Criza coronavirusului Covid-19 a arătat clar că munca de îngrijire și de facere a vieții sunt munci esențiale ale societății.

Pandemia coronavirusului ne-a arătat multora dintre noi, cu o claritate dură, cât de repede se poate schimba societatea, precum și ceea de ce avem neapărat trebuință, dar și cea fără de ce putem trăi. După cum se pare părți semnificative ale economiei capitaliste pot fi în esență înghețate în perioadele de criză în timp ce resursele sunt redirecționate către asistența medicală. Multe lucruri care ni s-a spus anterior că erau imposibile – de la eliberarea prizonierilor din închisori până la suspendarea chiriilor și a ipotecilor, până la a da pur și simplu tuturor locuitorilor statului o plată în numerar – se întîmplă chiar sub ochii noștri.

De la o vreme încoace, Tithi Bhattacharya reflectă asupra cum ar arăta o societate orientată mai degrabă către viețile omenești, decât spre nevoile Pieței Atotputernice. Este profesoară de istorie și directoare de studii globale la Universitatea Purdue, co-autoare a Manifestului Feminismul celor 99%, membră a consiliului de redacție a noii revistre Spectre și editoare a unei cătți importante – Teoria reproducerii sociale: recartografiind clasa, recentralizând oprimarea. Discutăm mai jos despre ce ne poate învăța teoria reproducerii sociale despre momentul actual, despre cerințele pe care trebuie să le înainteze stânga imediat și despre cum putem folosi aceste lecții pentru a preveni catastrofele climatice.

Sarah Jaffe: Pentru început, explicați pe scurt ce este teoria reproducerii sociale.

Tithi Bhattacharya: Cel mai bun mod de a defini reproducerea socială este activitățile și instituțiile care sunt necesare pentru facerea vieții, menținerea vieții și înlocuirea generațională a vieții. Le numesc activități „de facere a vieții”.

Facerea vieții în sensul cel mai direct este nașterea. Dar pentru a menține această viață avem nevoie de o serie de alte activități cum ar fi curățarea, hrănirea, gătitul, spălarea hainelor. Există necesități instituționale fizice: o casă în care să locuiești; transportul public pentru a merge în diverse locuri; facilități publice de agrement, parcuri, activități extrașcolare. Școlile și spitalele sunt unele dintre instituțiile de bază care sunt necesare pentru întreținerea vieții și de facere a vieții.

Numim activitățile și instituțiile implicate în acest proces de creare a vieții muncă de reproducere socială și instituții de reproducere socială. Dar reproducerea socială este, de asemenea, un cadru. Este o lentilă prin care putem privi lumea din jurul nostru în încercarea de a o înțelege. Ne permite să localizăm sursa bogăției în societatea noastră, care este atât viața umană, cât și munca umană.

Cadrul capitalist sau lentila capitalistă este opusul facerii de viață: este facerea de lucruri sau realizarea profitului. Capitalismul întreabă: „Câte și mai multe lucruri putem produce?” pentru că lucrurile generează profit. Considerația nu se referă la impactul acelor lucruri asupra oamenilor, ci la crearea unui imperiu al lucrurilor în care capitalismul este necromantul care domnește supremul.

Majoritatea acestor activități și majoritatea locurilor de muncă din sectorul reproducerii sociale – precum ar fi asistența medicală, predarea, curățenia – sunt dominate de lucrătoare femei. Și pentru că capitalismul este un sistem de facere a lucrurilor, nu un sistem de facere a vieții, aceste activități și aceste lucrătoare sunt sever subvalorizate. Lucrătoarele de reproducere socială sunt cele mai rău plătite, ele sunt primii concediate, se confruntă cu hărțuire sexuală constantă și deseori cu violență directă.

Jaffe: Ne aflăm într-un moment în care avem măscărici de genul lui Glenn Beck care afirmă că ar fi fericiți să moară dacă capitalismul ar putea continua să funcționeze, punând punctul pe i.

Bhattacharya: Criza coronavirusului a fost tragic de clarificatoare în două privințe. În primul rând, a limpezit ceea ce spun feministele de ceva vreme în privința reproducerii sociale și anume că ceea ce înseamnă munca de îngrijire și de facere a vieții sunt munca esențială într-o societate. În această clipă, când suntem în carantină, nimeni nu spune: „Avem nevoie de brokerii și bancherii de investiții! Să păstrăm aceste servicii deschise!” Ei spun: „Să continue munca asistenților medicali, să lucreze curățătorii, să fie deschise serviciile de colectare a gunoiului, să continue producția alimentară”. Mâncare, combustibil, adăpost, curățare: acestea sunt „serviciile esențiale”.

De asemenea, criza a dezvăluit în mod tragic cât de complet incapabil e capitalismul să facă față unei pandemii. Este orientat către maximizarea profitului, mai degrabă decât spre menținerea vieții. [Capitaliștii susțin] că cele mai mari victime ale acestei situații nu sunt nenumăratele vieți care se pierd, ci economia naibii. Economia, se pare, e cel mai vulnerabil copil pe care toată lumea de la Trump până la Boris Johnson este gata să-l protejeze cu săbii strălucitoare.

Între timp sectorul sănătății a fost devastat în Statele Unite prin măsuri de privatizare și austeritate. Oamenii spun că asistentele trebuie să facă măști acasă. Întotdeauna am afirmat că capitalismul privatizează viața și facerea de viață, dar cred că va trebui să rearticulăm asta după pandemie: „Capitalismul privatizează viața, dar mai socializează și moartea”.

Jaffe: Aș vrea să vorbim mai mult despre modul în care munca îngrijirii și alte forme de muncă de reproducere socială sunt devalorizate. Guvernatorul Pensilvaniei, Wolf, a avut o listă la propriu a întreprinderilor de susținere a vieții, cărora li s-a permis să rămână deschise. Muncitorii din salubritate au refuzat să meargă la servici pentru că nu li s-a pus la dispoziție echipament de protecție. Tendința noastră de a devaloriza acest tip de muncă este afectată de și afectează ceea ce credem despre oamenii care o fac.

Bhattacharya: Azilurile și industria de îngrijire asistată admit în prezent aproximativ 4 milioane de oameni în Statele Unite. Cele mai multe dintre ele sunt pe asigurare oferită de Medicare. New York Times a publicat recent un raport din care reiese că anual în unități de îngrijire de lungă durată circa 380.000 de pacienți mor în urma unor infecții. Deseori aceste instituții nu doresc să investească în proceduri de igienizare și sănătate adecvate. Ele joacă un rol important în escaladarea epidemiilor. Să alăturăm aceste date cu faptul că, în Statele Unite, 27 de milioane de persoane nu au acoperire medicală.

Aproape 90 la sută dintre lucrătorii de asistență medicală la domiciliu și ajutoarele de infirmiere în Statele Unite sunt femei. Peste 50 la sută dintre ele sunt femei de culoare. Nu știu sigur – nimeni nu știe – câte dintre ele sunt imigrante fără acte în regulă. Acestea sunt dublu vulnerabile, atât în cazul pierderii locurilor de muncă, cât și la raidurile ofițerilor Agenției de migrație și pază de hotar (ICE). În medie, aceste îngrijitoare câștigă în jur de 10 dolari pe oră și, de cele mai multe ori, nu pot ieși pe foi de boală plătite și nici nu au asigurare de sănătate. Acestea sunt femeile pe umerii cărora se sprijină multe dintre instituțiile de îngrijire din țara noastră.

Am ales câteva dintre categoriile de locuri de muncă care sunt pe lista serviciilor esențiale conform statelor Indiana și Pensilvania și am comparat salariile lucrători de servicii esențiale cu salariile directorilor executive. Diferența este astronomică. Lucrătorii în aceste servicii despre care ni se spune acum că sunt esențiale – fapt pe care, noi ca, feministe și socialiste, am știut-o dintotdeauna – primesc mai puțin de 10 dolari pe oră, în timp ce bancherii stau acasă.

În timpul crizei, trebuie să solicităm instituirea imediată a ceea ce eu numesc „salarizare pandemică” pentru angajații esențiali. Își riscă viața. Au nevoie de salarii mult mai mari. Investiți în spitale și servicii medicale simultan, încercați să naționalizați asistența medicală privată așa cum a făcut Spania. Oferiți îngrijire pentru copii și asistență financiară imediată tuturor, în special lucrătorilor care trebuie să meargă la muncă. Să nu mai fie raiduri ale forțelor de imigrare și nici deportări. Teama de a fi deportat împiedică oamenii să acceseze asistență medicală – se tem să meargă la medic, temându-se că ar putea da ICE pe la ei. Irlanda și Portugalia au instituit legi pentru extinderea tuturor vizelor și abolirea statutului de migrație ilegală. Acestea sunt modelele pe care trebuie să le urmăm.

Jaffe: Una dintre marele cauze ale focarului din statul Washington s-a datorat faptului că îngrijitorii medicali aveau mai multe locuri de muncă și, prin urmare, au dus virusul în mai multe aziluri. A nu fi plătit suficient la un loc de muncă determină o răspândire mai mare a virusului.

Bhattacharya: Virusul, într-un fel, este democratic. L-a afectat chiar și pe prințul Charles. Totuși acest lucru nu ar trebui să nu ne păcălească să credem că accesul la leac va fi la fel de democratic ca și virusul. Ca toate celelalte boli sub capitalism, sărăcia și accesul la îngrijire vor determina cine trăiește și cine moare.

Virusul va avea un efect devastator în țara mea de baștină, India. Prim-ministrul fascist Narendra Modi tocmai a dispus începerea unei carantine naționale de douăzeci și unu de zile. În toate orașele practic s-au sistat afacerile. Ce se va întâmpla cu lucrătorii migranți? Are Modi un plan pentru ei? Nu. Milioane de lucrători migranți se plimbă literalmente prin toată țara pentru a se întoarce în satele lor natale. Șiruri de oameni care merg de la vest spre est. Modi a închis toate formele de transport public și privat pentru a-i opri să plece spre casele lor, deoarece acești oameni ar putea transmite contagiunea. Modi s-a asigurat totuși că indienii care locuiau în afara Indiei – indieni din clasa medie superioară – au fost readuși acasă. Au existat zboruri speciale, s-au făcut excepții pentru a permite aterizări în ciuda închiderilor anunțate. Au fost emise vize speciale.

Acesta este modul în care o serie de guverne capitaliste din Sudul Global vor avea de-a face cu săracii lor. Vom vedea cum boala va bântui mahalalele din Calcutta, Mumbai, Johannesburg ș.a. Deja auzim declarații ale conducătorilor noștri conform cărora virusul este o modalitate prin care planeta noastră se poate recupera, pentru a scăpa de nedoriți. Acesta este un apel eugenist la curățarea socială de cei mai vulnerabili și cei mai slabi.

Jaffe: Ceea ce ne arată nu e că emisiile scad fără oameni –  majoritatea oamenilor totuși nu mor. Ci ne arată că lumea este mult mai sănătoasă fără atât de multă muncă, deoarece oamenii fac – așa cum spuneai adineauri – doar munca de facere a vieții.

Bhattacharya: Acest argument potrivit căruia coronavirusul este un buton de resetare pentru pământ este un argument eco-fascist. Dar ar trebui să fie un buton de resetare pentru organizarea noastră socială. Dacă virusul trece și ne întoarcem la viața de dinainte atunci această situație nu ne-a învățat nimic.

Siliți să rămânem acasă, putem găsi frumusețe și timp pentru a ne bucura de prezența celora cu care locuim. Dar nu putem uita că domiciile noastre, în capitalism, în timp ce oferă siguranță și securitate, sunt și scene de violență incredibilă. În urmă cu două zile, am primit un e-mail de la un adăpost local pentru victime ale violenței domestice, unde obișnuiam să fac voluntariat. Mă întrebau dacă aș dori să-mi reiau activitatea acolo, căci anticipează un salt al numărului de cazuri.

Tovarășele mele feministe din Brazilia, Sri Lanka și India raportează la fel o creștere bruscă a numărului de abuzuri domestice din cauza presiunii rezultate din șederea tuturor membrilor familiei la un loc pe o durată mai mare de timp. Nu avem nevoie de izolare socială. Avem nevoie de izolare fizică și solidaritate socială. Nu putem ignora vecinul mai în vârstă care locuiește vizavi; s-ar putea să nu fie în siguranță dacă merge să-și facă singur cumpărăturile la alimentară. Nu ne putem ignora colega care vine la servici cu prea mult machiaj în jurul ochilor și zice că s-au lovit cu capul pe o ușă. Trebuie să verificăm cum o duc în mod regulat.

Oamenii fac asta în mod voluntar, în ciuda conducătorilor noștri care chiar că fac doar minimul absolut pentru a-i încuraja. Profesorii cutreieră pe la casele studenților săi, salutându-i de departe și spunându-le: „Totul va fi în regulă!” Școala din cartierul meu, ca și multe altele, oferă mese oricui are vârsta sub optsprezece ani. În statul meu, porțiile sunt livrate la domiciliu. Acest lucru nu a făcut realizat de guvernul federal și nici de vreun politician. Aceste acțiuni sunt derulate de învățători și cartierele școlare care decid să facă acest lucru singuri. Acestea sunt acte extraordinare de solidaritate, și dragoste, și grijă care înfloresc în această criză imensă. Acestea sunt resursele noastre pentru speranță.

Jaffe: Mă întreb cum arată situația îndatoririlor casnice. Multe dintre aceste munci „esențiale” pe care oamenii trebuie să le facă încă sunt efectuate majoritar de femei. Munca de îngrijire de care sunt responsabile în mod normal acele femei este acum efectuată de soții lor brusc mai puțin „esențiali”. Ce perspectivă aduce înțelegerea  muncii de reproducere socială în cazul ăsta?

Bhattacharya: Joan C. Williams a efectuat un studiu interesant care arată că bărbații din clasa muncitoare fac mai multă muncă de îngrijire a copiilor decât bărbații din clasa mijlocie. Bărbații din clasa mijlocie se laudă cu asta, în timp ce bărbaților din clasa muncitoare nu le place să recunoască că faca așa ceva pentru că este o muncă a femeilor.

Mă întreb dacă acest tabu va parțial slăbit. Femeile fac cu nouă ore mai mult muncă în casă decât bărbații, în medie, săptămânal, în Statele Unite. Acest raport de nouă ore s-ar putea schimba, dar mă întreb dacă și atitudinea se va schimba. Bărbații vor deveni mândri că țin la un loc familia, în timp ce partenerele lor țin la un loc lumea?

Jaffe: Unul dintre motivele pentru care bărbații nu recunosc această muncă – așa cum ați spus – este pentru că e o muncă atribuită femeilor. O cantitate enormă de muncă mai este și rasializată. Mulți dintre cei care fac această muncă de îngrijire sunt femei de culoare imigrante.

Bhattacharya: în Statele Unite este rasializată. În alte părți ale lumii, de exemplu în India, aceste munci sunt efectuate tot de femei migrante, adesea din familiile cele mai sărace și din castele cele mai de jos. Cele mai vulnerabile persoane din orice societate efectuează această muncă. Salariile și beneficiile lor reflectă asta.

În termenii reproducerii sociale o mulțime de sarcini care trebuie efectuate într-o zi dată sunt îndeplinite de femei de culoare. Nu am fi capabili să mâncăm mâncare, să ne plimbăm pe străzi, să ne îngrijim copiii și bătrânii, să ne deriticăm casele și hotelurile, fără ca femeile migrante și femeile negre să facă acest tip de muncă. Această lucrare de facere a lumii este complet nerecunoscută de capitalism.

Jaffe: Acum auzim multe despre această criză în termeni comparativi cu un război. Dar economistul James Meadway s-a referit la criză drept economia anti-război, pentru că ceea ce trebuie să facem este opusul războiului. Trebuie să reducem producția. Sper că această să poată aduce o înțelegere a muncii necesare și care trebui să continue chiar și într-o lume radical diferită, munca pe care am subevaluat-o în mod sistematic timp de secole, mai degrabă decât „Trupele” cu care suntem atât de obișnuiți să le fetișizăm.

Bhattacharya: Sunt de acord cu James că producția trebuie să fie redusă. Cu toate acestea, evident,  nu e vorba de toate tipurile de producție. Ar trebui să mărim producția de consumabile medicale, produse alimentare și alte resurse esențiale pentru facerea de viață. În Statele Unite – cea mai bogată țară din lume – am cunoștințe printre asistentele medicale care lucrează fără echipamentul adecvat.

Dar priviți, de exemplu, la zona cumpărăturilor online. Este minunat să poți comanda câteva haine sau pantofi. Dar trebuie să ne amintim că, chiar dacă o pereche de pantofi este deja produsă, atunci când o comandați, perechea trebuie să călătorească prin diferite locuri de muncă pentru a ajunge la ușa ta. Gândiți-vă la șoferii de camioane care fac asta. Gândiți-vă la persoanele care păstrează camioane oprite. Gândiți-vă la oamenii care curăță acele opriri ale camionului. Dacă comanzi online medicamentele esențiale, atunci, da, comandați-le. Dar acea pereche drăguță de pantofiori poate aștepta probabil.

De obicei nu ne gândim la munca invizibilă care se află în spatele acestei perechi de încălțăminte. Nu ne gândim la ființele umane din lanțurile de producție și furnizare care livrează acești pantofi la ușa noastră. Dar în aceste vremuri pandemice trebuie să începem să ne gândim la acești oameni și să încercăm să stabilim dacă ar trebui să sporim riscul legat de venirea lor la muncă ca să facă acest lucru pentru noi. Este un risc pe care vrem să li-l impunem? Este vorba despre o privire a muncii umane și nu a produsului muncii umane.

Al doilea lucru despre sintagma „susțineți soldații noștri”: cred că trebuie să redefinim în întregime termenul de „soldat”. Lucrătorii noștri din domeniul sănătății, lucrătorii noștri producători de produse alimentare, curățătorii noștri, lucrătorii noștri de la salubrizare: aceștia sînt soldații noștri! Acestea sunt persoanele pe care ar trebui să le sprijinim. Nu ar trebui să ne gândim la soldați ca la oameni care iau viața altor oameni. Trebuie să ne gândim la soldați (la aceste categorii) ca la oameni care dau și susțin viața.

Jaffe: Ne ocupăm deja de zeci de ani de refuzul de a schimba capitalismul pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice, iar acum vedem cât de repede totuși se pot schimba lucrurile, când diverși distilatori de spirt sau fabrici precum Ford intenționează să treacă la fabricarea de dezinfectanți sau aparatelor respiratorii. Ce lecții ne oferă acest fapt pentru lupta viitoare împotriva catastrofelor climatice?

Bhattacharya: Lupta noastră pentru infrastructură este necesară, dar nu suficientă. Trebuie să luptăm pentru o schimbare de atitudine față de organizarea socială. Acest lucru este mult mai greu decât doar lupta pentru câștigurile social-democratice. Știm deja că o creștere a temperaturii globale va pune în criză capacitatea noastră de a produce produse alimentare la nivel global.

Dacă nu vor fi controlate, temperaturile vor crește atât de mult încât, în locuri precum Asia de Sud și Africa, agricultura în aer liber va deveni imposibilă o mare parte a anului, iar animalele vor muri. Astăzi în Delhi, unde locuiește familia mea, în multe părți ale anului școlile trebuie să rămână închise pentru că este prea cald, iar iernile rămân închise din cauza smogului.

Amenințarea legată de producția de alimente va spirala în creșterea sexismului și, eventual, a violenței împotriva femeilor pe tot globul, deoarece femeile sau persoanele identificate drept femei sunt „responsabile” pentru aducerea alimentelor pe masă și deseori pentru producerea acestora. Deja există o criză în de apă potabilă proaspătă pe tot globul care se va înăspri tot mai mult.

Cu alte cuvinte, dacă nu ne ocupăm de schimbările climatice cu tipul de urgență cu care avem de-a face cu coronavirusul azi, atunci această pandemie va părea o vacanță în comparație cu ceea ce urmează. Apocalipsa climatică nu va fi temporară și mulți nu vor avea opțiunea de a avea loc de adăpost.

Acum vedem măsurile extraordinare pe care le pot lua statele capitaliste pentru a face față unei crize. Guvernul britanic are grijă de 80% din salarii pentru mulți lucrători. Guvernul Statelor Unite intenționează să trimită cecuri familiilor. Dar dacă aceste tipuri de măsuri și acest accent pe ceea ce este esențial vor fi retrase imediat ce trece criza, atunci apocalipsa climatică va veni și nu va mai fi nicio ieșire din ea.

După criza COVID-19, capitalismul va încerca să revină la afaceri ca de obicei. Combustibilii fosili vor continua să fie utilizați. Sarcina noastră este să nu lăsăm sistemul să uite.

 

Sarah Jaffe este jurnalistă la Media Media Center și autoare a cărții ”Necessary Trouble: American in Revolt”. 

Interviul a apărut inițial în revista Dissent Magazine

Traducere din limba engleză de Teodor Ajder.