Întrebarea pe care poţi să ţi-o pui după ce ai terminat de citit cartea lui Robert Adam, Două veacuri de populism românesc (Bucureşti, Humanitas, 2018, 294 p.), care prelungeşte teza de doctorat în ştiinţe politice susţinută în 2016 la Universitatea Liberă din Bruxelles, este următoarea: care guvernare, care mişcare politică de oarecare anvergură din ultimele două secole nu a fost populistă în România? Simpla existenţă a unei asemenea întrebări arată dificultatea de a defini populismul. Din acest punct de vedere, prezentarea încă din primele pagini ale cărţii în termeni clari, pornind de la o bibliografie consecventă, a diverselor accepţii ale acestei noţiuni este mai mult decât binevenită. Ea este reluată metodic de-a lungul volumului de fiecare dată când recursul la „populism” pentru a desemna realităţi istorice şi politice extrem de diverse riscă să contrarieze cititorul.  

Două secole. Aceasta înseamnă de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 și până în zilele noastre. Regimul comunist poate fi și el calificat drept populist? „A vorbi despre populism sau chiar naţional-populism în România comunistă ar fi riscant”, fiindcă de la „guvernul lui Groza instalat de sovietici în 1945” și până în decembrie 1989 regimul s-a „revendicat neîntrerupt de la marxismul ortodox” (p. 216), scrie autorul, încercând să justifice trecerea fără tranziţie de la populismele interbelice la cele postdecembriste. În cazul acesta, perioada studiată ar fi cu aproape o jumătate de secol mai scurtă decât cea anunţată în titlu. În realitate, perioada ceauşistă este omniprezentă în prezentarea de către autor a populismelor postcomuniste din România. Ea este, precizează el, „matricea naţional-populismului care avea să se manifeste după prăbuşirea comunismului” (p. 216).

Un regim politic, oricare al fi el, nu poate fi definit pornind doar de la felul în care este revendicat de promotorii şi executanţii lui: aceasta ar fi principala obiecţie pe care putem să o aducem demersului autorului[1]. Fenomenul zis naţional-comunist din România anilor ’70-’80 nu este doar consecinţa unei interpretări particulare a marxism-leninismului, a voinţei unui om şi a anturajului lui. El este indisociabil de felul în care asemenea interpretări şi decizii au fost repercutate  (reformulate, deturnate etc.) în societatea românească. Greu de explicat impactul „naţional-comunismului” fără să iei în considerare acest aspect.

Refuzul de a vedea amprenta populismului în politica dusă, spre exemplu, în perioada „eroică”, stalinistă, ca şi, din motive nu totdeauna de acelaşi ordin, în deriva care a urmat după o scurtă perioadă de acalmie, decurge din definiţia regimului comunist ca totalitar şi punct, deci deasupra unei categorii politice precum „populismul”. Comunismul în România apare astfel ca o excepţie, o aberaţie, la fel ca şi fascismul românesc, adică legionarismul, totalitar şi el, denunţat de altfel fără nicio complezenţă de autor, dar prezentat mai ales în lumina „culorilor sale mai specifice” (p. 159).[2] Desigur, nu lipsesc punctele comune între „totalitarismul roşu” şi „totalitarismul brun, în speţă verde” (p. 178), dar limitându-te la ele, oricât de pregnante ar fi, rişti să nu explici mare lucru, într-un caz ca şi în celălalt. Lăsând această obiecţie de fond la o parte, argumentele autorului atunci când prezintă populismul postdecembrist, practicat mai ales de Partidul România Mare, ca o reluare a tematicii din anii Ceauşescu mai degrabă decât a legionarismului interbelic, sunt edificatoare, la fel ca şi cele demonstrând impactul marginal pe plan strict politic al avatarurilor acestuia din urmă în zilele noastre (pp. 275-288).

Constantin Dobrogeanu-Gherea și Constantin Stere

Fin observator al actualităţii româneşti, Robert Adam punctează cu precizie în ultima parte a cărţii principalele mutaţii, deseori deconcertante în absenţa unei viziuni de ansamblu, care au avut loc pe eşichierul politic în anii care au urmat imploziei regimului comunist. Totuşi, mai interesante şi mai stimulante mi s-au părut capitolele consacrate populismelor din cursul primului veac dintre cele două semnalate în titlu. Mă gândesc în special la portretul intelectual şi moral al celor două figuri tutelare ale populismului „de stânga”, zugrăvit de Robert Adam în termeni pe alocuri emoţionanţi. E vorba de Constantin Dobrogeanu-Gherea, născut Solomon Katz (1855-1920), şi Constantin Stere (1865-1936). Amândoi veneau de la stânga Prutului, și erau formaţi şi căliţi în luptele contra ţarismului. Cu rare excepţii, nici unul nici celălalt nu a fost tratat totdeauna cum s-ar fi cuvenit în istoriografia românească. „Numele Gherea este derivat din cuvântul gher care în ebraică şi idiş înseamnă străin” (p. 28). El va evolua de la narodnicism la socialism:  „Contactul cu socialiştii români, nu prea numeroşi, dar foarte activi, l-a scos cu totul din făgașul bakuninismului”[3] (p. 47), scrie R. Adam. Omagiat de Kautsky şi de Troţki, se va impune ca critic literar şi ca sociolog. Neoiobăgia: studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, apare în 1910.

În ceea ce-l privește pe Constantin Stere, acesta se va distanţa progresiv de socialişti în plan politic. Deputat liberal, dar pe poziţii de stânga, apropiat de Ion I. C. Brătianu un timp, rector al Universităţii din Iaşi, el, fostul ocnaş surghiunit în Siberia în tinereţe, va fi al doilea preşedinte al Sfatului Tării în 1918, după care va elabora programul Partidului Țărănesc. Izolat datorită poziţiilor lui deseori contra curentului[4] şi calomniat,  exclus din rândurile ţărăniştilor, el va deveni la sfârşitul vieţii un „paria politic” (p. 29).

Promotor asiduu în coloanele Vieţii Româneşti al democraţiei rurale, este fondatorul curentului politic şi literar cunoscut sub numele de poporanism, „un produs ideologic prin excelenţă românesc, chiar dacă numele lui, dat de C. Stere, provine din rusescul narodnik, la care s-a adăugat sufixul –ism” (p. 52), precizează R. Adam. „Incontestabil, Stere este unul dintre cei dintâi teoreticieni ai populismului agrar ce va avea atâta succes în Europa centrală şi de Est interbelice, devansând prin argumentarea sa omologi români precum Ion Mihalache, dar şi străini, bulgarul Aleksandar Stamboliiski bunăoară” (p. 64).

Născut într-o familie de negustori, Gherea a făcut până la urmă o avere considerabilă în România (p. 47). Cât despre Stere, fiu de latifundiar, el a moştenit moşii în Basarabia, pe care le-a administrat cu succes, observă R. Adam. „Ce-i mâna pe aceşti oameni să încerce experienţa aspră a sărăciei care i-a dezumanizat pe atâţia alţii? Ce i-a determinat să rămână fideli « poporului » (recte celor de jos) toată viaţa?” se întreabă autorul: „… un complex de inferioritate, jena arzătoare, greaţa cumva sartriană de a trăi în bine şi lenevie pe seama altora, a celor mulţi şi anonimi” (p. 29). Chiar dacă nu împărtășim această explicaţie psihologizantă, faptul în sine că o asemenea întrebare nu are nimic şocant în România este semnificativ. Fără să fie unic, cazul celor doi iluştri reprezentanţi ai populismului rămâne destul de excepţional în peisajul politic românesc, iar contrastul cu corifeii populismului postcomunist este izbitor.

Interesul pe care îl nutreşte un autor aflat pe poziţii liberale, precum R. Adam, greu de suspectat de simpatii socialiste, pentru aceşti doi „navigatori cu idei de stânga” (p. 65) din zona populismului mai sugerează ceva. Perioada care precede România Mare constituie într-un fel un teren mai propice unui anumit pluralism politic decât ceea ce a urmat, mai ales în ceea ce priveşte stânga. M-a pus pe această pistă și lectura cărţii lui Adi Dohotaru, Socialiştii, o moştenire: 1835-1921. Desigur, după război, baletul la guvernare între conservatori şi liberali, arbitrat de rege, a luat sfârşit, votul universal a fost legiferat, iar reforma agrară a avut loc. Dar România Mare va fi confruntată cu noi probleme care se vor revela în bună parte insolubile şi care vor apăsa viaţa politică. În mai multe rânduri, R. Adam caracterizează situaţia critică din perioada interbelică în termeni sugestivi: „Simţindu-se vulnerabile, guvernele, indiferent de coloratura politică, recurg frecvent la decretarea stării de asediu. Este unul dintre semnele cele mai clare ale fragilităţii democraţiei româneşti…” (p. 144).

Focalizarea postdecembristă pe interbelic, idealizat de unii, demonizat de alţii, a dus la un impas. În acest sens, redescoperirea anumitor aspecte din perioada precedentă poate favoriza un raport mai echilibrat cu trecutul României moderne. Acesta e un motiv suficient pentru care valorizarea unor personaje precum Gherea şi Stere să fie stimulantă.

P.S. Domnul Tudor şi irupţia norodului/poporului pe scena politică românească

Momentul Tudor Vladimirescu inaugurează istoria populismului românesc reconstituită de R. Adam. Personal, mult timp am fost intrigat de sfârşitul − dramatic pentru unii, nu prea glorios pentru alţii − acestui personaj emblematic. Studiul lui Iorga consacrat omului care a organizat asasinatul/execuţia lui mi-a permis să văd mai clar. Iordache Olimpiotul, care provenea dintr-o familie de armatoli din Vlaholivadia, nu a acţionat atât din motive naţionale cât în funcţie de normele epocii, în acord cu jurământul depus în cadrul organizaţiei secrete din care făcea parte atât el, cât şi Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti. De altfel, cu puţin înainte, el luptase contra turcilor alături de sârbii lui Karagheorghe (Iordache Olimpiotul vânzătorul lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti 1916). Obiectivul Eteriei, frăţiei, era de ordin transnaţional, el se înscria într-o revoltă anti-otomană inspirată de valorile Revoluţiei franceze, care avea deja un fervent partizan, poet şi martir. Rigas Velestinlis (1757-1798), născut în Tesalia, ca şi Iordache Olimpiotul, tradusese fragmente din Constituţia franceză şi compusese viitorul imn al insurecţiei înainte de a fi omorât de autorităţile otomane la Belgrad. Un proiect precum acela al Eteriei, care mobiliza greci mai ales, dar şi români, albanezi, bulgari sau sârbi, avea desigur şi un conţinut protonaţional care cu timpul se va preciza, la greci întâi, pe urmă la membrii celorlalte viitoare naţiuni balcanice. Refuzând să-i urmeze pe partizanii lui Ipsilanti, printre care se numărau şi panduri români, Tudor Vladimirescu a avut intuiţia acestei evoluţii care avea să fie ireversibilă. Dimensiunea naţională a populismului românesc apare deci odată cu această primă irupţie a norodului/poporul − ambii termeni sunt folosiţi în profesiunea de credinţă a „domnului Tudor” −  pe scena politică. Pornind de la acea dată, istoria românilor va lua altă cale decât aceea a vecinilor lor de la sud de Dunăre, iar ţelul mobilizator iniţial în Balcani va fi trimis la calendele greceşti.


[1] Într-o corespondenţă cu autorul, acesta mi-a comunicat motivul pentru care el nu cataloghează  drept populist regimul comunist din România : absenţa celor doua caracteristici minime pentru definirea populismului, adică (1) apelul la popor şi (2) mobilizarea împotriva unei elite corupte.

[2] Desigur, „legionarismul a fost o construcţie spirituală şi politică care a prins la români tocmai pentru că se sprijinea pe o ideaţie şi un fel de a fi în lume de sorginte autohtonă” (p.  159), dar nu e sigur că nazismul ar fi putut prinde aşa de bine în altă ţară decât Germania, fascismul în Italia, franchismul în Spania etc. Nu suntem aici departe de o tendinţă curentă în România postcomunistă, aceea de a sustrage cu orice preţ legionarismul din familia politică desemnată prin termenul generic „fascist”, fără însă a nega caracterul lui antidemocratic şi crimele comise de partizanii lui.

[3] Adept al „mersului în popor, el [Gherea] detesta violenţa,” scrie Robert Adam, „apropiindu-se  astfel de Piotr Lavrov, cel aflat în ireconciliabilă polemică cu autorul acelei biblii a terorismului care era Statul şi anarhia” (p. 45). Această digresiune insidioasă si totalmente nejustificată privind cartea lui Mihail Bakunin este una dintre cele două afirmaţii regretabile pe care le-am reperat în carte. Etatism și anarhie (Государственность и анархия) este ultima carte scoasă de Bakunin, în 1873. Este și singura sa lucrare scrisă direct în limba rusă și destinată explicit mișcării revoluționare din Imperiu. La tipărirea cărții a lucrat la început și Zamfir Arbure, până la cearta sa cu Bakunin, textul fiind terminat și tipărit de Armand Ross. Evident, volumul nu este „o biblie a terorismului”, ci o lucrare în care Bakunin critică în principal marxismul etatist și autoritar, încercând să facă cunoscute în mediile revoluționare rusești principiile socialismului anti-autoritar, federalist. Cealaltă afirmație, nu mai puţin gratuită, îl priveşte pe Petre Pandrea (1904-1968), tratat de „comunist” fără alte precizări (p. 155), apropos de mărturia-rechizitoriul acestuia împotriva lui Corneliu Zelea-Codreanu (Garda de fier, Vremea, 2001). Ca avocat, după ce a pledat în favoarea unor ilegalişti comunişti, el a luat apărarea unor persoane persecutate de comuniştii veniţi la putere, motiv pentru care a fost condamnat la 15 ani de puşcărie.

[4] Ostil Rusiei, ţariste atunci, în care el vedea un pericol pentru România şi Europa, el s-a pronunţat, spre exemplu, pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale. „Pentru a fi rămas credincios idealului basarabean, Stere şi-a ruinat singur o dublă carieră, politică şi universitară, care se anunţa a fi strălucită”, scrie și Lucian Boia în Germanofilii: elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Humanitas, 2010, p. 312.

 

Cronica lui Nicolas Trifon a apărut inițial pe blogul editurii Pagini Libere.