Interviu cu sociologul Vladimir Pasti: “Tranziția românească a fost ultimul proiect de modernizare a țării din lungul șir de modernizări neterminate începute încă din sec. al XIX-lea”

Stimate domnule profesor Vladimir Pasti, vă mulțumim pentru acordarea acestui interviu. Inițial, scopul discuției era analiza societății românești la 30 de ani de la căderea regimului comunist și debutul tranziției. Între timp, declanșarea pandemiei a schimbat atenția și a adus cu sine alte priorități și alte ritmuri de muncă și de viață. Vrem să păstrăm în continuare focalizarea inițială a interviului, dar să pornim exact din mijlocul realității noastre istorice de acum. Când realizăm acestui interviu ne aflăm într-un moment de creștere fără precedent a numărului de cazuri de infectări cu SARS-COV-2 și a numărului de morți. Sistemul sanitar pare că se apropie de momentul când nu va mai putea face față situației. În același timp, neîncrederea românilor în existența virusului pare să crească proporțional cu răspândirea acestuia în societate. Autoritățile au răspuns în general contradictoriu și au adoptat măsuri restrictive pentru prevenirea infectării, atribuind roluri sporite poliției. În același timp, ne aflăm la puțin timp după terminarea alegerilor locale și anunțarea rezultatelor finale. Noii aleși abia își preiau mandatele, iar campania electorală pentru alegerile parlamentare deja se anunță tensionată, judecând după discuțiile din interiorul partidelor privind alcătuirea finală a listelor de candidați. Cum analizați acest dublu context? În ce măsură credeți că criza pandemică și răspunsul la aceasta funcționează ca un simptom al unor realități sociale mai ample care au precedat-o? Ce tip de legitimitate politică au și cât de reprezentative pot fi alegerile din acest an, desfășurate în condiții de risc medical?

Și eu vă mulțumesc pentru acest interviu, cu atât mai mult cu cât el este mai degrabă o provocare binevenită la o polemică cu mitologiile și ideologiile cotidiene născute în jurul agendelor politice și comerciale ale unei mass-media ce s-a deprofesionalizat în așa măsură încât nici măcar nu le mai poate absorbi coerent, ci doar le poate înlocui cu o lozincărie extrem de primitivă [Nu mă refer desigur la Critic Atac, un rar exemplu de “spic de grâu care crește prin lanul de neghină” (Svejk)].

Așadar referitor la întrebarea legată de starea de fapt a României de azi – aflată cică într-o situație excepțională creată de efectele epidemiei de Covid 19 la scară națională, ce “pare” să amenințe pe de o parte capacitatea “sistemului sanitar de a face față situației”, iar pe de altă parte “legitimitatea politică și reprezentativitatea alegerilor din acest an” – nu pot decât să vă răspund cu alte două întrebări: La care capacitate a sistemului sanitar vă referiți? Despre ce legitimitate și reprezentativitate vorbiți?

Căci în privința sistemului sanitar, de la începuturile modernizării societății românești (secolul al XIX-lea) – adică din momentul în care elitele sale conducătoare au fost nevoite să elaboreze și să implementeze politici de sănătate publică – și până în prezent, principiul aplicat acestor politici a fost cel sintetizat în lozinca medicală “cine are zile să trăiască, cine nu Dumnezeu să-l odihnească!” Absolut dintotdeauna sistemul sanitar din România a concurat (doar) cu sistemul de învățământ pentru ocuparea locului întâi în clasamentul celor mai sub-finanțate și mai neglijate subsisteme sociale din țara noastră. Și a avut ca rezultat constant atingerea unor recorduri europene de proporție ale morbidității și mortalității – principalii parametri de funcționare a unui sistem sanitar. Și tot dintotdeauna au coexistat două caracteristici ale sistemului sanitar profund dăunătoare funcționării eficiente a acestuia – politizarea excesivă și o relație disfuncțională cu populația. Pe scurt, fără bani, fără personal, fără dotări, fără medicamente, dominat de capricii politice și aflat într-un raport cu o populație caracterizată prin dispreț și neîncredere (de altfel reciproce), sistemul sanitar național nu a fost niciodată în situația fericită de a face față la nimic (de la accidentele auto și până la bolile infecțioase cu răspândire comunitară rapidă) necum la epidemii. Postcomunismul a accentuat încă și mai mult toate deficiențele și lipsurile sistemului. În concluzie nu văd nimic excepțional în sistemul sanitar românesc de azi. El însuși își auto-definește criza ca insuficiența locurilor la ATI. E firească, dar cum în România ATI este în bună măsură o anticameră a morgii, rezolvarea acestei probleme strict conjuncturale nu rezolvă nimic.

Cât despre problemele legitimității și reprezentativității alegerilor locale și parlamentare din acest an, cu mulți alegători speriați de pandemie, acestea sunt artificiale. Ba chiar lipsite de sens. Iar asta nu numai în România, ci în toată lumea democratică. Aș lungi și mai mult acest interviu oricum lung, dacă aș elabora asupra motivelor pentru care consider că lucrurile stau așa în celelalte democrații, însă în România, ele ar avea sens doar dacă alegătorii ar avea ceva de ales. Dacă partidele care participă la alegeri ar avea principii, idei, proiecte, intenții reale de dezvoltare a societății românești. Niciunul dintre cele 3-4 partide cu șanse de a intra în parlament nu are așa ceva și nici nu dă semne că simte nevoia să aibă. Așa că ce să voteze alegătorii: – care dintre corporațiile politico-afaceriste vor avea prioritate la contractele guvernamentale și care parte a elitei cu pretenții politice din țară își va căpătui susținătorii și rudele cu posturi în administrație, diplomație, companii de stat, etc.? Toți cunoaștem această situație și niciun politician, analist, jurnalist sau alegător nu au vreo naivitate în acestă  privință. Or, într-o astfel de organizare a sistemului politic, legitimitatea și reprezentativittaea rezultatelor alegerilor devin cuvinte goale de sens.

Revenind la situația românească, cum ați sintetiza transformările din ultimele trei decenii? Ce a fost până la urmă tranziția românească, despre care ați scris numeroase studii? Ce perspectivă epistemică ne oferă posibilitatea de a privi evenimentele din 1989, și ceea ce a urmat acestora, de la o distanță istorică semnificativă?

În esență, transformările prin care a trecut societatea românească în aceste trei decenii au constat din două tipuri de schimbări:

(i) un prim set de schimbări instituționale în politică și în societate (inclusiv în economie) precum și în relațiile internaționale ale României instituite de elita politică românească la cererea expresă a UE; care să permită transferul ei din poziția de stat vasal al imperiului sovietic, în stat vasal al acestui nou imperiu continental vest-european, încă în construcție. Acest transfer a fost singurul proiect politic românesc coerent al postcomunismului și s-a încheiat acum un deceniu și jumătate (2005, odată cu semnarea Tratatului de Aderare la UE)

(ii) un al doilea set de schimbări sociale, economice și culturale profunde prin care societatea a deformat intențiile schimbărilor instituite guvernamental, adaptându-le la propriile ei interese și obiective. Societatea românească actuală este mai degrabă rezultatul acestora din urmă, decât al primelor.

Din 2005 și până în prezent – dar și în viitorul imediat – trecem printr-un proces de adaptare a societății românești la schimbările care au loc în UE ca urmare a dinamicii construcției acestui nou imperiu.

Tranziția românească a fost ultimul proiect de modernizare a țării din lungul șir de modernizări neterminate începute încă din sec. al XIX-lea. În mod firesc el ar fi trebuit să fie urmat de unul sau mai multe proiecte de dezvoltare. Caz în care alegerile locale și generale chiar ar fi avut nu numai rost (rost au și acum) dar și sens. Iar rezultatul lor ar fi exprimat o opțiune națională pe termen lung. Dar din 2005 și până azi, elitele conducătoare nu au reușit să conceapă un astfel de proiect, necum să-l înceapă.  În schimb au încercat să adapteze societatea românească la interesele uneia sau alteia dintre grupările politico-afaceriste care alcătuiesc nucleul dur al elitelor naționale, obiectiv care are tot atâtea șanse de succes cât construirea unui perpetuum mobile.

La 30 de ani după declanșarea încăierării generale pentru legitimarea pretențiilor la un loc preferențial în ierarhiile puterii și ale privilegiilor din societatea postcomunistă, în care cei ce s-au încăierat s-au epuizat fie biologic, fie din cauza degradării la nivele de care Caragiale nu aflase, putem privi revoluția cu mai multă detașare. Detașare care ne permită înțelepciunea de a ști că trebuie neapărat să o înțelegem pentru a ne înțelege nu doar trecutul, ci și prezentul.

Noua perspectivă epistemică are și ea câteva componente. Prima este aceea că trebuie să privim revoluția din 89 ca pe un produs al societății socialiste românești. O societate care în anii 80 atinsese un nivel de dezvoltare ce nu mai putea fi continuat în cadrele prea strâmte pe care regimul politic comunist al lui Ceaușescu le permitea societății socialiste. În cazul unui regim comunist mai flexibil probabil că ar fi urmat o cale mai apropiată de cea a Chinei, presupunând că o astfel de realitate politică și socială ar fi fost posibilă în contextul european, ceea ce este puțin probabil.  

Cea de a doua componentă de care trebuie să ținem seama este că în actuala lume globalizată,  nici societățile și nici măcar elitele lor conducătoare nu pot să facă ceea ce cred că este bine și că se potrivește cu interesele lor naționale. Nici măcar SUA – cea mai puternică, mai avansată și mai bogată societate din întregul sistem mondial nu poate asta. Societățile și elitele pot să facă ce vor, doar între limitele permise de acest sistem mondial.

Iar ca o a treia componentă de luat în calcul  este că odată cu dezvoltarea societății capitaliste omenirea în ansamblul ei – din care România e doar o mică parte– a atins un nivel de organizare diferit de orice cunoaștem din istorie. În limbaj conceptual, are loc o trecere de la societăți aflate în echilibru static, care au dominat 98% din istoria pe care o cunoaștem, la societăți în echilibru dinamic, care nu există decât dacă își creează abilitatea de a se schimba continuu prin propria lor dinamică internă.

În trecut ați lucrat pentru Guvernul României, pentru Parlament și ați fost consilier Prezidențial. Ați fost, de asemenea, vicepreședinte al unui partid politic în primii ani ai tranziției. Ne puteți deschide o perspectivă asupra acestor experiențe? Ce știți acum și ați fi vrut să știți atunci în activitatea dumneavoastră? Ați schimba ceva din trecut judecând din perspectiva de acum?

Da, ba chiar mai mult decât atât, pot deschide o perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă la vârful vieții politice din orice societate. Sau, ca să parafrazez titlul unui deja vechi studiu britanic, pot să vă răspund la întrebarea: ce fac șefii (politici, n.m.) atunci când fac ceva? Experiența mea personală este că cca. 60% din timp și-l ocupă cu menținerea și eventual îmbunătățirea poziției de putere pe care o dețin fapt care presupune participarea activă la nesfârșita rețea de intrigi, scandaluri, alianțe și adversități politice, etc., inclusiv la gestionarea relațiilor dintre proprii lor apropiați și apropiaților altor șefi aflați la același nivel ierarhic, sau la nivele superioare (dacă există). Cam 30% din timpul rămas se ocupă de imaginea lor publică și de relațiile cu societatea în care funcționează. Restul de vreo 10% se împarte între timpul acordat propriei familii și cel acordat rezolvării problemelor care țin de fișa postului și pe care fie nu au vrut, fie nu au putut să le delege subalternilor.

Un alt lucru pe care l-am învățat – iar acesta este mult mai important – este că puterea reală care le revine este de cele mai multe ori iluzorie. Puterea nu le aparține, așa cum banii dintr-o bancă nu sunt banii conducătorilor acesteia, indiferent de funcțiile pe care le dețin. Ei sunt doar gestionarii puterii, iar cum o gestionează nu hotărăsc ei, ci din nou societatea. E complicat, dar tocmai pentru că este atât de complicat societatea funcționează. Și gândiți-vă că de fapt o astfel de complexitate este cât se poate de binevenită. Căci dacă puterea ar aparține vârfurilor ierarhiei politico-economico-sociale, atunci orice durere de măsele ale unuia dintre vârfurile  acestea ar putea conduce la catastrofe la nivelul societății. Nicio societate nu poate supraviețui în astfel de condiții și tocmai de aceea nicio societate nu este organizată așa. Chiar dacă pentru noi este mai simplu, mai credibil și mai convingător să credem că așa stau lucrurile. Din păcate nu pot să explic aici și acum de ce nu stau așa lucrurile căci multe lucruri se află și se învăța doar trecând pe acolo, și ar fi  nevoie de o carte întreagă pentru a le descrie și explica pe toate,  așa cum le înțelege fiecare.

Cartea dumneavoastră Noul Capitalism Românesc (Polirom, 2006) rămâne un reper fundamental pentru înțelegerea regimului dezvoltaționist comunist și a transformărilor sale de după 1989 în contextul reconfigurării capitale a relațiilor economice, de proprietate și de clasă. Analiza are în vedere însă situația socială a României până la momentul aderării la Uniunea Europeană. Ce evoluții s-au înregistrat de atunci? Ce transformări structurale ale economiei și societății a adus aderarea la UE? Cum priviți capitalismul românesc în raport cu diviziunea muncii și a producției în interiorul UE? Florin Georgescu a arătat recent (Capitalul în România postcomunistă, Editura Academiei Române, 2018) că firmele capitaliste românești nu stau deloc grozav. În ciuda retoricii publice și a mitologiilor populare, firmele capitaliste românești sunt mici, în datorii, slab capitalizate, cu puțini angajați, prost conduse și dependente de bunăvoința statului pentru eșalonarea datoriilor. Capitalul global este cel care face de fapt jocurile în economia locală. Care sunt cauzele și consecințele unei astfel de situații? De ce capitalismul autohton este atât de fragil după trei decenii în care politicile statului au fost explicit în favoarea sa, la fel și ideologia dominantă?

Vă mulțumesc pentru aprecierile la adresa cărții mele, dar și pentru că ați deschis discuția despre cea mai importantă tematică a postcomunismului românesc – cea a capitalului românesc. Capitalul este o relație socială foarte complexă și atotcuprinzătoare. Într-o societate capitalistă ea, relația, este infrastructura esențială a societății. Fundamentul ei se află, firesc, în economie, pentru că prin economie condiționezi întreaga societate să se adapteze la relație, în loc să adaptezi relația la caracteristicile tradiționale ale societății. Iar în economie capitalul înseamnă 3 lucruri: bani, adică piață, industrie, adică producție teoretic infinită, și munca salariată a unei forțe de muncă din ce în ce mai calificată (mecanismul prin care forța de muncă devine simultan marfă și capital). Or, tocmai aceste 3 lucruri parțial le-a distrus, parțial le-a împiedecat dezvoltarea cât a putut de mult postcomunismul românesc. O realitate cât se poate de paradoxală: pe de o parte ne-am propus să construim un capitalism românesc, iar pe de altă parte am pornit la această construcție distrugând tocmai fundamentele capitalului românesc: banii (aflați în mod firesc la populație și distruși întâi prin hiperinflația anilor 90 iar apoi prin forțarea populației să-i bage în bănci) și industria (prin procesul de dezindustrializare masivă atât a fostei industrii socialiste cât și a agriculturii industrializate, întorcându-ne la idealul lui Bălcescu despre fermierul român care ară cu plugul tras de boi mica lui bucățică de pământ pentru a asigura subzistența familiei). Tototdată am diminuat cât am putut de mult munca salariată exportând în lumea largă cam o treime din salariații români moșteniți din socialism și descalificându-i pe cei care au mai rămas. Pe scurt, am adoptat ca tip ideal de societate capitalistă – sub influența ideologică a occidentului dezvoltat –modelul celor trei chioșcuri ale lui Take, Ianke și Kadîr, transformându-i pe aceștia în marii eroi sociali ai postcomunismului – celebra “clasă de mijloc” (adică mica burghezie, adică “boborul, nea Iancule!”) și reveninând astfel la România începutului anilor 30 ai secolului trecut. Am reconstituit structura de proprietate a acelei perioade, am băgat în pușcărie pe toți autohtonii care au încercat să depășească statutul de chioșcar, iar acum țipăm că “vrem o țară ca afară!”, adică ca în lumea “cu adevărat civilizată”! Și pentru că cineva trebuie să fie vinovat de propriul nostru eșec dăm vina pe populație, pe istorie, pe tot soiul de conspirații fantasmagorice, pe criza mondială sau pe pandemie, etc. Că doar n-o să acceptăm adevărul că ne-am făcut-o cu mâna, voința și prostia noastră.

Este adevărat că noi toți ne legănăm în confortul visului oricărei adolescente despre Făt Frumos care vine din depărtări, omoară zmeul cel rău și se căsătorește cu fata împăratului. În basmul postcomunist, funcția lui Făt-Frumos îi revine capitalului străin. Iar el și-a îndeplinit această funcție: a venit din depărtări, a distrus zmeul comunisto-socialist și, ca și Făt Frumos din basm care și-a luat mireasa și-a plecat, și-a luat și el profitul și a plecat. Dacă nu l-a luat pe tot, atunci mai stă o vreme. Dar cu siguranță nu o să se apuce să facă ce am sperat noi că o să facă – adică să ne construiască o societate capitalistă dezvoltată și apoi să ne-o predea la cheie, la fel de funcțională ca și un autoturism  de import. Niciodată, în toată istoria sa multiseculară capitalul străin nu a construit o societate capitalistă dezvoltată în niciuna dintre țările în care a pătruns. El a fost în schimb folosit de unele țări (puține) pentru a-și construi propriul capitalism dezvoltat.

Putem face și noi asta dacă nu ne împiedicăm în noi înșine.

În contextul crizei financiare de după 2008, ce a determinat apoi o criză a datoriilor în statele din sudului Europei aflate în zona Euro, s-a chestionat în mod serios însăși structura Uniunii Europene care ar facilita schimbul inegal în favoarea economiilor puternic industrializate din nordul continentului. Neajunsurile structurale ale monedei Euro au fost amplu reliefate și analizate. În acest context, atât la dreapta cât și la stânga, s-a vorbit în mod explicit de dizolvarea UE și revenirea la suzeranitatea statelor națiune. Brexit a fost doar manifestarea cea mai spectaculoasă a unei perspective mai generale. În România, în ciuda unor voci până la urmă marginale, societatea a rămas în ansamblul său euro-optimistă și continuă să privească cu încredere și speranță UE. Cum vă explicați acest lucru? De care parte a dezbaterii legate de UE vă plasați: poate fi UE reformată pentru a fi păstrată, sau acest fapt este o utopie, însăși raporturile inegale dintre statele membre făcând imposibilă o uniune care să merite acest nume? Era posibil oare un scenariu alternativ pentru România în anii 90 sau 2000 care să nu implice aderarea la UE?

O să încep cu sfârșitul de data aceasta și sper ca răspunsurile să fie clare fără niciun fel de metafore.

a) Nu, în anii 90 toate scenariile alternative posibile erau mai proaste si ar fi  produs efecte și mai defavorabile societății românești. Unii cercetători consideră că România ar fi avut șansa unei evoluții istorice mai bune (cu un deceniu înaintea restului Europei de Est) dacă ar fi valorizat atitudinea favorabilă a Occidentului, mai ales a SUA din acea perioadă. Personal nu cred că ar fi fost posibil. Am motive și argumente să susțin ideea că România a urmat continuu, în istoria sa – asemenea oricărei alte societăți – “cea mai bună dintre toate căile posibile”.

b) În schimb, în anii 2000 ar fi putut avea un scenariu alternativ. Condiția necesară ar fi fost ca, după încheierea procesului de modernizare după cerințele UE, să treacă la realizarea unui proiect de dezvoltare națională. De două ori au încercat unele elite socio-politico-economico românești să creeze condițiile unui astfel de program. Condiția principală a trecerii de la modernizare la dezvoltare este existența unui proiect de dezvoltară națională, elaborat de elitele conducătoare ale societății și susținut de societate în quasi-totalitatea ei. Prima condiție, România nu a îndeplinit-o niciodată.

În schimb, unele elite, tot de două ori cel puțin, au încercat să pună căruța înaintea boilor, începând cu îndeplinirea celei de a doua condiții – crearea unui fond de dezvoltare, ce ar fi urmat să fie utilizat imediat ce ar fi existat și adoptat proiectul de dezvoltare. Mai întâi în anii 90, când acest fond a fost creat în cadrul FPS. Dar FPS a fost desființat cu fondul său cu tot care a fost “naționalizat” (FPS era instituție de stat de drept privat) fiind absorbit la buget tot în anii 90. A doua oară chiar în deceniul trecut când intenția a fost declarată, dar niciodată realizată. În prezent proiectul a dispărut de pe orice agendă politică sau/și socială.

Cât despre istoria și viitorul UE, precum și al relației României cu UE lucrurile sunt mai complicate. Așa cum postcomunismul românesc este o creație a fostului socialism românesc, actuala UE este o creație a fostului sistem mondial bipolar din timpul războiului rece. Într-o lume împărțită între cele două mari imperii neo-coloniale – SUA și URSS – echilibrul mondial nu putea fi realizat fără a opri odată pentru totdeauna nesfârșitele confruntări și războaie ce măcinaseră toată istoria continentului european de la prăbușirea imperiului roman și până la sfârșitul celui de al doilea război mondial. În consecință, cele două imperii au primit fiecare câte o parte din Europa și și-au asumat sarcina ca fiecare dintre ele să facă ordine în partea sa din continent. În partea care revenea URSS problemele erau mai ales de natură politică și etnică și au fost cu ușurință îngropate sub uriașa greutate a puterii militare, politice și economice sovietice. În partea care revenea SUA problemele erau mai complicate, căci fundamentul lor era competiția dintre capitaluri pentru resurse deopotrivă în Europa cât și în restul lumii. Americanii și-au rezolvat și ei problema nu atât prin crearea NATO vs. Tratatul de la Varșovia, cât a Pieței comune vest-europene vs. piața comună a CAER.

Către sfârșitul secolului al XX-lea, dinamica capitalismului mondial a început să-și mute centrul de greutate dinspre zona sa istorică tradițională – continentul european și regiunea mediteraneeană –  către Asia de est și sud-est, incluzând aici Pacificul de Nord și Oceanul Indian cu Golful Persic. Centrul de greutate al acestei regiuni se află la rândul său în aria delimitată de cei trei giganți economico-financiari: Japonia, China și India, la care se adaugă așa zișii “tigri” asiatici, adică țările satelite ale zonei, care– din perspectiva capitalului internațional –  se întind pe scară ierarhică de la “economii emergente”, precum Vietnam, Malayezia, Filipine, Indonezia, etc. până la “economii tradițional capitaliste dezvoltate” precum Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore, etc.  Este principala zonă către care se îndreaptă majoritatea capitalurilor internaționale puse în mișcare de globalizare și mai ales marile capitaluri americane.

Mișcarea capitalurilor atrage după sine mișcarea politicilor, așa încât uriașul politico-diplomatico-militar care este SUA s-a reorientat și el către Pacific. La sfârșitul secolului al XX-lea aveau rezolvate problemele strategice pe patru continente: America de Nord și Centrală (prin NAFTA), America de Sud (prin Consensul de Washington), Europa, prin prăbușirea comunismului est-european și descompunerea URSS,  Africa, prin dispariția influenței URSS și a sateliților săi,  precum și în Australia-Oceania pe care o dominase dintotdeauna fie direct, fie prin intermediul Commonwealth-ului britanic. Așa încât, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, americanii – deveniți puterea hegemonică unică a lumii – au lăsat Europa sub gestionarea triumviratului franco-germano-britanic sub umbrela de relații publice mai întâi a CEE, după Tratatul de la Maastricht, devenită apoi umbrela UE. Cu rezultatul pe care îl cunoaștem. Adică cu ascensiunea Germaniei – principala putere economică și financiară a continentului – în poziția de lider al unui potențial nou imperiul european. Poziție întărită prin alianța sa strategică cu Rusia, după descompunerea URSS și care și-a anunțat deja veleitățile de independentă față de hegemonia americană.

Problemele UE actuale sunt aceleași probleme pe care cu secole în urmă le-a avut și Imperiul Roman de Națiune Germană și le-a moștenit și Imperiul Habsburgic. Pe vremea aceea factorul care asigura o unitate superficială și fragilă a imperiului era armata imperială nevoită să patruleze continuu imperiul pentru a-și menține hegemonia. În prezentul capitalist în care armatele și-au pierdut aproape total importanța, factorul de unitate este moneda unică și BCE, ambele aflate sub control german, dar care implică faptul că toate statele membre ale uniunii finanțează direct sau indirect Germania, în loc ca Germania să le finanțeze pe ele. Or UE a fost nu doar acceptată, ci și dorită de mai toate statele membre și mai ales de cele foste comuniste din estul Europei tocmai cu speranța că vor obține simultan avantajul de a suge securitate națională de la ugerul american (reprezentat de NATO) și bani de la ugerul german (prin intermediul UE). Cum Germania, pe de o parte, nu este dispusă să finanțeze pe nimeni – vezi soarta amară a Greciei – iar pe de altă parte tinde să se autonomizeze în relația cu SUA, soarta UE este incertă chiar și pentru viitorul imediat.

România se află în aceeași incertitudine ca toate celelalte state, mai ales cele foste comuniste din estul Europei. Indiscutabila apropiere dintre Germania și Rusia este cât se poate de îngrijorătoare pentru România, vulnerabilă față de amândouă aceste mari puteri europene. Și de aceea România se străduie din răspunderi să activeze cât mai mult parteneriatul strategic bilateral româno-american. Însă americanii deși oferă securitate, nu oferă dezvoltare, lăsând-o pe aceasta în seama Germaniei. Care numai problema dezvoltării României nu o are. Cum nu o are nici pe a Poloniei, sau Bulgariei, sau a Balcanilor de vest, sau a sudului Europei, etc. Germania încă nu a acceptat adevărul că dacă dorește să fie centrul unui noi imperiu cu vocație globală, trebuie să plătească și să asigure dezvoltarea periferiilor UE. Căci securitate nu are capacitatea să asigure nici măcar pentru sine, necum pentru alții. Și așa cum pe vremuri medievale Țările Române oscilau spre asociere, ba cu cei care le ofereau securitate (mă refer la marile puteri regionale ale vremii), ba cu cei care le ofereau bani (aceeași referință), iar elitele lor conducătoare erau împărțite între taberele loiale unora sau altora dintre părțile ce le susțineau, același lucru se întâmplă și astăzi și nu numai pentru România. Ci pentru toate țările membre ale UE. De la Italia, Spania, Grecia etc. și până la țările scandinave. De aici incertitudinea legată de euro, de UE în ansamblul său și de relațiile sale cu restul construcției mondiale.

În România, în perioada postcomunistă, pare că au existat două ideologii hegemonice: anticomunismul și anticorupția. Ele au fost structural legate una de alta și au jucat roluri complementare, dar diferite, în spațiul public. Astăzi, ambele apar ca fiind în continuare dominante, dar moarte, în sensul că deși se afirmă ca ideologii spontane ele nu mai au forța de mobilizare politică și ideologică din trecut. Anticomunismul s-a epuizat prin asocierea prea strânsă cu o putere politică de dreapta, dar erodarea sa era inevitabilă, iar anticorupția s-a discreditat prin însăși activitatea instituțiilor statului menite să o implementeze. Ce a asigurat succesul acestor ideologii și care vi se pare că este acum ideologia dominantă, după 30 de ani de ”tranziție”?

În opinia mea, inițial, atât anticomunismul cât și anti-corupția nu au fost ideologii, ci doar simple legende transformate în lozinci electorale. Apoi cele două nu mi se par câtuși de puțin “structural legate între ele”, chiar dacă au același subiect instituitor, iar legendele lor au fost susținute și propagate cu ardoare de aceleași grupuri sociale – naționale și internaționale. Dimpotrivă, ele sunt de-a dreptul contradictorii și tocmai de aceea sunt complementare – unde una este neconvingătoare, se utilizează cealaltă.

Iar dacă au dominat ceva, au dominat mass-media și discursul politic al unor grupuri politice interne și internaționale, cu interese legitimate inclusiv instituțional. Dar de la dominarea mass-media și legendele populare ale jurnalismului de tabloid, și până la o ideologie dominantă este un drum lung de parcurs. Și deși ideologiile dominante includ și ele o componentă mitologică, nu mitologia este elementul definitoriu al acestora. O să las însă problema ideologică deoparte și o să mă ocup doar de legende și de problematica – reală sau inventată – a anticomunismului postcomunism și a corupției așa zis “generalizată” a societății, administrației și politicii românești în postcomunism.

Am să fac de la început o declarație probabil șocantă pentru unii dintre cititorii dvs.: revoluția română din decembrie 1989 nu a fost, până la prăbușirea regimului politic comunist pe 22 decembrie 1989, o revoluție anti-comunistă. Deși chiar și eu o denumesc “Revoluția română anti-comunistă din decembrie 1989”. Dar până la plecarea soților Ceaușescu din clădirea CC a PCR din Piața Palatului (pe atunci), și până la disoluția PCR prin abandonarea sa de către proprii membri, ea a fost doar o revoltă populară orientată spre prăbușirea “regimul ceaușist din România”, adică spre înlăturarea membrilor familiei Ceaușescu de la conducerea României, iar nu a “regimului socialist”. Este ușor de constatat că revoluțiile încep ca mișcări populare (sociale) cu obiective limitate și punctuale – cele mai nepopulare dintre caracteristicile unei ordini sociale și ale unui regim politic – și se radicalizează doar pe măsură ce au succes. Pare a fi o regularitate statistică a revoluțiilor în general. Nici revoluția franceză nu a fost de la începuturile sale (1789) o revoluție antimonarhică, ci doar o mișcare populară împotriva absolutismului regal. A fost nevoie de 2 ani de lupte politice purtate după victoria primei revoluții pentru a se ajunge la abandonarea monarhiei și executarea perechii regale franceze. Revoluția rusă din februarie 1917 a avut și ea nevoie de luni de zile pentru a se radicaliza – prin intermediul luptelor pentru putere dintre facțiunile victorioase – pentru a deveni revoluția bolșevică din noiembrie 1917. Chiar și revoluția comunistă din România de după victoria aliaților în cel de-al doilea război mondial, care a început prin victoria (falsificată sau nu) a Blocului Partidelor Democrate (la care participa și Partidul Comunist Român), nu s-a radicalizat decât mai târziu, după Constituția comunistă din 1948, care la articolul 8 preciza că proprietatea privată este “recunoscută și garantată prin lege”.

Primul obiectiv major al revoluției române așadar a fost trecerea la pluralism politic și la rotația la putere a diferitelor componente ale elitei politice; în funcție de preferințele electorale ale alegătorilor. “Rezoluția finală a adunării populare din Timișoara”, documentul care a transformat revolta în revoluție nu s-a referit decât la democratizarea politică a țării și nicio clipă la abanonarea sau transformarea societății socialiste. Revoluția română a devenit anticomunistă abia după victoria sa politică și și-a dezvoltat anticomunismul treptat și cu precauție. Iar anticomunismul ei nu a luat forma unei lupte de clasă, ca în cazul antimonarhismului revoluției lui Cromwell din Anglia, al revoluției franceze, sau a anticapitalismului și antichiaburismului revoluției bolșevice rusești, sau chiar a revoluției comuniste române, ci forma unui nou proiect de organizare socială după modelul societăților capitaliste dezvoltate ale Europei occidentale. Așa încât anticomunismul postcomunist s-a manifestat în principal prin lungul șir de programe politice de privatizare realizate în baza ideologiei anticomuniste conform căreia marea diferență dintre socialismul de tip sovietic și capitalismul de tip vest-european este dată de diferența dintre proprietatea de stat și proprietatea privată. Interpretată în ideologia postcomunismului românesc drept proprietate individuală. Această ideologie anticomunistă a fost și mai este încă dominantă, dar nu cred că la asta v-ați referit. Înțelegerea mea este că v-ați referit la ideologia anti-neo-comunismului românesc, care este cu totul “altă mâncare de pește”.

Ideologia neo-comunismului postcomunism s-a născut ca teorie legitimatoare a pretențiilor de acces prioritar la putere în noul stat român postcomunist a unor grupuri sociale care susținuseră revolta populației împotriva regimului politic ceaușist și considerau că trebuie recompensați pentru asta tocmai cu puterea politică în societate. Cele mai importante astfel de grupuri au fost: (i) grupul revoluționarilor, cei care au înfruntat represiunea politică și militară –  principalul răspuns al regimului comunist la revolta împotriva sa; (ii) grupul victimelor comunismului, cei care au avut de suferit de pe urma unei revoluții comuniste orientată ideologic drept luptă a claselor sociale; (iii) grupul disidenților ceaușismului, cei care mai direct sau mai voalat s-au opus regimului comunist și au avut de suportat consecințe mai mult sau mai puțin grave din partea regimului. Acest grup era cel mai complex dintre toate și încă de la început s-a dovedit că era structurat în disidenți autohtoni aflați atât în România cât și în străinătate a căror subgrupuri au avut relații tensionate. Dar în fața adversarului comun, toate aceste grupuri și subgrupuri s-au aliat sub umbrela aceleiași legitimări – accesul la putere, drept compensație sau răsplată pentru meritele trecute. În fața adversarului comun elitele societății socialiste au devenit peste noaptea revoluției elitele postcomunismului românesc, și au dominat politica, administrația, viața intelectuală etc. pe întreaga durată a postcomunismului.

Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce privește corupția. Corupția a fost și este o realitate și nu a devenit niciodată ideologie (în sensul sociologic al termenului). Discursul despre corupția “generalizată” din România își are originea în țările dezvoltate ale Europei occidentale, unde a fost inventat pentru a justifica public statutul special aplicat României atât în politica de aderare la UE, cât și în general. Însă nici măcar acolo unde a fost inventat nu a fost o ideologie, ci doar un program de imagine publică, un soi de marketing politic mai sofisticat. În România, acest program de imagine a fost preluat mai întâi de toate sucursalele românești ale organizațiilor civice, ale grupurilor de presiune și a altor instituții și organizații internaționale, inclusiv ale reprezentanțele diplomatice vest-europene și nord-americane. După care a fost preluată și amplificată de organizațiile politice naționale (ce își legitimau existența și politicile în surse internaționale) cărora li se oferea astfel un foarte util instrument de eliminare a adversarilor politici prin intermediul “luptei împotriva corupției”. Ca în cele din urmă  să fie preluată și răspândită în tușe cât mai groase atât în țară cât și în străinătate de mass-media, de rețelele de socializare și de toate grupurile de influență. Rezultatul tuturor acestor preluări și prelucrări este fără îndoială un succes de tehnică de influențare însă este tot atât de adevărată pe cât erau și imaginile despre corupția din justiția italiană, despre lenea și superficialitatea sud-europenilor (de la greci și până la portughezi), despre armamentul biologic și chimic al lui Saddam Hussein, despre implicarea rușilor în alegerile din SUA și otrăvirea adversarilor cu o substanță non-letală (celebrul Novicioc) și despre inexistența virusului Sars-CoV-2.

Dar există o realitate a corupției în România, ea este importantă și este încă și mai important să o înțelegem corect. Primul lucru care trebuie înțeles este faptul că dacă corupția postcomunistă a fost și este o realitate perenă asta înseamnă că este necesară. Mai exact, societatea are nevoie de ea. Și ca urmare și-o produce continuu, cu încăpățânare și eficiență în ciuda tuturor eforturilor, mimate sau reale, ale guvernărilor de a o distruge. Al doilea lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că, deși în societatea românească corupția a existat și a fost funcțională cel puțin în ultimele 2-3 secole, corupția postcomunistă nu seamănă cu cea din timpul regimului comunist, care este diferită de cea din perioada interbelică, etc. Așa cum trebuie să acceptăm faptul că până în prezent singurele societăți despre a căror corupție nu știm nimic sunt societățile despre care nu avem suficiente informații. Corupția nu este peste tot la fel. Fiecare societate dezvoltă în perioade istorice distincte, tipologii distincte de corupție. Specificul societății românești actuale constă în aceea că în această perioadă de tranziție este nevoită să combine și să suporte două tipuri diferite de corupție simultan. Mai întâi un tip de corupție specific realităților sociale românești și funcționale în raport cu acestea, absolut indispensabilă societății românești pentru a continua să se reproducă în parametrii actuali. Apoi, o corupție specifică societăților capitaliste dezvoltate în periferia cărora România a fost acceptată după ce, la rândul ei, a acceptat costurile uriașe și umilitoare ale condițiilor de aderare, dar despre care nu se vorbește din motive pe care le cunoaște toată lumea. Nu o să vorbesc nici eu despre acest tip de corupție acum, pentru că oficial ea nu există.

Am să mă refer în schimb la realitatea corupției naționale, care este indiscutabilă și care a devenit principalul instrument de reacție a capitalului autohton în confruntarea sa cu capitalul străin. Confruntarea dintre cele două capitaluri – autohton emergent și străin dezvoltat și tradițional. Istoria României din ultimii 25 de ani este de fapt istoria acestei confruntări căreia îi este  subsumată și soarta celor două mai mari partide politice din cadrul actualului spectru politic românesc: PSD și PNL. În ciuda imaginii sale de partid al stângii românești și al electoratului mai ales de stânga, PSD este de fapt cel mai important reprezentant politic al capitalului autohton. În ciuda imaginii sale de partid al dreptei românești și al electoratului său tradițional de dreapta, PNL-ul este reprezentantul de astăzi al intereselor capitalului străin. Or, conflictul dintre capitalul autohton – care se luptă pentru supraviețuire și, dacă se poate, pentru atingerea unui nivel superior – și capitalul străin este cât se poate de inegal.

Capitalul străin are toate atuurile necesare pentru a scoate capitalul autohton sau a-l împiedica să se afirme de pe orice piață națională. El dispune de o uriașă putere financiară, de superioritate absolută în materie de know-how, management, servicii financiare și economice, tehnologie și piețe de export. Dispune în plus și de susținerea politică și diplomatică a țărilor de origine, de accesul net superior la instituțiile internaționale politice, financiare,  grupurile de presiune, lobby și mass-media și think-tank-uri, etc. Iar pe toată durata postcomunismului, capitalul străin a modelat legislația românească după cum i-au dictat interesele. În aceste condiții de totală inferioritate, capitalului național nu-i rămâne decât o singură șansă de a atinge măcar dimensiuni de nivel mediu – aceea de a utiliza capitalul social de care dispune în societatea românească.

Capitalul social se bazează – în România și nu numai  – pe 3 componente principale: relațiile interpersonale, un set de obligații reciproce, economia așa numită “subterană” și corupția. Toate acestea sunt utilizate pentru a obține din partea statului un minim de subvenționare sau alte forme de transferuri de fonduri. Reacția capitalului străin la această tentativă a fost construirea ideologiei artificiale a așa zisei “lupte împotriva corupției”, mobilizând în sprijinul său o mare parte a suportului politic internațional de care dispune. Rezultatul este o legislație conform căreia orice valorificare a capitalului social pe piață este o faptă de corupție și este pedepsită cu asprime de lege. Așa că vârfurile noilor elite postcomuniste românești – de la cele politice și până la cele profesionale, etc. și mai ales capitaliștii români au devenit brusc delincvenți și s-au mutat din societate în pușcărie. În schimb, când în plină situație oficială de urgență întreaga țară era sub carantină, iar cetățenii României nu puteau nici măcar să facă navetă într-un județ învecinat ca să ajungă la locul de muncă, a fost suficient ca fermierii germani să riște să li se strice sparanghelul în câmp pentru că nu avea cine să-l culeagă, pentru ca autoritățile române să-și încalce toate reglementările și măsurile de protecție sanitară luate pentru a trimite mai multe mii de lucrători agricoli pe ogoarele Germaniei. Asta este în esență și ideologia și practica luptei împotriva “corupției”.

În termeni sociologici, 30 de ani reprezintă intervalul de timp apariției și formării unei noi generații. Care sunt caracteristicile generației formate în postcomunism? Ce trăsături are aceasta și cum diferă de generațiile anterioare care mai au încă, în diferite forme, o memorie socială și personală a regimului anterior? Ce profil social și politic are această generație?

Niciunul! Ca orice societate normală nici societatea postcomunistă românească nu se structurează generațional, ci funcțional, iar noile generații, așa cum este firesc, se adaptează la caracteristicile societății în care sunt socializate și educate. Ideea că nereușitele postcomunismului își au sursa în incapacitatea populației de a se adapta la noile instituții și valori ale capitalismului dezvoltat importate de politicienii români din Occident și că noua generație va semăna mai mult cu danezii, germanii, olandezii și scandinavii decât cu românii “pervertiți” de comunism a fost creată pentru a justifica pretențiile aristocratice ale elitelor. Cu multă vreme în urmă, un de altfel reputat cercetător român a crezut că a descoperit o inapetență a țăranilor și muncitorilor români pentru că preferau o slujbă stabilă cu un salariu rezonabil, unei investiții de capital într-o afacere ce ar fi putut să-i aducă un profit mare pe termen scurt. De unde a tras concluzia că poporul român este cultural și mental nepregătit pentru capitalismul pe care trebuia să-l construiască. Dincolo de faptul că el însuși avea o astfel de slujbă stabilă dar cu un salariu destul de mic, să afirmi despre țăranul român că evită să-și asume riscuri este o superstiție de intelectual urban lipsit de două experiențe esențiale. În primul rând nu a luat niciodată un credit bancar substanțial ca să vadă cât de mari sunt riscurile pe care și le asumă capitalul. Iar în al doilea rând, nu a încercat niciodată să riște subzistența sa și a familiei sale îngropând sămânța în pământ și petrecându-și nopțile și zilele uitându-se spre cer ca să vadă dacă va ploua sau nu la timp ca să aibă ce recolta.

Cam așa este și povestea despre o nouă generație de români tineri, educați, frumoși moral și îmbibați de etica capitalistă care vor construi capitalismul dezvoltat românesc. Un fenomen relativ răspândit la aceștia pare a fi mai degrabă tendința de a pleca din România în țări în care slujbele sunt mai stabile, salariile mai mari, asigurările și asistența socială mai cuprinzătoare, iar viața mai ușoară și mai lipsită de responsabilități pentru că o parte dintre ele au fost preluate de către stat sau de administrațiile locale.

În plan politic s-a tot vorbit de o nouă generație de politicieni care să aducă un nou stil de a face politică și de a schimba coordonatele sistemului actual. Cum priviți câmpul politic actual în an electoral? Care sunt principalele linii de tensiune ale acestuia și cum caracterizați forțele combatante? Cum priviți rolul președintelui Iohannis în această confruntare politică?

Așa cum am spus deja să te aștepți la apariția acestei noi generații este totuna cu a-l aștepta pe Godot. Sau pe Făt-Frumos ca să dăm o culoare neaoșă acestui basm politic. Cât privește câmpul politic eu îl privesc cu detașare personală, pornind de la concluzia banală că nu există nicio diferență semnificativă între identitățile politice ale diferitelor tabere ce compun elita politică românească și susținătorii lor activi. Nu sunt tensiuni majore și nici rupturi grave în elita politică românească. Diferențele dintre politicienii aflați la putere și cei aflați în opoziție sunt doar de etichetă și privilegii. Nu sunt nici ideologice și nici politice. Abia în ultima vreme au apărut slabe tendințe ale unei nu foarte importante polarizări după diferite criterii mai degrabă accidentale decât ideologice sau doctrinare (pro-Europa vs. pro-SUA, pro-creditori vs. pro-debitori, pro-export vs. pro-consum intern, pro-executiv vs. pro-parlament, etc.). Dar s-au rezumat la inițiative individuale și nu de partid sau grup și au dispărut odată cu inițiatorii lor.

Cât privește rolul președintelui Iohannis acesta este cel de politician consecvent misiunii pe care și-a asumat-o – aceea de a face din PNL cel mai important partid politic din țară. Nu a reușit să-și atingă obiectivul în primul mandat, încearcă să îl facă în al doilea. Și o face cu toate mijloacele pe care i le pun la dispoziție regimul politic și practica cutumiară a politicii românești contemporane.

De câțiva ani au existat discuții și încercări de formare a unui partid politic cu orientare de stânga. Până acum, aceste demersuri s-au terminat cu eșecuri. Care ar fi cauzele acestei imposibilități? De ce, în continuare, stânga în România este limitată la câteva grupuri și rețele discrete, fără profil și aderență publice? În planul teoriei și analizei critice de stânga, lucrurile nu stau, din păcate, cu mult mai bine. De unde această inapetență structurală pentru stânga în România postcomunistă, în condițiile în care profilul social al țării este unul care ar oferi, teoretic, o bază socială extinsă pentru astfel de idei și politici?

Fac din capul locului precizarea că în răspunsul meu prin ideologie de dreapta înțeleg orice ideologie a creșterii economice și a modernizării statului și a societății; iar prin ideologie de stânga înțeleg orice ideologie a dezvoltării sociale bazate și ea tot pe creștere economică. Toate ideologiile contemporane sunt ideologii ale creșterii economice. Diferențele stânga-dreapta apar nu cu privire la economie, ci cu privire la utilizarea rezultatelor creșterii economice.

În întrebarea dvs. formula “orientare de stânga” se referă la o orientare ideologică inexistentă. Motivul pentru care nu există este simplu – nu există o elită intelectuală care să  creeze ideologia și nici o mică burghezie “de stânga” care să o susțină și să o propage. Intelectualitatea autohtonă se străduiește din răsputeri să se internaționalizeze și-și justifică detașarea de problematica politică, socială și economică a societății românești printr-un dispreț față de înapoierea României. Pe care o pune pe seama oricui, cu excepția desigur a ei înșiși. În același timp, politicile tuturor partidelor și autorităților care se ocupă de intelectualitate chiar silesc intelectualii români să se transforme în această direcție. Câtă vreme o carte despre societatea românească, adresată acesteia și publicată în limba română este – în ierarhia românească a valorii și importanței activității de cercetare din științele sociale – creditată mai puțin decât o recenzie la acea carte publicată în engleză într-o revistă internațională (cazul este real), iar comunitatea intelectuală internațională este dominată de ideologiile de dreapta, nu văd nicio motivație reală în societatea românească pentru crearea și adoptarea unei ideologii de stânga adaptată la specificul românesc. Există în schimb numeroase experimente și eforturi pentru importarea a ceea ce sunt considerate a fi ideologiile de stânga ale occidentului dezvoltat: ecologismul, a “treia cale”, social-democrația vest-europeană sau progresivismul american, militantismul civic, etc. Toate aceste discursuri cu pretențiil ideologice ale “stângii” capitalismului dezvoltat sunt puternic influențate de realitățile propriilor lor societăți, prima dintre acestea fiind ca sunt societăți bogate. Invers, România este o societate în curs de dezvoltare care nu este în stare nici măcar să-și finanțeze supraviețuirea nivelului de dezvoltare atins; are nevoie pentru asta de credite externe și ajutoare europene. Iar populația este mult prea preocupată de problemele cotidiene pentru a se angaja în aventuri politice cu șanse minime de reușită, cum este tentativa de a construi o mișcare politică de stânga.  

În 2003 ați publicat volumul Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România (Polirom 2003) în care argumentați că ultima inegalitate din societățile moderne este inegalitatea de gen, în sensul că societatea tratează diferit bărbații și femeile pur și simplu datorită genului diferit al acestora. Tranziția și integrarea europeană nu doar că au adâncit această inegalitate în mod practic, chiar dacă la nivel formal s-au alocat și cheltuit fonduri semnificative, dar, totodată, pare că și alte forme de inegalitate au reapărut în prim plan. Nu mă refer doar la inegalitatea de avere sau venituri, atât de bine documentată, ci la forme de inegalitate structurală, precum accesul la educație, sănătate, locuință sau slujbe salariate corespunzător. Un procent semnificativ al populației României se află în această situație. Ați fost prea optimist în 2003 când vorbeați de ultima inegalitate având în vedere că nu doar în România, ci peste tot, asistăm la un dublu proces: pe de o parte creșterea inegalităților, pe de alta legitimarea acestora ca naturale sau inevitabile?

Nu sunt încântat de ideea de a înghesui realități atât de diferite precum inegalitatea de gen, sau inegalitățile specifice minoritarilor în relația cu majoritarii, și inegalitățile economice și sociale într-o singură sacoșă pe care scrie Inegalități. Inegalitățile de gen au fost dintotdeauna și mai sunt și acum o formă de diviziune socială a muncii, întemeiată în primul rând în specificitatea biologică a bărbaților și femeilor. Ele au fost apoi rapid transformate în inegalități sociale, economice și politice. Când m-am referit la inegalitatea de gen ca fiind “ultima inegalitate” – m-am referit la toate inegalitățile sociale pe care le aducea automat cu sine simpla realitate biologică de a fi femeie. Inegalități sociale între bărbați și femei mai apar și acum, dar apar ca urmare a unor mecanisme sociale care doar în cazuri excepționale mai sunt justificate în diferențele biologice. De tipul celor ce provin din relația specială mamă-copil, sau din diferențele de putere fizică dintre bărbați și femei, etc.

Cât privește inegalitățile create de societate între toți membrii societății, orice societate crează astfel de inegalități. Este o necesitate care rezultă din organizarea societăților. Problema nu este existența inegalităților dacă ele sunt funcționale – cum ar fi inegalitatea dintre medic și bolnav în stabilirea diagnosticului și a tratamentului, sau dintre șofer și pasager într-un autovehicul. Problemele apar din două surse: inegalitățile permenente și inegalitățile care produc alte inegalități. În societățile industriale inegalitățile de venituri și inegalitățile rural-urban sunt cele mai grave. Unele dintre ele provin desigur din diferențele de dezvoltare ale societăților nevoite să trăiască într-un sistem de societăți interdependente construit după regulile celor mai dezvoltate societăți. Situația în care se află și România. Singura soluție este desigur dezvoltarea simultană a economiei și a societății, dar societatea postcomunistă românească încă nu a depășit stadiul în care se ocupă cu prioritate doar de modernizări instituționale. Care, la rândul lor, sunt repede anihilate de nepotrivirea cu realitățile societății românești. 

Una dintre observațiile făcute în volumul Noul capitalism românesc privea numărul mic de salariați pe care-i avea în acel moment România. De atunci numărul a mai crescut cu aproximativ un milion, deși criza economică produsă de pandemie se pare că a mai coborât acest număr. Cum vedeți astăzi structura socio-profesională și, mai general, relațiile de clasă din România? Care sunt principalele linii de fractură și principalele clase sau segmente de clasă care se confruntă?

a) Observația făcută în carte era/este banală. Noi voiam să construim o societate capitalistă și pentru asta desființam locurile de muncă salariate (mai ales cele din industrie) și ne străduiam să-i transformăm pe foștii salariați fie în țărani, fie în mici întreprinzători. Până la urmă am exportat două sau trei milioane de salariați și am scăpat de coșmarul unui șomaj uriaș. Noul milion de locuri de muncă salariate este binevenit, dar deocamdată este prost distribuit – către locuri de muncă prost plătite, cu slabă calificare profesională și cu productivitate a muncii redusă: comerț, hoteluri și restaurante, construcții în care muncitorii țin locul mașinilor, activități sezoniere, etc. Esențial pentru România este reluarea industrializării, de data asta a unei industrii moderne. Nu mica industrie, joagărele de la capătul pădurii în care trunchiurile de copaci sunt transformate în bârne sau blăni, ci marea industrie de tip corporatist: automatizată, robotizată, eficientă și cu productivitate ridicată. Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea Cațavencu constata cu amărăciune că numai noi nu avem faliții noștri, astăzi ar constata cu încă și mai multă invidie că numai noi nu avem corporațiile noastre.

A doua mare problemă este ruralul și populația ocupată în agricultură. Mai mult de un sfert din forța de muncă este ocupată în agricultură, unde produce cam 4-6% din PIB.  Cam tot atât este ocupată și în industrie unde, prin 2017, producea cca. 33% din PIB adică de 6-8 ori mai mult decât în agricultură. Timp de trei decenii nu am făcut mai nimic în această privință și acum așteptăm să vină capitalul străin să ne facă fabrici și să mecanizeze agricultura.

În sfârșit, nu cea din urmă problemă sunt salariile mici. Ultimele guvernări au încercat să crească salariile la o rată mai apropiată de cea a randamentului la capitalul investit, dar reacțiile politice și ideologice adverse au fost de-a dreptul copleșitoare. Dar dacă tot ne place să comparăm realitățile românești cu cele străine ar trebui să comparăm și ponderea salariilor în PIB-ul – să zicem al Germaniei – cu ponderea salariilor în PIB-ul României și să mai reducem și din această diferență.

b) Structura socială a României postcomuniste încă nu este stabilizată. Vreme de 3 decenii noi am avut o evoluție economică și socială foarte dinamică și aleatoare. Nicio direcție evolutivă nu s-a stabilizat și nici nu a avut succes în ciuda numeroaselor experimente făcute la nivel politic. De altfel și acestea au fost mai degrabă oportuniste decât strategice. În consecință singura linie de fractură care s-a conturat și s-a și stabilizat este cea dintre cei cu venituri ridicate și cei cu venituri scăzute. Între bogați și săraci. Ideologizate primitiv și la nivel cotidian de legenda că bogăția provine din furt sau noroc, iar sărăcia este rezultatul lenei cronice a românului tradițional. O confruntare “de clasă” dintre aceste două categorii însă nu există, decât cel mult la nivel de invidie și bârfă. Întărită masiv de celebra campanie anti-corupție despre care am vorbit deja.

 O analiză geografică a capitalismului românesc actual arată diferențe semnificative între regiunile, zonele și unitățile administrativ teritoriale ale României. În unele cazuri contrastul este spectaculos și amintește de cazuri similare din perioada interbelică sau din secolul 19. În multe zone deindustrializarea din primii ani ai tranziției a fost însoțită de deurbanizare și apariția unor forme hibride între sat și oraș. În plus, migrația masivă din ultimul deceniu a depopulat zone întregi, deja devastate din punct de vedere economic. În ce măsură mai sunt viabile politici naționale în acest context dominat de dezvoltare inegală? În ce măsură o nouă reorganizare administrativ teritorială a țării poate atenua o parte din aceste discrepanțe?  

O simplă redesenare administrativă a granițelor dintre actualele formațiuni administrative nu folosește nimănui la nimic. Ar putea să ajute o schimbare a principiilor reorganizării administrative. Mă gândesc că crearea de zone metropolitane în jurul marilor centre urbane, cu nivel ridicat de trai ar putea facilita o redistribuire mai egalitară a nivelului de trai și al serviciilor comunale către hinterland-ul acestora. Dar România are nevoie de producție, nu de reorganizări. Cât despre distribuția inegală în teritoriu a zonelor de relativă prosperitate și a zonelor de sărăcie lucie, această inegalitate face parte din grupul celor producătoare de inegalități suplimentare masive. Ea se poate combate simplu prin politici de redistribuire a resurselor statului în favoarea acestora. Ceea ce nu se mai face de multă vreme.

Cum analizați evoluția științelor sociale din România în ultimii 30 de ani? Au jucat, sau ar fi putut juca, acestea un rol semnificativ în evoluția societății? Au reușit acestea, cel puțin, să exprime și să explice ce anume s-a întâmplat în această perioadă? Care ar fi temele predilecte pe care acestea ar trebui să le abordeze în contextul de astăzi.

Științele sociale nu au jucat niciodată niciun rol important în România. Trecerea de la o societate la alta ar fi fost probabil cea mai mare oportunitate pentru științele sociale românești căci, după experiența amară pe care am avut-o până acum, să te apuci să schimbi voluntar societatea bazat pe cunoașterea cotidiană și pe cunoștințele oamenilor de știință occidentali conduce exact la realitatea actuală. Care de cel puțin 20 de ani a nemulțumit – potrivit sondajelor de opinie publică – întotdeauna o majoritate din cetățenii țării. Și astăzi tot o majoritate nemulțumește. Științele sociale – ca orice științe – nu se pot dezvolta într-o societate în care nici populația și nici elitele nu consideră că au nevoie să cunoască despre lumea în care trăiesc mai mult decât le pot spune mass-media, administrația publică și serviciile de informații.

Dacă ar fi să fie, atunci temele predilecte nu pot fi decât cele ale societății românești. Nu cele internaționale, nu cele ale societăților dezvoltate, nici măcar cele ale Uniunii Europene. Ci ale satului, ale orașului, ale economiei și societății românești. Atât cea de ieri – că despre societatea socialist/comunistă nu știm decât că a fost o societate “rea”, pe care mai bine o uităm decât să o cunoaștem. Iar despre cea de azi știm și mai puțin, cu excepția accidentelor rutiere, a scandalurilor din lumea mondenă și a aventurilor “baronilor locali” între o vacanță în Caraibi sau în Bali și drumurile făcute la DNA.

 Trăim în vremuri de criză, iar cea pandemică e doar cea mai recentă și mai imprevizibilă. Nihilismul apocaliptic pare a fi starea de spirit generală și constantă. Spuneți-ne, totuși, ceva optimist. Unde am putea privi pentru a ne lua resurse de încredere în viitor? 

La noi înșine și la capacitatea noastră de a ne construi prin muncă și inteligență o societate care să ne convină.

Interviul a apărut inițial pe platforma CRITICATAC.RO.


Facebook Comments Box