Recenzie la cartea lui Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), apărută la editura Cartier. 

Și dacă reînnoirea stângii ar trece prin întoarcerea la izvoare, la socialiștii de toate culorile care s-au remarcat în istoria românească înainte de intrarea în scenă a comuniștilor în 1921? Este tocmai pista pe care o sugerează și Adi Dohotaru, autorul volumului Socialiștii: O moștenire (1835-1921), recent apărut la editura Cartier din Chișinău.”

Este greu în acest moment să ne închipuim o cale de ieșire din impasul în care se găsește în continuare stânga, impas despre care am vorbit adeseori în cronicile mele din Courrier des Balkans referitoare la actualitatea românească din ultimii ani. Motivul pentru care am revenit aici asupra acestei chestiuni n-are foarte multe de-a face însă cu actualitatea politică românească, aflată, de altfel, într-un punct mort din cauza pandemiei. Titlul unei lucrări care a apărut anul trecut, foarte inspirat din punctul meu de vedere, este cel care m-a pus pe o nouă pistă: Socialiștii. O moștenire (1835-1921). Autorul său, Adi Dohotaru, este într-o anumită măsură un personaj public. Ales deputat pe listele USR în decembrie 2016, a demisionat din partid în octombrie 2017 în momentul în care noul președinte al formațiunii, Dan Barna, a impus o orientare de centru-dreapta. 

A FI MOȘTENITOR ÎNSEAMNĂ A TE SIMȚI MAI PUȚIN SINGUR…

Chiar înainte să pun mâna pe carte – care mi-a fost, de altfel, recomandată călduros de Vincent Henry, lucru pentru care-i sunt recunoscător – titlul mi s-a părut stimulant pentru cel puțin două motive. În primul rând, datorită demersului pe care ni-l propune autorul: apropierea de o întreagă galerie de personaje îndepărtate, ale căror chipuri, șterse de trecerea timpului, fuseseră folosite într-un mod grosier și răstălmăcit în timpul regimului comunist; chipuri pe care noii conducători ai cursului postcomunist al istoriei ar fi preferat, de asemenea, să le vadă uitate odată pentru totdeauna. Socialiștii despre care este vorba aici, cei care au activat și gândit cu decenii înainte de apariția Uniunii Sovietice, sunt înainte de toate inspiratorii și artizanii modernității în ceea ce are ea mai emancipator și mai eliberator, valori nesocotite tocmai de dictaturile instalate în numele proletariatului care și i-au însușit ca predecesori. A scoate în evidență această moștenire, mai ales într-o țară ca România, în care dreapta are vânt în pupă, nu este o chestiune care ține doar de memorie sau de un patrimoniu care ar trebui reîmprospătat ori reabilitat.

A fi moștenitor înseamnă și a te simți mai puțin singur, a găsi semeni în trecut, a putea să te sprijini pe niște lucruri deja dobândite, care se pot dovedi prețioase atunci când te angajezi în lupta împotriva inegalităților și a nedreptăților cu care ne confruntăm, o luptă pentru o altă lume, mai potrivită cu aspirațiile tale.

Perioada aleasă, 1835-1921, este celălalt motiv pentru care lucrarea mi s-a părut binevenită. 1835 corespunde unui eveniment destul de aparte: inaugurarea unui falanster de către un tânăr moldovean cucerit de ideile lui Charles Fourier și care revenea de la Paris, Teodor Diamant. Acesta s-a bucurat și de concursul unui vlăstar al unei familii boierești, care i-a pus la dispoziție unul dintre domeniile sale, la Scăieni, în Muntenia. Reunind în jur de o sută de persoane, falansterul a durat mai puțin de un an, ceea ce nu l-a împiedicat pe inițiatorul său să pledeze în favoarea înființării altor „familistere” pentru ameliorarea vieții romilor, încă robi la acea vreme.

1921 este anul congresului de înființare a Partidului Comunist Român, moment de răscruce din mai multe puncte de vedere. Perioada avută în vedere începe, prin urmare, mult înainte de înființarea viitorului stat roman modern (în urma unirii Principatelor, în 1859), pentru a se opri în primii ani de după apariția României Mari.  

APARIȚIA ROMÂNIEI MARI

Alegerea anului 1921, asupra căreia autorul nu zăbovește, merită însă câteva lămuriri. Ne aflăm la un an de la semnarea tratatului de la Trianon care consfințea, acum un veac, noile hotare ale României. În cele două decenii care au urmat, mobilizarea socială și politică de stânga a bătut pasul pe loc. Stânga era divizată.

Comuniștii, reduși începând cu 1924 la clandestinitate din cauza (în parte cel puțin) contenciosului dintre statul român și Uniunea Sovietică în privința Basarabiei și tot mai dependenți de Moscova prin Comintern, erau deja o grupare aparte.

Extrema dreaptă a câștigat teren, în timp ce statul român a devenit tot mai autoritar odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938, urmată de cea legionară și de regimul Antonescu până în 1944; iar după 1947 de dictatura exercitată de partidul comunist.

În această perioadă relativ scurtă, care separă cele două războaie mondiale, fascismul autohton (legionarii) – la care va adera și o parte dintre intelectualii reputați ai epocii, sau care urmau să ajungă ulterior așa – a cunoscut un avânt excepțional. După decembrie 1989, tocmai această perioadă (mai precis acești intelectuali) a devenit un reper. Combinat cu un anticomunism declinat după modelul antifascismului și ajuns principala justificare ideologică a regimului politic existent, acest apăsător climat conservator a pus efectiv capac stângii, exasperându-i adepții și simpatizanții.

Hotărând să se aplece asupra socialiștilor de dinaintea intrării în scenă a Partidului Comunist Român, autorul ocolește această perioadă, ceea ce-i permite să-i prezinte cititorului o lume în care stânga era mult mai vie și mai deschisă. Utopiștii stăteau alături de bakuniniști, marxiștii de radicali, narodnicii de poporaniști, iar proudhonienii de liberali. Legăturile între socialiștii care se radicalizau și cei care, porecliți „generoșii”, s-au alăturat Partidului Național Liberal pentru a intra în parlament și a vota legi progresiste, nu erau cu totul tăiate. Manifestul partidului comunist de Marx și Engels era tradus prima oară în limba română de o figură de seamă a anarhismului românesc, Panait Mușoiu…

UN DEMERS ECUMENIC

Luarea puterii de către bolșevici în Rusia a pus capăt într-un mod brutal acestui pluralism conflictual, dezechilibrând, odată cu creșterea puterii URSS-ului, familia politică socialistă, de care viitorii comuniști se vor desprinde. Destinul sovietic al doctoriței Ecaterina Arbore, fiica lui Zamfir Ralli-Arbore, care fusese secretarul lui Bakunin în Elveția − unde s-a și născut, de altfel, Ecaterina,  în 1873 −, este emblematic.

Adi Dohotaru descrie munca imensă pe care a făcut-o ceea ce privește lupta împotriva epidemiilor și în favoarea prevenției medicale printre muncitori, dar și în privința organizării creșelor pentru copiii abandonați. După 1917 s-a mutat în Uniunea Sovietică unde a ajuns comisarul însărcinat cu sănătatea al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, viitoarea Transnistrie. În 1937 a fost arestată, condamnată la moarte și executată. Fără îndoială că la Tiraspol și-a continuat munca începută în România, la o scară mult mai mare și cu alte mijloace, trebuind să accepte însă teroarea care se abătuse peste țară, a cărei victimă va sfârși prin a fi și ea.

Cazul său nu este singular. Provenit dintr-o familie de origine bulgară, Cristian Rakovski a jucat un rol central în mișcarea socialistă românească – aspect reconstituit în detaliu de Adi Dohotaru – înainte de a ajunge în Rusia în 1917, unde a fost numit la începutul anului 1919 în fruntea guvernului sovietic al Ucrainei, prin urmare într-un moment în care represiunea împotriva naționaliștilor din Rada și a anarhiștilor lui Makhno era în toi. Ajuns în diplomația sovietică și având misiuni în Occident, va fi și el executat în 1941.

În cartea lui Adi Dohotaru nu este vorba de ceea ce au făcut personajele evocate după 1917, în Rusia sovietică, ori după 1921, în România. Fără doar și poate că subiectul dezbină și nu acesta este scopul urmărit de autor, care refuză să tranșeze chestiunea, păstrând o poziție în mod voit ecumenică. Obiectivul său este clar prezentat încă de la primele pagini: Am dorit să recuperez într-o manieră critică idei de stânga autohtone pentru a fundamenta curente și politici mai egalitare în spațiul românesc, dominat ideologic de curente neoliberale și neoconservatoare. (…) Cartea nu se adresează doar unui public academic presupus neutru, ci și celor care se revendică de la idei și moșteniri «de stânga», indiferent dacă sunt socialiști, anarhiști, social-democrați, progresiști, social-liberali, feministe, seculariști ori ecologiști. Am analizat socialismul şi din perspectiva mai multor strategii de modernizare: revoluţionară, reformistă şi utopică (p. 13-14).

Cu alte cuvinte, în această țară în care dreapta liberală exercită o hegemonie zdrobitoare, atât pe plan cultural, cât și în planul ideilor politice, ar fi vorba în primul rând de restabilirea cu orice preț a pluralismului. 

Obiectivul vizat nu este radical, dar are avantajul de a fi limpede expus. Veritabil tur de forță pe planul documentării, această lucrare stufoasă oferă nenumărate informații asupra faptelor și gesturilor socialiștilor, așa cum erau ele văzute la vremea lor, dar și așa cum au fost ulterior prezentate în istoriografiile comunistă și post-comunistă.

În plus, autorul stabilește corespondențe, nu de fiecare dată convingătoare, cu curentele de gândire actuale, inspirate, de exemplu, de Noam Chomsky sau Toni Negri. Ca fiecare lucrare de sinteză și acesta prezintă inconveniente, expunându-se criticilor în special pe partea de metodă. Nu voi stărui asupra acestui aspect.

Din punctul meu de vedere, mai importantă este direcția arătată: ce-ar fi dacă recompunerea și întărirea stângii ar trece printr-o întoarcere la izvoare care să-i facă pe cei care se reclamă de la stânga să încerce să prindă rădăcini, să construiască alternative, să facă proiecte, să se emancipeze de provincialismul care-i condamnă la imitarea modelelor exterioare, să vrea să conteze și altfel decât negativ? Din această perspectivă, reîntoarcerea la socialiștii de odinioară pe care o propune Adi Dohotaru poate fi un bun început, iar apariția „cărămizii” sale de 510 pagini merită astfel să fie salutată.   

PS: PANAIT ISTRATI: „PROLETARI DIN BIATA MEA ȚARĂ! AFLAȚI CĂ…”

Încă de acum ceva ani am constatat (cu o oarecare uimire la început) interesul arătat în mediile libertare pentru personaje care nu evocau câteodată pentru mine decât nume de străzi sau de instituții din epoca comunistă… Într-adevăr, cine mai poate să înșire azi în România câteva cuvinte despre Ștefan Gheorghiu, al cărui nume a fost legat de faimoasa Academie politică însărcinată cu formarea înaltelor cadre ale partidului comunist și ale Statului? Muncitor și autodidact, aflat pe poziții mai degrabă anarho-sindicaliste, a ajuns să i se opună lui Cristian Rakovski, la acea vreme social-democrat, în chestiunea autonomiei sindicale. A murit în 1914, prin urmare cu mult înainte de înființarea Partidului Comunist Român. Ca să-mi fac o idee mai bună, a trebuit să dau peste un document publicat de Editura Pagini Libere. Într-o scrisoare apărută în 1926 în revista Pagini libere, înaintașa publicației on-line cu același nume, Panait Istrati scria cu ocazia comemorării a doisprezece ani de la moartea lui Ștefan Gheorghiu: Prieteni ai sfântului nostru Ștefan! Proletari din biata mea țară! Aflați că idolul vostru n-a fost nici «socialist», nici «comunist», nici «bolșevic» și nici orice altă vorbă goală pusă între ghilimele: el nu a fost decât un revoltat înnăscut împotriva împilării, un om bun și un mare prieten. Atât. Dacă ar trăi azi, el ar face așa cum fac eu și cum voi face până voi muri, adică: omul de inimă, prietenul împilat, nu se ceartă pe idei cu frații lui de durere, ci se duce de-i caută acolo unde se află, îi adună la un loc și le spune un singur cuvânt, numai unul: REVOLTAȚI-VĂ!

Nicolas Trifon

Recenzie apărută inițial pe pagina Courrier des Balkans și tradusă din limba franceză de A. Tătăran pentru blogul Pagini libere.

Imagine de fundal: Ruinele falansterului din Boldești-Scăieni (sursă).