Discursul Teoriei Monetare Moderne (MMT) despre originea banilor este o rectificare utilă a poveștilor spuse de economiștii ortodocși. Dar o istorie mai profundă a construcției sociale a banilor deschide posibilități mai radicale pentru regândirea ordinii monetare.

Să sperăm că de această dată totul este cu adevărat diferit. Cu un deceniu în urmă, după calamitatea economică anterioară de tip „o dată-n viață”, pașii inițiali către stimularea fiscală au fost respinși la nivel internațional în favoarea austerității. Legea privind recuperarea și reinvestirea americană din 2009 în mod faimos a fost redusă de la 1.2 trilioane de dolari la 800 de miliarde de dolari de către renumitul entuziast matematic Larry Summers, ca mai apoi să fie diluată și mai mult pentru intra în voia republicanilor din Senat. Legea a oferit mult prea puțin, nu a abordat cauzele crizei iar efectele ei au fost anulate de măsurile de austeritate la nivelul local al statelor, chiar înainte de aplicarea austerității la nivel federal după 2010. Costurile austerității au fost și mai brutale în cealaltă parte a Atlanticului, unde structurile Uniunii Europene au impus reduceri radicale în Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania. Marea Britanie a optat pentru austeritate în mod voluntar. Un studiu a constatat că în Marea Britanie 30 000 de decese survenite pe parcursul iernii anului 2015 ar putea fi atribuite reducerii serviciilor sociale și de sănătate de către guvernul conservator. De dragul comparației, acest număr atinge estimarea pesimistă a numărului execuțiilor totale de pe timpul Anului Terorii a perioadei Revoluției Franceze. Cel puțin acei oameni au avut parte de un proces de judecată.

De când a fost declarat începutul pandemiei COVID-19, în martie 2020, în Statele Unite au fost implementate două pachete de măsuri de stimulare fiscală, iar administrația Biden promite că va urma un al treilea pachet. Sumar, măsurile ar reprezenta undeva între 3 și 4 trilioane de dolari. În octombrie anul trecut, consiliul de redacție al Financial Times a anunțat că austeritatea a murit, ca apoi, în ianuarie, să emită o erată, recunoscând că stimulul fiscal expansiv ar putea fi uneori expansiv. Strategul global șef al Morgan Stanley a răspuns prin declanșarea alarmei cu privire la „un consens crescând al elitei americane că deficitele nu contează”.

Dacă de această dată totul este într-adevăr diferit, o mare parte din merit îi aparțin mișcărilor politice împotriva inegalității, rasismului și austerității, care au urmat după criza din 2008. De asemenea, au apărut idei noi, vocabulare noi și o dizolvare crescândă a limitelor posibilității politice. Astăzi nu poți citi sau discuta mult timp despre cecuri de stimulare, cheltuielile guvernamentale, relaxarea cantitativă și asigurările de șomaj fără a te confrunta cu dispute feroce despre MMT (Teoria Monetară Modernă). Poate oare MMT înlocui într-un mod mai bun și mai uman groaznica ideologie a austerității?

Ultimii ani au fost buni pentru MMT. După două decenii de muncă în minele economiei academice heterodoxe, mulți dintre susținătorii MMT s-au pomenit în vizorul publicului. Stephanie Kelton, o teoreticiană MMT de frunte, a fost numită în funcție pentru prima dată în Comitetul bugetar al Senatului de către Bernie Sanders în 2014. Ulterior, a fost consiliera economică a senatorului în campania din 2016. În 2019, Alexandra Ocasio-Cortez a fost văzută purtând un manual MMT. La cea de-a treia conferință MMT au participat noi aderenți. Printre ei a fost și Delman Coates, pastorul senior al Bisericii Baptiste Ennon Mt. Maryland, care a susținut că MMT este o modalitate de a atinge obiectivele îndelungate ale mișcării pentru drepturile civile și ale bisericii Negre. În damnabilul an 2020, Pavlina Tcherneva a publicat The Case for a Job Guarantee (rom.  Argumentele în favoarea unui loc de muncă garantat), despre modul în care MMT poate atinge obiectivului progresiv de neatins până acum al ocupării depline a forței de muncă. The Deficit Myth (din engleză – Mitul Deficitului) de Kelton a devenit instantaneu un best-seller. În 2021, pe măsură ce progresiștii din diferite grupuri își adună puterile pentru a rezista amenințării unui impuls post-pandemic către austeritate, MMT s-a poziționat ca una dintre cele mai evidente și mai cuprinzătoare alternative politice la o repetare a greșelilor administrației Obama.

Apelul MMT este ușor de înțeles. Edificiul interzis, puternic matematizat al economiei academice este de neînțeles sau chiar repulsiv pentru cei din afară mediului, care are o reputație pătată de izbucnirea bruscă și de consecințele brutale ale crizei din 2008. MMT oferă o alternativă, care uneori e numită „economia poporului”.

În timp ce MMT reprezintă un corp complex de învățături, câteva dintre punctele sale centrale sunt accesibile și răspândite în cadrul unui public larg: Statul nu este similar unei gospodării. Spre deosebire de gospodării, acesta își controlează propria monedă, ceea ce înseamnă că nu trebuie să aibă un buget echilibrat. Prin urmare, statul nu trebuie să-și „plătească” cheltuielile prin intermediul impozitelor și împrumuturilor. Statul poate crea bani pentru ai cheltui. De fapt, după cum scrie Kelton, „în aproape toate cazurile, deficitele federale sunt bune pentru economie. Ele sunt necesare”. Astfel, MMT pare să ofere un răspuns concludent la cea mai populară întrebare de rea-credință din lume: „Cum o să plătești pentru asta?” MMT ne spune că nu e nevoie să răspundem la această întrebare. Factorul limitativ al cheltuielilor guvernamentale este de obicei politic, nu economic. Kelton explică că: „limitele nu se află în capacitatea guvernului de a cheltui bani sau în deficit, ci în presiunile inflaționiste și resursele din cadrul economiei reale”. Pe măsură ce lumea a urmărit cum guvernele din întreaga lume au produs zeci de trilioane de dolari în fonduri de răspuns la coronavirus – mai ales pentru a susține sistemul sclerotic al capitalului internațional – în mod repetat, MMT pare a fi răzbunat.

Apariția MMT a declanșat o mulțime de critici. Scriitorii din Financial Times își dau ochii peste cap și invocă hiperinflația. Centristii krugmaniți găsesc MMT atât inovator cât și convingător – dar ceea ce este inovator nu este convingător, iar ceea ce este convingător a fost înțeles deja în 1956 de keynesienii ortodocși. Observatorii din stânga atenționează că MMT își are originea în meditațiile unui proprietar de fonduri speculative care evita plata impozitelor și în ideile economistul heterodox Hyman Minsky, idei care au avut o evoluție bună pe parcursul crizei din 2008. Totuși, Hyman Minsky disprețuia redistribuirea statului bunăstării. De asemenea, există critici practice serioase ale ideii de garantare a locului de muncă, îndoieli cu privire la realitatea contabilității guvernamentale, cu care literatura MMT este plină, și obiecții intense față de obiceiul susținătorilor MMT de a folosi un limbaj secret confuz în care termenii economici familiari apar cu sensuri modificate. Multe dintre aceste critici ale MMT se concentrează asupra faptului dacă MMT este într-adevăr o teorie și dacă este cu adevărat de natură monetară.

Riscul acestor dezbateri intense constă în ascunderea celor  mai interesante întrebări adresate de MMT în legătură cu natura banilor și relația lor cu modernitatea. MMT se distinge de economia ortodoxă prin înrădăcinarea sa într-o relatare istorică distinctă a originii și funcției banilor: neo-chartalismul, o actualizare a unei idei de la începutul secolului al XX-lea, conform căreia proveniența banilor este o expresie a puterii de stat. Guvernele pot pur și simplu crea și cheltui bani. Întotdeauna au făcut așa, iar ăsta e unicul mod în care au fost creați banii. Această afirmație fundamentală bazată pe legitimitatea istorică, dar în mare parte neelaborată, este una dintre cele mai interesante caracteristici ale MMT. Această afirmație este demonstrabil mai corectă decât majoritatea ideilor ortodoxe despre bani. Totuși, MMT se oprește din a se confruntă direct cu implicațiile luării în serios a acestei istorii. În schimb, înlocuiește o poveste despre bani cu alta, care să se potrivească mai bine politicilor MMT. O istorie mai profundă a construcției sociale a banilor deschide posibilitatea spre alternative chiar mai radicale decât cele oferite de MMT.

Cea mai familiară narativă despre originea banilor apare în capitolul introductiv al aproape tuturor manualelor de economie. Din acest motiv ea a devenit parte a folclorului ideologic popular. Narativa spune că oameni care se angajau în schimburi private foloseau un sistem de barter, fără ca vreun guvern să intervină sau să legifereze. Dar barterul este ineficient. El se bazează pe o „dublă coincidență a dorințelor”, ceea ce înseamnă că, pentru a putea găsi o ceașcă de cafea, trebuie să găsesc un barista care este dispus să accepte o prelegere de istorie economică ca formă de plată, în timp ce un barista care caută o prelegere trebuie să găsească un istoric cu insuficiență de cafeină. Într-un efort de a reduce costurile de tranzacționare și de a evita această problemă, comercianții privați au fost de acord să folosească jetoane portabile, durabile fizic, cuantificabile valoric, care să permită evaluarea diferitor obiecte printr-o valoare abstractă comună. Astfel au fost inventați banii. De atunci, banii au făcut întotdeauna trei lucruri: au fost un mijloc de schimb, o unitate de cont și un depozit de valoare. La început, aceste jetoane ar fi putut fi cochilii de wampum sau cowrie. În scurt timp s-a descoperit că metalele prețioase erau cele mai bune pentru acest scop, deoarece acestea erau limitate în cantitate, erau dificil de contrafăcut și ar fi fost acceptate de comercianții din alte locuri. Acest sistem de „monedă de schimb” a persistat până în secolul al XIX-lea, când băncile centrale au început să emită bani de hârtie ce reprezentau un echivalent de metal prețios. Cu unele întreruperi majore între 1914 și 1944, și apoi o schimbare structurală majoră în sistemul Bretton Woods, sistemul standardului de aur a durat până când Richard Nixon a separat dolarul SUA de aur în august 1971. Decizia lui Nixon a inaugurat epoca modernă a monedei fiduciare – bani susținuți de nimic altceva decât credință deplină și creditul autorității emitente.

MMT respinge în totalitate această narativă. Neo-chartalismul nu presupune că banii sunt o soluție spontană creată de actori privați pentru a facilita schimbul de piață. În schimb, chartaliștii susțin că banii provin de la stat. Deci cea de-a doua narativă susține că la început exista statul. Înainte de secolul al XX-lea, statele erau în primul rând mașinării pentru a lupta războaie. Menținerea unui monopol asupra utilizării fizice a violenței era costisitoare, iar statele aveau nevoie de o modalitate de a agonisi resurse (prin impozite) și de a direcționa resursele (prin cheltuieli). Plățile în natură nu erau suficiente: un stat avea nevoie de o modalitate de a transforma puii și grâul supușilor săi în cheltuieli pentru soldați și arme. Banii erau soluția. Statele au desemnat doar anumite lucruri ca fiind acceptabile pentru plata impozitelor, care ulterior erau folosite pentru a plăti soldații și aprovizionarii. Teoretic, statul ar putea desemna orice în calitate de bani. Banii nu sunt o substanță care ar fi apărut înainte de stat și care e separată de stat, pentru care statul ar trebui să lucreze pentru a o dobândi. Da, metalele prețioase erau separate de stat și existau înaintea statului. Totuși, aceste metale au devenit bani doar atunci când un stat le-a acceptat în calitate de mijloc de impozite și plăți. Banii au valoare, deoarece o autoritate suverană creează legi care îi conferă valoare și își folosește puterile de constrângere pentru a pune în aplicare acele legi.

Această narativă a banilor este fundamentală pentru MMT, deoarece una dintre afirmațiile sale centrale este că toată lumea privește finanțele statului în mod invers. Guvernele nu trebuie mai întâi să impoziteze pentru a cheltui, ci să înființeze banii prin epuizare, ca apoi să colectează o parte din aceștia prin intermediul impozitelor. „Impozitele”, scrie Kelton, „sunt acolo pentru a crea o cerere de monedă guvernamentală”. Partea nouă a neo-chartalismului MMT se referă la modul în care MMT se bazează pe această narativă de origine a banilor pentru a descrie funcția monedei fiduciare suverane de astăzi. Iată ce zice Kelton:

„Impozitele au fost vehiculul care a permis conducătorilor antici și primelor state naționale să introducă propriile monezi, care au circulat abia mai târziu ca mijloc de schimb între persoanele private. Încă de la început, datoria fiscală i-a făcut pe oameni să caute muncă (șomaj) plătită prin intermediul monedei statului. Statul (sau altă autoritate) își înființează moneda prin epuizare, oferind oamenilor acces la jetoanele de care aceștia au nevoie pentru a-și stinge obligațiile față de stat. Evident, nimeni nu poate plăti impozit până când statul nu furnizează jetoane.

Ceea ce frapează atât în narativa ortodoxă, cât și în narativa MMT este faptul că acestea nu au fundament istoric: nu sunt afirmații serioase despre trecut, nu se bazează în cercetări arhivistice și nu sunt preocupate de o relatare a schimbării în timp. În schimb, la fel ca majoritatea utilizărilor istoriei în dezbaterea publică, acestea sunt seturi concurente de afirmații normative bazate pe fantezii despre trecut. Deși ar putea fi util să respingem o fantezie despre bani, asta nu justifică crearea alteia.

Din fericire, știm destul de multe despre istoria banilor. Din păcate, această istorie este foarte confuză.

De la Imperiul Roman încoace, aurul și argintul au circulat ca bani în toată Europa și în lumea comercială mediteraneană. De asemenea, aurul și argintul au permis comerțul dintre Europa și Asia. Totuși, niciodată nu au existat suficienți bani. Europenii doreau în mod constant să cumpere bunuri din Asia, în timp ce asiaticii aveau un interes redus pentru bunurile europene. Astfel, Europa a avut un deficit comercial continuu pe care l-a acoperit cu plăți de argint. Asta a însemnat o scurgere continuă de argint din Europa, ducând la episoade frecvente de „foamete de bani”. Mai mult, majoritatea monedelor de argint aflate în circulație erau prea mari pentru uzul zilnic. Cele mai mici monede erau adesea o singură uncie de argint, adică echivalentul unui salariu lunar a unui muncitor adult calificat. Imaginați-vă că încercați să cumpărați o ceașcă de cafea cu o bancnotă de o mie de dolari, iar barista poate da rest doar prin intermediul altor bancnote de o mie de dolari. Această „mare problemă a mărunțișului” și fluxul continuu de argint spre Asia au însemnat că cea mai mare parte a Europei a fost în esență nemonetizată. Cu excepția marilor porturi comerciale, același lucru a fost valabil și pentru Asia și Africa. În unele cazuri, tranzacțiile au fost efectuate cu bani fiduciari, cum ar fi monede de staniu, jetoane din lemn sau scoici, precum zice povestea economistului. În majoritatea cazurilor, oamenii pur și simplu continuau să păstreze filele între ei, unind comunitățile într-o rețea imensă de îndatorare reciprocă. Tranzacțiile puteau avea loc fără bani și fără barter (și, de altfel, fără stat), atâta timp cât erau încorporate în comunități și rețele de încredere sau rudenie.

În afară de utilizarea banilor pentru comerțul pe distanțe lungi, nu are prea mult sens să ne oprim asupra lumii antice și medievale, în care cea mai mare parte era nemonetizată și lipsită de birocrații de stat. În schimb, invenția banilor într-o formă familiară nouă datează din perioada modernă timpurie, între aproximativ 1400 și 1800. Aceasta a fost o lungă eră de comercializare, formare a statului, secularizare și imperialism, iar banii au făcut parte din toate aceste procese. Monetizarea economiei europene a început odată cu extinderea mineritului de argint în Joachimsthaler în Alpii austrieci în 1518 („taler” este originea cuvântului „dolar”) și s-a extins enorm odată cu cucerirea spaniolă a Americii. Conchistadorii cu tendințe genocide au găsit la propriu un munte de argint în Potosi, Bolivia, care a fost exploatat după anii 1570 de sute de mii de sclavi. Cea mai mare cantitate au fost direcționată spre Spania, în timp ce cantități mai mici au fost trimise anual prin intermediul unui galion de comori la Manila, pentru a plăti bunurile asiatice. Fluxul spectaculos de argint către Spania a precipitat Revoluția Prețurilor – 150 de ani de inflație, o perioadă care s-a deosebit de tot ce se întâmplase până atunci. Din Sevilla și Cadiz, argintul s-a scurs în circuitele comerciale ale economiilor europene și atlantice prin comerț, contrabandă și prin cheltuielile Imperiului spaniol.

Monetizarea sistemului mondial european a fost însoțită de evoluții ale instrumentelor bancare și ale titlurilor de creanță. Bancherii privați (adesea aurarii care dețineau safeuri) au acceptat metalele prețioase pentru păstrare, iar în schimb au dat chitanțe de hârtie. Începând cu secolul al XIV-lea comerțul a fost plătit din ce în ce mai mult prin intermediul creditelor pe hârtie numite „cambii”, care au funcționat ca un cec personal modern, cu excepția faptului că puteau fi transmise altcuiva în mod repetat, circulând similar ca banii și evitând nevoia de a muta cutii pline cu metal prețios. Ambele tipuri de documente au făcut parte dintr-o proliferare de instrumente și forme de credit asemănătoare banilor, într-o varietate de categorii diferite. Modelul de dezvoltare era încă departe de sistemele valutare moderne. Familiile care aveau în posesie bănci private, cum ar fi Fuggerii din Augsburg, putea lua împrumuturi și extinde credite, dar nu au putut emite bani. Banca din Amsterdam, înființată în 1609, era o bancă de schimb: comercianții din întreaga lume își depuneau ducații metalici, guldenii, guineeii și écusii, iar în schimb primeau o monedă bancară pentru a-și efectua tranzacțiile. Banca nu a oferit credit și nu a administrat o monedă guvernamentală, iar banii băncii au fost în totalitate bazați pe depozite.

În majoritatea jurisdicțiilor europene moderne timpurii, unitatea de cont s-a deosebit de monedele aflate în circulație. Nu a existat o monedă „liră sterlină” în Anglia sau o monedă „livre” în Franța. Cea mai obișnuită monedă de argint franceză era un écu, care avea de obicei o valoare nominală de trei livre tournois. Pe majoritatea monedelor, inclusiv pe ecu, nu erau afișate numere. Monedele erau ștampilate cu portretul regelui, iar regele putea oricând să schimbe relația dintre unitatea de cont și monedele aflate în circulație, astfel încât un ecu să valoreze brusc două lire când plătești impozite, dar patru când regele îți plătea pentru provizii. Aceeași cantitate fizică de argint putea fi reevaluată în mod arbitrar ca expresie a suveranității regale. Ludovic al XIV-lea a făcut acest lucru de patruzeci de ori pe parcursul lungii sale domnii.

Întrucât monedele erau făcute din metale prețioase, oamenii le „frezau” prin tăierea de bucăți mici și utilizarea rămășiței deteriorate în calitate de monedă completă. Bucățile mici erau ulterior topite într-un nou bulgăre de argint. Drept urmare, străinii nu acceptau adesea monede la valoarea nominală totală, știind că adevăratul conținut de argint era mai mic decât cel declarat. Ocazional, guvernele efectuau „restabiliri” sau emiteau ediții noi, cerând ca toate monedele aflate în circulație să fie aduse la monetărie pentru a fi topite și refăcute. Cel mai faimos eveniment dintre acestea, Marea Retopire a Monedelor din 1695–6, a fost condus de nimeni altul decât Isaac Newton, pe atunci Maestrul Monetărie Regale. Newton a fost un procuror entuziast al falsificatorilor și al tăietorilor, semnând personal mandate de pedepse capitale pentru zeci de oameni.

Ce legătură au toate acestea cu chartalismul, nemaivorbind de MMT? După cum spune Kelton, „Suveranitatea monetară este cheia înțelegerii MMT”, iar chartalismul este afirmația istorică conform căreia banii au fost întotdeauna o expresie a suveranității statului. Banii au apărut alături de aparatul de stat, ca o modalitate de a transforma impozitele în războaie și o modalitate prin care elitele europene puteau consuma mai multe bunuri asiatice de lux decât ar fi putut altfel. Totuși, schimbul comercial a avut loc adesea prin mecanisme non-monetare sau para-monetare. Banii de stat erau o categorie juridică și conceptuală separată, asupra căreia statele moderne timpurii exercitau un control juridic uimitor. Așa cum a scris teoreticianul juridic francez Jean Bodin în „Les Six livres de la République” (din franceză – Cele șase cărți ale Republicii) din 1583, banii erau „de aceeași natură ca legea și numai cel ce avea puterea de a face lege putea da banilor legitimitate”. Banii erau o categorie politică, un subset al universului total al instrumentelor de credit și titlurilor de creanță, referindu-se în mod specific la cel definit de legi, guvernat de violența statului și aplicat prin intermediul sistemului fiscal.

Toate acestea sugerează un rol mai central al statului decât pretinde narativa economiștilor ortodocși despre bani. Dar afirmația că chartaliștii au dreptate, în timp ce economiștii au greșit, nu se leagă de verdictul istoric. De asemenea, au existat limitări serioase în ceea ce privește suveranitatea monetară care subminează multe dintre politicile contemporane MMT, care își au originea în narativă chartalistă.

Susținătorii MMT sunt pasionați să spună că oricine poate emite bani; provocarea constă în a-i determina pe alți oameni să accepte moneda. Asta este chiar mai adevărat decât ei par să perceapă. Banii trec granițele și trebuie să fie acceptați de străini pentru ca comerțul internațional să funcționeze – de unde a și provenit vechiul deficit comercial dintre Europa și Asia. În Europa modernă timpurie, o varietate de monede circulau pe teritoriul unui stat, în special în regiunile de frontieră și porturi. Această varietate a fost accentuată de utilizarea cambiilor bazate pe diferite valute de către comercianți și bancheri din diferite locuri. Primii suverani moderni puteau controla banii folosiți pentru impozite și plăți guvernamentale, dar nu puteau controla fluxurile de capital de peste granițe sau tranzacțiile individuale. Apoi, similar cu prezentul, într-o lume cu flux liber de capital, oamenii din alte țări luau în mod constant decizii cu privire la credibilitatea guvernelor referitor la suveranitate monetară. Când Newton a realizat Marea Retopire a Monedeloro, el a scăzut prețul de argint la monetărie, ducând la un flux continuu de argint din Anglia către continent. Pe termen lung, acesta a fost primul pas către adoptarea de către Anglia a standardului aur, dar, pe termen scurt, a provocat o criză a balanței de plăți. Acesta este doar un exemplu dintre multele exemple ce împânzesc istoria sistemelor monetare. Suveranii guvernează teritoriul și oamenii, care se mișcă mai greu decât capitalul. Fără controale de capital, suveranitatea monetară este întotdeauna contestată, deoarece există riscul ca capitalul să părăsească jurisdicția.

Faimoasa „trilemă a politicii monetare” susține că, la un moment dat, o țară poate avea doar două elemente dintre următoarele trei: cursuri de schimb fixe (spre deosebire de „fluctuante” – adică determinate de cerere și ofertă), autonomia politicii monetare interne (asupra ratelor dobânzi și a ofertei monetare) și fluxuri libere de capital. Începând cu anii 1970, majoritatea țărilor din lume dispun de ultimele două. Manualul despre MMT de L. Randall Wray susține că un curs de schimb flotant oferă cel mai mult „spațiu de politici” pentru ideile MMT, a doua cea mai bună opțiune fiind o combinație dintre un curs de schimb fix și control asupra capitalului. Kelton este de acord: „Abandonarea cursurilor de schimb fixe și fluctuația monedei au extins spațiul pentru politici pentru guvernele emitente de monedă, precum SUA, pentru a susține ocuparea deplină a populației”. Observatorii atenți vor evidenția că, de fapt, Statele Unite au fost considerabil mai departe de ocuparea deplină a forței de muncă după sfârșitul ratelor fixe și a controalelor de capital din anii 1970 decât erau înainte. Și totuși, MMT nu are prea multe de spus despre controlul capitalului, iar susținătorii săi tind să evite apelul la un proiect politic de control și impozitare puternică a capitalului internațional (posibil datorită faptului că fondatorul lor este un proprietar de fonduri de investiții care locuiește pe Insulele Virgine americane). Mai exact, prin faptul că nu abordează tema controlului capitalului, MMT încearcă să ignore faptul că suveranitatea monetară este determinată nu doar de decretele statului, ci și de capitalul internațional.

Guvernele de astăzi se confruntă cu constrângeri foarte diferite și au căi foarte diferite pentru a-și impune suveranitatea, comparativ cu guvernele existente la vremea lui Louis al XIV-lea și Isaac Newton. Dar, statele mai trebuie să-și legitimeze suveranitatea și față de capitalul global. Într-un sistem monetar internațional cu cursuri de schimb variabile și fluxuri libere de capital, politica internă se va confrunta cu verdictul piețelor de capital. Timp de decenii, FMI și-a justificat parțial politicile de austeritate pe baza necesității unei „discipline de piață”, ceea ce se întâmplă atunci când „piețele financiare furnizează semnale potrivite și constrângeri pentru a-i determina pe împrumutați să se comporte într-un mod concordant cu solvabilitatea lor”. Pentru țările din sudul global, judecata piețelor de capital poate însemna crize valutare, crize bancare și rate punitive de dobândă care limitează sau subminează cheltuielile guvernamentale. Majoritatea guvernelor nu pot impune impozite puternic progresive pentru a finanța un stat de bunăstare redistributiv sau să își folosească băncile centrale pentru a genera bani noi în același scop, fără a se confrunta cu un atac speculativ asupra monedei, fuga de capital și o creștere bruscă a costurilor împrumuturilor. Încercările de impunere a controlului capitalului se izbesc de ostilitatea instituțiilor financiare internaționale. Când MMT spune că se aplică țărilor cu un grad ridicat de suveranitate monetară, asta nu presupune aplicabilitate în orice țară cu o bancă centrală emitentă de valută. Se referă la Statele Unite, care au privilegiul exorbitant de a avea moneda sa în calitate de monedă de rezervă internațională. Criticii din stânga observă adesea că MMT pare să ofere prada de război al războiului de clasă fără necesitatea ca acest război să fie luptat. Această tendință nu este cosmetică. MMT nu este o teorie monetară modernă în sensul că este specifică temporar sistemului fluxurilor de capital libere și al cursurilor de schimb variabile cu care am trăit de la sfârșitul lui Bretton Woods din anii 1970. Mai degrabă, este o teorie monetară imperială care se aplică, dacă este aplicabilă, doar în Statele Unite.

Gândirea heterodoxă despre bani și politica monetară, mai ales dacă are la bază o istorie plauzibilă, ne poate ajuta să ne extindem noțiunile despre ceea ce este posibil din punct de vedere economic și politic. Dar centralitatea suveranității statului în istoria dezordonată a banilor duce la implicații mai radicale decât cele pe care le vedem în politicile definitorii ale MMT, precum o garanție a locului de muncă. Eliminarea unor bagaje MMT ar putea ajuta mișcările de stânga care contemplează asupra crizei globale a ordinii neoliberale.

The Myth of Ownership (din engleză – Mitul Proprietății) de Liam Murphy și Thomas Nagel oferă un exemplu puternic al implicațiilor plasării suveranității statului în centrul creației economiei moderne. După cum subliniază ei, schimbul de piață este imposibil fără drepturi de proprietate, contracte și unități de cont, toate acestea fiind produse de guverne. Primele guverne moderne  în permanent au creat și au distrus drepturile de proprietate – în birouri venale, în titluri nobiliare, în privilegii de breaslă și în sclavi. Acest punct de vedere este preluat și extins de Katharina Pistor în Code of Capital (din engleză – Codul Capitalului), care examinează modurile în care legile transformă lucrurile în active. Murphy și Nagel susțin că este absurd să se vorbească despre un „venit înainte de impozitare” sau „o interferență” a guvernului în economie. Afirmația libertariană despre necesitatea morală de întoarcerea la o lume naturală prelapsariană înainte de apariția statului modern este un proiect politic, nu o narațiune istorică. Toate distribuțiile din lumea modernă sunt distribuții de stat. Dețineți lucruri numai datorită unei game întregi de politici publice și datorită disponibilității statului de a folosi violența pentru a vă impune pretențiile de proprietate. De la controlul modern timpuriu al unității de cont până la codul fiscal actual, nu există o economie separată – darămite înainte – de politică și de stat.

„Dacă [Congresul] dorește să realizeze ceva, banii pot întotdeauna fi puși la dispoziție”, scrie Kelton. „A cheltui sau a nu cheltui este o decizie politică”. Ea are perfectă dreptate. Această concluzie implică necesitatea unei politici, nu a unui „obiectiv descriptiv al contabilității guvernamentale”, așa cum se descrie MMT. Răspunsul la „cum plătești” pentru asistență medicală, îngrijirea copiilor, educație, concediu parental, concediu medical și decarbonizare este exact același cu răspunsul la modul de plată pentru războaie imperialiste brutale, un aparat carceral umflat și reduceri de impozite pentru miliardari. Răspunsul este: „Folosiți puterea coercitivă a statului pentru a purta un război nemilos de clasă”. Cei bogați câștigă războiul de clasă, dar nu din cauza că au o lentilă descriptivă mai bună a contabilității guvernamentale. Nu puteți aduce prin contrabandă politica redistributivă în cetatea statului prin intermediul unui cal troian al tehnocrației.

MMT și criticii săi de stânga prea des luptă pe marginea arhitecturii acestui cal, în loc să discute despre conținutul a ceea ce ar trebui să fie o nouă politică monetară pentru stânga. Astăzi există din ce în ce mai multe apeluri pentru un venit de bază necondiționat, la care MMT se opune.

Dar, dincolo de aceasta, Fondul Norvegian de Avere Socială și Fondul Permanent din Alaska sunt modele ale modului în care ar putea arăta conceptul Proprietății Universale de Bază a Capitalului – cu cetățeni care primesc plăți din veniturile fondurilor gigantice de capital administrat public. Emmanuel Saez și Gabriel Zucman au propus o taxă radicală progresivă asupra averii, special pentru a combate concentrarea averii. După 2008, posibilitatea controlului capitalului a fost reînviată pe o perioadă scurtă, dar a fost exilată din nou. Conținutul acestor politici, împreună cu asistența medicală universală, îngrijirea universală a copilului și învățământul superior gratuit, sunt mai mult decât alegeri bugetare sau maximizarea producției. Acestea vizează decomodificarea relațiilor sociale, dezmembrarea suveranității capitalului și eliberarea oamenilor de dependența lor față de piața muncii.

Chartaliștii și neo-chartaliștii au dreptate când spun că statul nu este separat de economie și nu o modelează din exterior. Totuși, asta nu zice nimic despre conținutul relației lor. Statul și economia sunt co-constitutive, dar istoria lor este plină de ruptură și reconstrucție. Impozitele și politica monetară sunt principalele moduri în care relația lor se schimbă și principalele pârghii pentru adoptarea diferitelor viziuni morale ale societății. Așa s-a întâmplat în economia modernă primară, monetizată la întâmplare, cu accent pe război teritorial mai degrabă decât pe comerțul internațional. De asemenea, a fost și cazul economiei imperiale a standardului aur din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cu capitalul său mobil și inegalitățile structurale. A fost și cazul lumii Bretton Woods, cu controalele sale asupra capitalului, impozitele ridicate și autonomia politicii monetare, dar și cazul lumii instabile și inegale pe care o locuim după anii 1970, care este expresia viziunii morale a capitalului neîmpiedicat. Pandemia a forțat reconstituirea suveranității monetare, dar este nevoie de o politică pentru a determina dacă moartea deficitelor înseamnă Green New Deal și alocații universale pentru copii sau subvenții și cheltuieli infinite pentru petrol și Pentagon.

Orice sistem monetar și sistem de proprietate a fost creat de oameni care au acționat prin intermediul legilor și statelor, nu în mod natural sau datorită înclinației înnăscute a omului spre barter și schimb. Asta este mărturia atât a istoriei banilor, cât și a întregii istorii: lumea a fost altfel, ceea ce înseamnă că din nou poate fi diferită. Pentru ca aceasta să fie diferită și mai bună după pandemie, decât exact la fel sau mai rău, e nevoie să regândim radical politic ordinea monetară. Nu vorbim despre o teorie monetară modernă, ci despre o teorie monetară pentru viitor.

Trevor Jackson este profesor asistent de istorie economică la Universitatea George Washington, unde predă cursuri despre inegalitate și criză economică. Cartea sa, Impunity and Capitalism: Afterlives of European Financial Crisis, 1680-1830, (din engleză – Impunitatea și Capitalismul: perioadele de după criza financiară europeană) va fi publicată curând de Cambridge University Press.

Articolul a apărut inițial pe pagina de internet a revistei Dissent, cu titlul FUTURE MONETARY THEORY, și a fost tradus din engleză de Cristian Velixar.

Imagine de fundal: Schimbătorul de bani și soția sa, Marinus van Reymerswaele, c. prima jumătate a secolului al XVI-lea (Wikimedia Commons).