurailor care trebuiau să se sinucidă atunci când servirea șefului său devenea imposibilă din cauza morții acestuia. Evident, utilizatorul contemporan de internet nu are același simț al scopului și al dedicării. Acești utilizatori urmăresc personaje publice – acțiunile lor publice, dar și afacerile lor private. Fără a se îndepărta de la calculator, un utilizator poate urmări figuri foarte diverse, fie că sunt politicieni, lideri religioși, jucători de fotbal, artiști sau prinți din casa regală engleză. În lumea fizică, urmărirea unor figuri publice atât de diverse ar duce la contradicții și conflicte. Pe internet, toate aceste date sunt catalogate prin intermediul profilurilor lor de pe diferite rețele de socializare. Aceste profiluri pot fi vizitate de adepți, numiți urmăritori. Totuși, liderii nu își pot impune prezența urmăritorilor pur și simplu prin propria voință. Internetul activează urmăritorii, dar dezactivează liderii. Urmăritorul vizitează o persoană publică doar pentru a vedea ce se întâmplă cu aceasta și în ce stare se află la un anumit moment – similar cu vizita unui medic la pacient.

Cu toate acestea, idila nu este perfectă. Fiecare utilizator de internet nu doar urmărește, ci este, de asemenea, urmărit. În acest moment promisiunea egalității este încălcată. Diferiți utilizatori au un număr diferit de urmăritori. Acest număr servește drept capital simbolic, care poate fi ușor transformat în capital real. Așadar, apare întrebarea: De ce contul acelei persoane are atât de mulți adepți, iar al meu nu? În condițiile internetului, este chiar mai dificil de răspuns la această întrebare decât în cadrul unei culturi tradiționale, care era explicit selectivă și elitistă. În această cultură tradițională, mecanismul selecției putea fi descris și criticat. Internetul chipurile ar fi reglementat de algoritmi, care sunt dincolo de critica și scrutarea utilizatorilor obișnuiți. Aceasta înseamnă că spațiul din spatele suprafeței internetului este neapărat imaginat ca un spațiu întunecat. Astfel, teoriile conspirației concurează pentru a umple acest spațiu. Desigur, câștigă cea mai întunecată. Urmărirea se transformă într-o vânătoare, iar urmăritorii devin vânătorii. Vânătoarea urmează urmele digitale lăsate de vânat. Pe internet, urmăritorul este un vânător care nu-și poate ajunge niciodată prada, deoarece acest obiect rămâne offline. Acest fapt nu face decât să cultive ura.

În speranța de a opri răspândirea teoriilor conspirației și a discursului de ură, autoritățile contemporane reacționează folosind cenzura. Astăzi, aceiași oameni care recent lăudau libertatea de exprimare fără restricții și așa-numitul concept „hive mind” (n.r. gândire colectivă care ar reflecta coordonarea familiei de albini dintr-un stup) sunt cei mai radicali susținători ai revenirii cenzurii.

Dar modul cel mai potrivit de a rezista teoriilor conspirației nu este de a reveni la cenzură, ci de a reveni la critica marxistă a ideologiei. Aceasta poate fi aplicată cu același succes ideologiilor răspândite pe internet ca și ideologiilor din epocile anterioare. La urma urmei, selectivitatea ascunsă în spatele suprafeței internetului reflectă interesele corporative și de stat în aceeași măsură ca și selectivitatea deschisă a mass-media și a instituțiilor tradiționale.

Acest text este prefața la o nouă ediție italiană a cărții The Communist Postscript (2010) de Boris Groys, ce urmează să apară la Meltemi Editore, Milano.

Textul a apărut cu titlul Discourses of Distrust: Conspiracy Theories and the Critique of Ideology pe platforma E-FLUX, și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar, cu permisiunea autorului. 

Imagine de fundal: Diego Rivera. Os semeadores, 1947.

Boris Groys (n. 1947 în Berlinul de Est) a urmat studii de filosofie şi matematică la Universitatea din Leningrad (1965-1971), după care a lucrat ca asistent de cercetare la institute din Leningrad, iar apoi la Institutul de Lingvistică Structurală şi Aplicată din Moscova pînă în 1981, cînd emigrează în Germania. Profesor invitat la University of Pennsylvania (1988) şi la University of Southern California, Los Angeles (1991). Doctoratul în filosofie la Universitatea din Münster (1992). Din 1994 este profesor de teoria artei, filosofie şi teorie a mediilor la Hochschule für Gestaltung din Karlsruhe, Germania. Membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, autor de expoziţii şi eseuri cinematografice.

În română i-a apărut cartea Post-scriptumul comunist (Editura Idea, Cluj, 2009, traducere Maria-Magdalena Anghelescu). 

Facebook Comments Box