La ultimele 3-4 cicluri de alegeri una din cele mai controversate (și mai bizare) discuții este cea despre votul ”diasporei”. 
Polemica politicienilor și a alaiurilor de presă ce-i deservesc nu este, așa cum ne-am aștepta, despre modul în care am putea asigura cele mai bune condiții pentru ca cetățenii moldoveni aflați peste hotare să-și poată exercita votul (de exemplu introducerea votului electronic sau a celui prin corespondență). 
Dimpotrivă, discuția între tabere este despre cum se poate crește numărul voturilor în ”diaspora bună” (în funcție de orientarea geopolitică a partidului) și se poate reduce numărul voturilor în ”diaspora ostilă”. Adică, cum să facem așa încît să asigurăm condiții bune pentru cei care votează cu noi și cum putem pune bețe în roate celor care vor să voteze cu alții sau împotriva noastră. 
Aceste discursuri (și practici) sînt evident problematice și au aspecte quasi-rasiste (să ne amintim despre declarațiile ”liberalei” Ana Guțu care afirma că în Rusia, la munci necalificate, pleacă doar cetățeni moldoveni analfabeți și fără demnitate). 
De asemenea, ele scot la iveală o trăsătură constantă a politicienilor moldoveni de toate orientările (și una din marile probleme ale sistemului nostru politic) – ura împotriva democrației înțeleasă ca puterea poporului. Poporul nu poate fi orice popor, el trebuie să fie ”poporul corect”. 

 

În ajunul alegerilor prezidențiale din 1 noiembrie reînvie un tip de sport politic local practicat în subterană între alegeri și pe cîmp deschis la alegeri: competiția dintre diversele partide pentru folosirea unor instrumente prin care poate fi stimulat votul favorabil și poate fi scăzut votul nefavorabil. În funcție de partide, lozincile și pîrghiile sînt orientate pentru a încuraja participarea unor grupuri la vot și a descuraja participarea altor grupuri (campaniile ”informale” precum Ascunde pașaportul bunicii, ca să nu poată vota, fac și ele parte din acest repertoriu). 

Votul universal, înscris în Constituție, este înțeles de partidele locale ca fiind universal doar în măsura în care acesta favorizează propriul partid. 

Cînd universalul merge împotriva partidului atunci acest universal trebuie amendat (exact ca în snoava atribuită lui Lenin: dacă realitatea e diferită de teorie atunci cea care trebuie ajustată e realitatea, nu teoria).

Democrația, în această interpretare locală, nu este puterea poporului, ci puterea unei părți a poporului. Acea parte a poporului care ne place și ne convine. 

(Uneori te gîndești că, dacă nu ar exista ”viceregii” coloniali care mai dau din cînd în cînd peste mînă și mai dau afară din nisipieră cîte vreun ”jucător înfierbîntat” așa-zisa democrație moldovenească ar inventa rapid diverse cenzuri de vot: meritocrație, epistemocrație, vîrstă, cenz de avere etc. Pentru fiecare din ele se găsește cîte cel puțin o declarație a unui deputat ori șef de partid care le-a cerut de-a lungul vremii.)

La aceste alegeri mărul discordiei este votul moldovenilor din diaspore și mai ales distribuția de secții de votare în cele două diaspore – cea din Vest (Europa Occidentală și SUA) și cea din Est (Rusia). 

Împărțirea diasporelor în ”bună” și ”rea” reproduce fidel clivajul geopolitic local (am numit în altă parte acest fenomen drept ghilotină geopolitică). 

Distincția dintre ele demult nu mai este doar geografică. Cu timpul discursul politic local a proiectat asupra acestor două grupuri toate clișeele, fricile, angoasele, speranțele și miturile care aveau circulație în spațiul public moldovenesc. 

Așa bunăoară, datorită faptului că Moldova privește, de la o vreme, Uniunea Europeană și SUA drept modele civilizaționale, obligatoriu de emulat (procesul mergînd uneori pînă la idealizarea UE/SUA, autoinfantilizare și autocolonizare), iar politicienii locali au tot făcut carieră (și bani) pe ”procesul de aducere mai aproape a Moldovei de familia valorilor europene” (în aceleași cuvinte și cu aceeași atitudine cu care lăudau anterior Moscova) – din toate aceste motive diaspora din Vest a fost percepută ca fiind un agent al civilizației, purtătoare a unei experiențe unice, a unor ”înclinații spre democrație cultivate din viața cotidiană în vest”. 

Veronica Corcodel a documentat foarte bine parte reproducerea acestor discursuri la întîlnirile oficiale ale diasporei și autorităților. 

În contrast, diaspora din Est, din Rusia, datorită relațiilor încordate dintre Moldova și Rusia, a fost beneficiara netă a clișeelor negative iar experiența ei (de viață, de muncă, de activitate) fiind considerată inutilă. 

Această diasporă nu doar că e mai puțin diasporă – în unele discursuri locale oamenii care muncesc în est sînt chiar ”mai puțin oameni”. Dacă sînteți de acord că declarațiile citate mai sus ale Anei Guțu sînt semifasciste și extreme și rare, să știți că aceste discursuri vin și în forme mai pretențioase, cu iz de moralism de trei lei: ”cei din est au fost etichetați ca aspirând mai degrabă la „bani grei”, pe când cei din vest au fost definiţi că ar urmari oportunități mai bune de dezvoltare individuală. Scopul acestei categorizări era de a afirma originea occidentală a valorilor liberal-democratice, cu prețul de a marginaliza emigranții din țările CSI pentru că aceștia ar fi “ales” să plece în țări nedemocratice” (de la aceeași întîlnire a diasporei cu autoritățile)…

 

Diaspora și votul în istorie.

În lunga tradiție locală de limitare a impactului votului diaspora a ajuns să ocupe, parțial, locul ocupat anterior de alte grupuri sociale: de exemplu studenții și elevii cu drept de vot, tineretul cum ar veni. 

În anii 90 politicienii de la putere, în funcție de interes, puteau decide dacă studenții pot vota la locul de studii (unde majoritatea aveau viză de reședință temporară) sau doar la locul de trai/reședință permanentă. Strategia aducea sau dimpotrivă, suspenda, cîteva zeci de mii de voturi care însemnau procente bune în Parlament sau puteau fi cruciale în orașe cu concentrare mare de studenți (Chișinău, de exemplu)… 

De-a lungul timpului printre instrumentele utilizate de partidele moldovenești aflate la guvernare pentru a limita impactul votului celor de peste hotare au fost: 

Jonglarea cu ziua alegerilor. Primii care scot ”diaspora” din procesul electoral sînt comuniștii moldoveni care, în 2009, fixează alegerile repetate din 29 iulie într-o zi de miercuri așa încît toți moldovenii de peste hotare ce nu-și pot lua liber în acea zi (și care-s majoritatea) să nu poată vota. PCRM avea tot interesul ca competiția electorală, prima după răzmerița din aprilie 2009, să fie un joc intern. Măsura însă nu-i ajută și partidul lui Vladimir Voronin își începe lunga cale spre cădere. 

Punerea la dispoziție a unui număr limitat de buletine de vot în secțiile deschise peste hotare. Guvernele se acoperă cu prevederile Codului Electoral pentru a oferi doar un număr limitat de buletine de vot în circumscripțiile din afară. La alegerile prezidențiale din 2016 în unele secții de votare nu ajung buletine de vot și mai mulți cetățeni moldoveni nu-și pot exercita dreptul la vot. 

Deschiderea unor secții de votare mai ales în zone în care candidatul puterii are mai multe șanse. În 2019 Partidul Democrat alege altă tactică pentru a dispersa votul diasporei incomode (vorba vine, PD și ACUM candidează pentru același electorat pe aceleași teritorii). În SUA sînt deschise secții de vot mai ales în zonele în care candidatul informal al puterii, pastorul Valeriu Ghilețchi, are mai multe șanse (nu-l va ajuta oricum). 

Limitarea numărului de secții de votare. Numărul secțiilor de votare (și jonglările cu el) devin instrumentul cel mai comod (și cel mai direct). Conform prevederilor legale CEC-ul decide numărul de secții de votare luînd în considerație un exercițiu inutil – înregistrarea prealabilă. Cetățenii care doresc să voteze trebuie să se înregistreze pe o pagină specială deschisă de CEC și, în funcție de numărul de solicitări CEC decide asupra numărului de secții de vot în afară…

 

Diaspora și votul în 2020

Aceste alegeri nu sînt o excepție din punctul de vedere al dorinței enorme a partidelor politice (aflate în competiție pentru funcția decorativă de președinte al țării) de a limita și controla votul diasporei astfel încît la urnă să ajungă alegătorii care votează ”corect”. 

În conformitate cu tradiție, partidele se întrec a propune măsuri bizare. 

Partidul Socialiștilor, căruia îi convine o prezență de vot mai mare în anumite părți ale ”diasporei” a inventat niște suflete moarte în Rusia care s-au ”înregistrat” prealabil (ca să aibă motiv CEC-ul să deschidă mai multe secții în Federația Rusă). 

”Opoziția” nu putea să rămînă în urmă și din acest motiv a demarat un proces în sens invers – de limitare a numărului de secții de vot în Federația Rusă. 

Intenția vine în două ”arome”distincte: cinic-xenofobă și cinic-pragmatică. 

În varianta cinic-xenofobă deputatul Oazu Nantoi a propus un amendament prin care propune ca „în statele care încalcă statutul de neutralitate al Republicii Moldova, prin dislocarea și menținerea ilegală de trupe militare pe teritoriul suveran, se organizează o singură secție de vot”. Adică, în Federația Rusă, conform lui Nantoi, ar fi suficientă o singură secție de vot. Limitarea dreptului la vot al cetățenilor din Rusia e mascată sub forma unei sancțiuni contra Rusiei. Logica e bizară: pedepsim cetățenii noștri pentru a pedepsi Rusia. 

În varianta cinic-pragmatică opoziția propune ca numărul de secții de vot în Federația Rusă să fie evaluat în funcție de numărul de alegători care au participat la alegerile precedente ori în funcție de numărul de persoane care au participat la scrutinele trecute. (Nici tu chestionare a modului cum s-a procedat anterior, nici tu propunere de modalități în care ar putea fi stimulată participarea politică a cetățenilor din afară. Se ia drept bază modul în care CEC-ul lui Plahotniuc a desenat anterior secții de vot și se aduce drept dovadă.) 

 

Diasporă și democrație

Evident, partidul lui Igor Dodon, cel care care inventează suflete moarte pentru a obține buletine vii nu are dreptate. PSRM comite o încălcare și trebuie penalizați pentru fals în acte. 

La fel de evident este că Oazu Nantoi și fobiile sale anti-rusești nu trebuie să decidă asupra modului în care cetățenii moldoveni aflați peste hotare își exercită dreptul la vot. 

Nici ”istoria” prin care peste hotare au votat la ultimele alegeri doar o mînă de oameni nu trebuie luată ca și punct de pornire. 

Toate trei practici sînt problematice și nedemocratice. Și, în pofida faptului că vin de la partide politice ele fac parte din aceeași familie de pasiuni – ura împotriva democrației. 

(Fac referință aici la titlul unei excelente cărți de Jacques Ranciere, care documentează procesul prin care în țările democratice elitele politice simt ”disconfort” față de democrație pentru că aceasta e imprevizibilă și caută să o submineze pe tot felul de căi. Exact situația cu votul ”diasporei”.) 

Problema asigurării condițiilor pentru exercitarea votului de către cetățenii moldoveni aflați temporar sau permanent peste hotare, există și e una reală. Pentru soluționarea ei este nevoie de efort, imaginație politică și o viziune clară. (Demonizarea sau idealizarea unor grupuri de cetățeni pentru țările în care au ales să plece pentru a munci, nu face nicidecum parte din soluții. La fel și jocul de-a ghicitul în privința numărului de secții de vot.)

E la fel de cert că problema nu poate fi rezolvată prin improvizații precum înregistrarea prealabilă a cetățenilor (dreptul la vot nu poate fi condiționat de inregistrarea pe un site). Nici prin deschiderea secțiilor în funcție de preferințele partidelor și de statutul candidaților. 

Soluțiile trebuie căutate în altă parte. 

Votul prin corespondență poate fi o soluție. E practicat în mai multe țări – Australia, Austria, Finlanda, germania, inclusiv în Imperiul Binelui SUA. În unele țări acest instrument este disponibil doar pentru cetățenii care trăiesc pe teritoriul țării, în alte țări este disponibil și pentru cetățenii care trăiesc în afara țării. De-a lungul timpului votul prin corespondență s-a arătat a fi destul de sigur și comod. În condițiile pandemiei este și mai sigur decît votul tradițional. 

Votul electronic e o altă soluție posibilă. 

Ambele, evident, au destule puncte tari și puncte slabe. Ambele însă pot fi discutate. 

Votul prin corespondență depinde de un sistem poștal sigur, de o infrastructură privind contabilizarea acestuia etc. 

Votul electronic trebuie să ia în calcul accesibilitatea, transparența, securitatea. Dar dacă avem încredere în siguranța unor tranzacții electronice financiare, adică dacă lăsam internetului gestionarea votului, nu văd de ce nu am încredința tehnologiilor informaționale și votul politic, mai ales la un asemenea exercițiu care nu schimbă nimic precum sînt alegerile prezidențiale din 1 noiembrie. La cît de puțină miză au acest alegeri le putem folosi ca un experiment științific despre votul electronic.  

De asemenea știm deja, în Moldova și peste tot, că și votul la urna de vot nu e lipsit de probleme și nu e în nici un fel lipsit de modalități de fraudare. 

Și cînd acesta nu e posibil, alternativele – votul prin corespondență sau votul electronic – îl pot suplementa. 

Ce unește opoziția și puterea în problema dreptului la vot al moldovenilor din afară este nedorința de a căuta o rezolvare pe termen lung. Și frica comună de votul tuturor moldovenilor aflați peste hotare sau în interior. 

Imagine de fundal: Europa Liberă.