Pe durata acestei carantine ar trebui să practicăm un ”stai acasă solidar și comunitar” în locul unui ”stai acasă individualist”.

Intro. 

Un refren constant al semi-carantinei moldovenești a fost ranchiuna celor care ”au stat acasă” față de cei care ”au ieșit afară”. Am urmărit un fel de olimpiadă națională în care unii inși care chiar au stat strict acasă numărau cîți vecini stau pe afară (în curți, în parcuri etc), iar alții care nu prea au stat acasă au ieșit afară (în parcuri, pe străzi) să vadă dacă alții stau acasă ca apoi să scrie mesaje furioase despre descreierații care nu stau acasă…Un al treilea grup, compus din cei care nu cred în pandemie, cei care nu cred că virusul o să-i atingă pe ei și cei care nu cred în guvern și măsurile lui, au hălăduit liber prin spațiile restricționate, fără să le pese dacă sînt numărați de primul grup sau arătați cu degetul de al doilea grup.
Mulți dintre cei care au stat cuminte acasă și nu au ieșit decît la magazin sau la farmacie, au exprimat sentimente de dezamăgire: să vezi, noi am fost ascultători și am urmat strict regulile impuse de guvern dar iată că alții au fost mai obraznici și și-au luat, ilegal și imoral, porția de aer proaspăt, de primăvară, de socializare și comunicare cu prietenii. 

Problemele lui ”Stați acasă!”

…Trebuie că trăim într-o lume tare pocită dacă avem de ales doar între ”Stați acasă!” (situația excepțională) și ”ieșim cu toții afară aiurea fără să respectăm nicio măsură” (situația normală).
Și e semn sigur că lumea noastră e pocită cu totul dacă ”stați acasă” înseamnă doar să amenajăm spațiile în care locuim după modelul unor buncăre militare sau stații de cercetare pe Lună: cu contact minim cu exteriorul, cu dezinfectări obligatorii ale tuturor persoanelor și lucrurilor care vin din afara casei, cu tăierea oricăror legături fizice cu lumea exterioară și înlocuirea lor cu telecomunicații (internet, radio, telefon) etc…

S-a vorbit deja (1), mai ales dinspre oamenii care interacționează cu grupuri vulnerabile (persoane fără adăpost, persoane cu venituri mici) despre faptul că respectarea cu strictețe a îndemnului/poruncii ”stai acasă” depinde de o serie de factori: dacă persoana are casă sau nu, dacă veniturile sale curente și economiile îi ajung să supraviețuiască o perioadă de vreme, dacă e scos la lucru de angajator cu forța sub amenințarea că e concediat etc. 

Chiar și cei care au casă au trebuit să se gîndească la o altă casă, mai ales cei care s-au întors din afară și trebuiau plasați în regim de carantină pe 14 zile, lucru dificil de realizat în condițiile cînd majoritatea familiilor nu dispun de o casă/încăpere separată ce ar fi adăpostit persoana în carantină.

Acești factori afectează, în mod clar și în măsura cea mai mare, grupurile cele mai vulnerabile și mai sărace.

(Am observat, cu ironie că pe durata acestei pandemii Moldova salariului minim – vînzători, măturători, personalul care face livrări, polițiști, personal medical, unii muncitori din textile și automotive, funcționari publici – lucrează și se expune riscului pentru ca Moldova salariului mediu și deasupra – IT, pr-iști, marketologi, smm-iști, experți, deputați – să poată sta acasă.

Dar aceasta este doar una dintre părțile problematice ale lui ”stai acasă” – faptul că acesta nu are răspuns la întrebarea ”ce faci/unde stai/cum te protejezi dacă nu ai o casă?”  

Fără răspuns rămîn și alte întrebări fundamentale dintre care mai relevantă este: CUM să stai acasă

Adică, care sînt regulile de interacțiune în interiorul casei pe timp de pandemie? 

Cum relaționăm cu grupurile de risc (bătrînii, persoanele care suferă de diabet sau boli ale plămînilor) într-un mod în care să evităm pericolul de a-i infecta (valabil mai ales pentru familiile în care trăiesc împreună mai multe generații – bunici, copii, nepoți)? 

Cum să avem grijă de o persoană ce s-a întors recent din străinătate și e în carantină? 

Cum să avem grijă de persoane ce pot fi infectate cu COVID și cum putem trăi în aceeași casă cu ele fără a ne îmbolnăvi? 

Cum putem să ieșim în siguranță, fără a infecta și fără a fi infectați, pînă la magazin/farmacie? Cum ieșim afară? 

Care sînt măsurile de precauție după ce ne întoarcem de la magazin/farmacie? (Lista, evident, poate continua). 

Întrebări ca astea, care vizează aspecte intime ale conviețuriii în familie și în comunitate, au nevoie de răspunsuri specifice pe care comunitatea de experți (OMS, medicii) și autoritățile încă nu știu și nu pot să le ofere…

Ele reprezintă însă exact tipul de întrebări pe care și le pune fiecare persoană pe timp de pandemie, întrebări de care, în mod crucial, poate depinde atît salvarea unor vieți cît și stoparea epidemiei. Mai mult, ele reprezintă un tip de întrebări la care comunitatea a căutat răspuns încă din primele zile. Noroc că alte comunități, în altă parte, au răspuns deja și pînă autoritățile să se trezească, instrucțiunile despre cum să stai acasă în siguranță, circulau deja traduse în ”vernaculară” ca un fel de știință practică populară (2). 

Autoritățile și comunitatea medicală au ratat să umple cu conținut acest ”stai acasă” și au lăsat ca ”acasă” să se transforme în focar de infecție ori în spațiu de izolare claustrofobă în loc să o facă să activeze ca celulă de rezistență împotriva COVID-19. 

Altfel spus, în loc să ofere familiilor cunoaștere despre cum pot rezista virusului, despre cum pot păstra pe membrii familiilor în afara pericolului, neglijența și lipsa de imaginație de a spune ”cum să stai acasă” a transformat fiecare acasă într-un fel de junglă miniaturală în care supraviețuiește cel mai puternic. 

La fel de important: politicile combinate ale lui ”stai acasă pe cont propriu” și ”pîrăște-l pe vecin dacă îl vezi că iese din dosul ușii” au avut efectul dezangajării comunitare, a desolidarizării (de ce aș ajuta vecinul dacă, în cel mai rău caz pot lua virusul de la el iar în cel mai bun caz iau o amendă de peste o mie de euro?), a penalizării empatiei și solidarității.
Adică, în loc să ne ajute să fim mai uniți, să înțelegem că sîntem cu vecinii și prietenii și cu lumea întreagă într-o barcă foarte șubredă, că ne putem ajuta, fiecare din puținul care-l are, pentru a ieși împreună cu bine din pandemie, că putem opune virusului un front comun de acțiune și ajutor reciproc, guvernul a preferat să ne forțeze să stăm în case, fiecare închis în problemele, fobiile și nevoile lui și să ne amenințe cu amenzi în caz că încălcăm aceste restricții. 

Toate improvizațiile care au ținut loc de soluții temporare au urmat aceeași logică de ”stai acasă” individualist. Ca să dau exemplul cel mai clar: Ministerul Educației a forțat copii să practice învățămîntul on-line, fără a ține cont (și fără a oferi rezolvări) de realități precum că majoritatea copiilor din țară nu dispun de calculatoare personale pe care le-ar putea folosi, că majoritatea nu au nici telefoane ori, în unele cazuri, nici acces la electricitate, că învățătorii nu se prea pricep la tehnologii și nu au nici ei calculatoare.
Educația s-a mutat ”on-line” chiar dacă majoritatea elevilor nu-s acolo iar învățătorii nu-s deloc pregătiți. Se descurcă cine are calculator și internet și cunoștințe iar restul…să crape măcar.
(Ca să dau un alt exemplu extrem din care cred că am putea învăța: în Indonezia, în unele sate în care nu există electricitate și internet, învățătorii, cu măști și mănuși merg de la casă la casă și vorbesc cu copiii, fac scurte lecții și verifică teme). 

Evident, un asemenea ”stați acasă” nu doar că nu e folositor, nu doar că nu construiește legături de solidaritate (rupte de atîtea ani de capitalism sălbatic în care ni s-a tot spus, cu evlavie, că trebuie să-l vedem pe celălalt doar ca și concurent) ci erodează și puținele legături de empatie ce apar din sentimentul că împărtășim o soartă critică comună. 

Ca să elimin orice confuzie: nu militez  în principiu împotriva lui ”stai acasă”. 

Ar fi nesăbuit – fiecare dintre noi, din cele mai bune intenții poate fi purtător de virus și poate fi cel care îl aduce și ”împarte” într-o comunitate (într-o istorie duioasă, care se petrece acum într-un sat din centrul Moldovei, primul purtător de Covid-19, e un tînăr care a plecat într-un alt sat să își aducă mireasă… și, după o petrecere la casa miresei a venit în satul natal cu tot cu mireasă și virus).  

Mă deranjează că dintre multele și diversele feluri de a ”sta acasă”, guvernul moldovean (și majoritatea celorlalte guverne) au ales modul cel mai agorafob, cel mai claustrofob, cel mai egoist și individualist cu putință. 

Altfel spus, vreau și militez pentru un ”să stăm acasă solidar și comunitar” în locul unui ”să stăm acasă individualist”.

 

Cum arată un ”stai acasă solidar și comunitar”?

Arată diferit în diverse părți ale lumii dar e construit în jurul unor principii comune. 

Solidaritate – înțelegerea că pandemia e un moment cînd depindem de comunitate mai mult decît oricînd, că avem obligația morală de a-i ajuta pe toți din jurul nostru dar mai ales pe cei mai vulnerabili, că oamenii și soarta lor, indiferent de statut, etnie, limbă, profesie,vîrstă sînt mai presus decît interesele economice, puncte din PIB sau alte calcule materialiste, că sîntem datori cu un efort față de ceilalți. 

Astfel în unele orașe primăriile au închiriat hoteluri pentru persoanele fără adăpost pentru a-i salva, în altele bibliotecile publice s-au constituit în centre de adăpost ori de distribuție a hrănii pentru persoanele vulnerabile.
În majoritatea orașelor lovite de Covid-19, cetățenii s-au auto-organizat în grupuri de voluntari care au ajutat persoanele vulnerabile și din grupurile de risc: le-au procurat sau le-au dus pe gratis produse alimentare și de primă necesitate, le-au ajutat cu curățenia sau pur și simplu au vorbit cu ele. 

 

Activism prudent – chiar dacă fiecare ”ieșire afară” poate contribui la diseminarea virusului Covid-19, experiența comunităților care au trecut prin pandemie și carantină arată că, dacă se ține cont de anumite prevederi și reguli rezonabile – măști (despre ele trebuie un articol aparte: inițial, cînd nu erau, se vorbea că sînt nefolositoare, acum…sînt esențiale și obligatorii), mănuși, respectarea distanței sociale, evitarea unor forme de contact fizic cu grupurile de risc  – se poate obține deopotrivă continuarea unor forme de interacțiune fizică esențială și stoparea răspîndirii virusului. 

Anume din acest motiv, în loc să lase familiile vulnerabile să îndure foame în casele lor (dacă le au) sau pe străzi, comunitățile din mii de locații pe glob, inclusiv Chișinău și alte sate și orașe din Moldova, s-au auto-organizat și au dus zeci de mii de pachete alimentare la oameni ai străzii, la familii cu mulți copii, la bătrîni, persoane cu necesități speciale etc.
(Decît să amenințe fiecare om care iese afară cu amenda (și dacă acel om merge să vadă în ce stare e vecinul care trăiește la două blocuri distanță?), guvernul și administrația publică locală ar fi trebuit să le explice cetățenilor despre ”cum pot ieși în siguranță afară”, nu doar pentru a-și cumpăra diverse chestii de la magazin dar, la fel de crucial pentru comunitate, pentru a ajuta vecinii sau a face diverse lucruri utile pentru interesul public.)

Parteneriat civic-public. În fața unei situații excepționale instituțiile publice ar fi trebuit să aibă o imaginație pe potrivă, să fie gata să experimenteze soluții și măsuri neobișnuite. Și unele municipalități ori state au făcut asta. În Moldova mai puțin. 

În Moldova instituțiile publice au acționat ca de obicei: le-a fost frică să facă un pas în afara dogmei economiei de piață ori să supere investitorii și unele părți ale mediului de afaceri. De exemplu, plata facturilor a continuat chiar dacă mulți oameni au fost trimiși în concediu neplătit și au tăiat din raționul alimentar pentru a plăti factura la gaz sau rata la credit. ANRE a făcut un sfert de încercare prin faptul că a interzis deconectările pe motiv de neplată pe durata stării de urgență dar nu a suspendat și plățile. Ca și cum în mod miraculos, după 15 mai cei care nu au muncit și abia de leagă cap de cap de cheltuieli vor găsi bani suficienți pentru facturi. 

 Instituțiile de creditare au continuat să ceară rate și să aplice penalități de întîrziere (în timp ce făceau donații modice la spitale și la primărie). Primăria mun. Chișinău, guvernul și alte autorități au știut să fie doar recipienți de ajutoare fără să fie agenți activi ce ar fi mediat sau contracarat efectele crizei.
E ironic că, cu o mînă instituții de microcreditare donau măști primăriei iar cu altă mînă impuneau datornicii să plătească din ultimii bani lăsîndu-i pe aceștia la mila primăriei pentru a-i ajuta… 

Ne-am fi putut uita în altă parte: în Spania statul a naționalizat instituții medicale și a promis declanșarea procedurii de implementare a venitului universal necondiționat. În SUA administrația Trump a făcut o plată unică tuturor cetățenilor. În unele state plata facturilor și creditelor a fost suspendată pe durata pandemiei. 
Alte orașe și state au colaborat cu mediul asociativ pentru a acoperi mai bine toate persoanele vulnerabile – au oferit automobile din parcul de serviciu al instituțiilor publice inițiativelor care distribuiau prînzuri în oraș (la Chișinău mașinile de serviciu stau toate închise în garaje chiar dacă au buget de combustibil aprobat de la începutul anului), au transformat încăperi publice – cantine, biblioteci – în centre de zi pentru categoriile vulnerabile, au împărțit infrastructură publică – baze de date cu persoane nevoiașe, date de contact, oameni – cu diverse inițiative de caritate și ajutor reciproc. În alte orașe școlile, care aveau bugete pentru alimentație deja aprobate au continuat să livreze prînzuri elevilor din familii vulnerabile și pe timpul pandemiei, fiind ajutați de voluntari. (În Moldova colaborarea cu instituțiile publice s-a rezumat la 3 tuburi de Levomecol și 3 șipuri de apă oxigenată pentru peste 150 oameni ai străzii și la reproșul directoarei Bibliotecii Naționale că ”oamenii cu bun simț nu fac ceea ce faceți voi”, adică nu ajută oamenii fără adăpost). 

Un fel de concluzie.
Epidemiologii au o zicală: dacă ai observat o pandemie, ai observat doar o pandemie. Adică, fiecare boală ce ajunge să se răspîndească la scara unei pandemii are condițiile sale de apariție, de diseminare, de contaminare etc. Fiecare boală pandemică afectează în diverse moduri comunitatea. Anume din acest motiv, zic epidemiologii, nu toate lecțiile învățate într-o pandemie sînt valabile pentru o altă pandemia. 
Unele însă sînt – de exemplu cele despre importanța efortului și auto-organizării comunitare în combaterea pandemiei și consecințelor sale. 
Au dreptate cei care zic că după pandemia lumea va rămîne la fel.
Au dreptate și cei care speră că se va schimba. 

Unicul lucru cert pînă acum e că pandemia va dura încă mult timp (și chiar poate să revină într-o formă mai virulentă).
Ceea ce știm cu siguranță acum, și e valabil și pentru o viitoare pandemie, e că egoismului lui ”stai acasă” claustrofob trebuie să îi opunem un efort activ de empatie și solidaritate.
Altfel spus, un ”stai acasă comunitar” în locul lui ”stai acasă și descurcă-te cum poți”. 

REFERINȚE:

  1. Lilia Nenescu. Carantina ca o lecție de empatie. Sursă: http://www.platzforma.md/arhive/388649
  2. Comunități Active pentru Democrație Participativă. Ghiduri de comportament pe timp de pandemie COVID-19/Протоколы поведения во время пандемии COVID-19. Sursă: https://cadp.md/2020/03/23/ghiduri-de-comportament-pe-timp-de-pandemie-covid-19-%d0%bf%d1%80%d0%be%d1%82%d0%be%d0%ba%d0%be%d0%bb%d1%8b-%d0%bf%d0%be%d0%b2%d0%b5%d0%b4%d0%b5%d0%bd%d0%b8%d1%8f-%d0%b2%d0%be-%d0%b2%d1%80%d0%b5%d0%bc/

Imagine de fundal: flightradar24.com (pe 18 martie un avion privat a zburat deasupra Moldovei și a ”scris” pe cer ”Stai Acasă!”).c