Situația de carantină a răsturnat pe invers ierarhiile muncii în societățile noastre: muncile ”necalificate” și prost plătite – lucrători la salubrizare, vînzători, fermieri, reparatori de canalizare și cablu, șoferi, livratori, artiști, personal medical, cadre didactice (și declinările lor la feminin) au devenit deodată ”esențiale” și ”primordiale” pentru existența societății. Evident, că aceste munci sînt esențiale era un fapt știut dintotdeauna iar pandemia nu a făcut decît să scoată vălul care ascundea acest adevăr.
…Pandemia a mai scos la iveală un alt adevăr, la fel de dur: aceste munci ”esențiale” sînt făcute de muncitori precari, de oameni ”de o singură folosință”, sînt de cele mai multe ori informale (muncitorii și muncitoarele nu sînt angajate formal și nu au garanții și drepturi de muncă) și sînt plătite cu salariul minim.
Acest lucru trebuie să se schimbe. 

Efectele de ”spargere a bulei” produse de această pandemie sînt multiple: am descoperit că am investit în armament inutil și nu avem suficiente simple măști de bumbac, că ideea de a exporta întreaga producție în China e proastă pentru că…dacă se blochează China și se strică lanțul de producție rămînem inclusiv fără produse (chiar și din alea pe care le putem produce și noi), că ar fi fost bine să fim suverani alimentar și să ne producem măcar hrana și chestiile de bază, că majoritatea politicienilor și economiștilor sînt gata să sacrifice niște vieți de oameni (sute, mii, zeci de mii) pentru a cîștiga cîteva puncte de PIB…

O altă poveste ”virtuoasă”, sfărîmată nemilos în cioburi de acest coronavirus este cea despre muncă, despre retribuția ei, despre importanța socială a unor ocupații și profesii.
Nu ne-am așteptat ca, atît de repede, muncile informale și precare, alea pe care le fac oameni precari plătiți cu salariul minim – salubrizarea, menținerea rețelelor, vînzarea și transportarea produselor, învățămîntul, agricultura – și despre care vorbim cu rușine și dispreț dacă le face cineva (de genul: a ajuns…să măture în stradă), toate aceste munci au devenit dintr-odată esențiale și primordiale (iar experților și politicienilor nu le ajung epitete pentru a sublinia cît de importante și fundamentale sînt aceste munci)…
Această recunoaștere simbolică este extrem de importantă, desigur.
Sperăm ca, după sfîrșitul acestei pandemii (că va fi anul acesta, că va fi la anul), manualele de economie să fie revizuite. Mai exact, capitolul dedicat muncii va trebui amendat cu un preambul: Muncile (și ocupațiile) se împart în esențiale (lucrători la salubrizare, vînzători, fermieri, reparatori de canalizare și cablu, șoferi, livratori etc) și secundare sau facultative (analiști ai piețelor financiare, manageri de rețele sociale, traineri personali, fotbaliști, specialiști în imagine, comentatori politici, diverși experți ce se perindă pe sticlă etc). Pe primii îi protejăm cu orice preț, de a doua categorie ne putem lipsi oricînd fără probleme…
Asta ar institui o justiție socială pe termen lung și ar povesti realitatea socială așa cum este…
Dar recunoașterea simbolică nu este suficientă. (Mai ales că această recunoaștere nu a trezit încă destulă simpatie: hai să recunoaștem, am văzut medici aplaudați, pe merit, dar nu am văzut măturători sau șoferi aplaudați, tot pe merit).
Pentru că aceste munci ”esențiale” mai ascund un paradox circular: ele sînt extrem de prost plătite, sînt cu garanții legale și sociale minime și sînt făcute de oameni care…nu au alegerea de a ieși sau nu la muncă, adică de grupuri care trebuie să facă aceste munci pentru a-și cîștiga existența.
Pe rînd: aceste munci sînt printre cele mai prost plătite – în învățămînt salariul mediu e 81 % din salariul mediu pe economie, în agricultură – 67 %, iar un măturător ia sub salariul minim, adică nici 30 % din salariul mediu.
Doi, aceste munci sînt cu garanții și protecție legală minimă. De exemplu: majoritatea șoferilor de taxi din Chișinău, sînt pe contract de muncă pe salariul minim, cu minime contribuții sociale și medicale, fără concedii, fără pauză de masă etc. La fel și măturătorii, hamalii, lucrătorii la Spații Verzi sau Autosalubritate, asistentele și asistenții medicali etc. Aceste munci plătite mizerabil mai au un dezavantaj – diverse costuri ascunse pe care angajații sînt obligați să le ia asupra lor….Lucrătorii de la salubritate nu întotdeauna au uniforme sau încălțăminte specială, șoferii de taxi trebuie să își achite singuri dezinfectantul, măștile, reparația automobilului și…să mai plătească diverse taxe informale. 
Trei: e logic că, dacă munca e prost plătită, oamenii care o fac sînt și ei precari și..obligați să o facă zilnic pentru a se menține la linia de plutire.
(Nu mă părăsește gîndul că oricît de mult am vorbi despre ”esențialitatea” unor munci realitatea e că oamenii care le fac nu merg la serviciu cu sentimentul că ar face o muncă demnă ci își pun viața și sănătatea în pericol pentru o bucată de pîine care să le ajungă pînă mîine).
E un cerc vicios: oamenii muncesc mult și sînt plătiți puțin și muncesc mai mult și sînt plătiți puțin și…tot nu le ajunge.
Realitatea tristă a muncilor ”esențiale” este că ele-s făcute de oameni ”sacrificiali”, adică de persoane pe care societatea nu îi consideră indispensabili și de care…se poate lipsi oricînd (oameni fără studii, muncitori și muncitoare necalificate etc), adică îi poate ”sacrifica” fără probleme (pentru că mașinăria economico-politică produce zilnic persoane similare ce pot înlocui). 
Anume din aceste motive sîntem obligați să mergem dincolo de recunoașterea simbolică a caracterului esențial al acestor munci și să cerem ridicarea nivelului de salarizare al acestor oameni și profesii ”esențiale” la un standard corespunzător. Trebuie ca ”esențialitatea” simbolică să coincidă cu ”esențialitatea” remunerării și protecției muncii – drepturi sociale, remunerare adecvată etc. (Circula o imagine pe internet zilele astea care exprimă foarte bine acest paradox: Un muncitor ”esențial” – șofer de exemplu – zice: toată lumea îmi spune că sînt muncitor esențial dar salariul pe care-l primesc de la angajator îmi spune că nu-s.)
Un măturător cu un salariu echivalent al unui salariu mediu pe economie mi se pare o soluție aproape acceptabilă. Cel mai bine, evident, ar fi ca toată lumea să aibă cel puțin salariu minim de trai.
Pentru a-l face accesibil pentru toți se poate tăia din salariile analiștilor piețelor financiare, din cele ale fotbaliștilor etc. 

Sau…o soluție radicală. 

Dacă nu putem cădea de acord că măturătorii merită creșteri de salarii ori credem că această muncă e prea puțin prestigioasă pentru a o plăti mai mult atunci putem găsi soluții și mai radicale. 

Una din ele, pe care o putem împrumuta de la Economia Participativă (Parecon) este legată de principiul echilibrului diviziunii muncii în societate. 

Mai concret, acesta presupune distribuția muncii indezirabile prin rotație așa încît, dacă o considerăm degradantă și neimportantă, fiecare dintre noi să o facă regulat. În așa fel nimeni nu va mai fi asociat pe termen lung ca fiind doar măturător…
(În fapt, această dilemă este cunoscută aproape tuturor comunităților orizontale de activiști care înțeleg că, în orice diviziune a muncii într-un grup, există munci mai plăcute și mai puțin plăcute, unele mai vizibile și altele mai invizibile, unele mai prestigioase – să vorbești cu jurnaliștii, și altele mai puțin prestigioase – să tragi cabluri și să amenajezi paleți pentru auditoriu. Anume pentru a evita asocierea unei persoane cu o ocupație plăcută sau neplăcută, comunitățile deleghează prin rotație aceste munci și astfel fiecare membru al comunității oleacă vorbește cu jurnaliștii, oleacă trage cabluri, oleacă dă cu mătura, oleacă distribuie pliante etc). 

La fel putem face cu munca de măturat – să o declarăm drept prea degradantă dar în același timp necesară. Ca să nu o asociem cu cineva și ca să nu forțăm unele grupuri să o facă permanent putem să o declarăm muncă de utilitate socială obligatorie pentru toți. Astfel fiecare dintre noi poate mătura, 1-2 zile pe lună, și să mai facă și alte munci. (Fiecare se pricepe la măturat ori se poate învăța rapid, după cum aproape fiecare poate trage un cablu, să facă agricultură etc). Și nu am mai avea măturători prost-plătiți. 

Eu nu aș avea nimic contra să mătur alături de învățători sau șoferi sau măturători. La fel, nu aș avea contra să mătur alături de analiști ai piețelor financiare, manageri de rețele sociale, traineri personali, fotbaliști, specialiști în imagine, comentatori politici, diverși experți ce se perindă pe sticlă. 

Am face astfel cu toții o doză egală de muncă socială utilă, neplăcută dar necesară. Esențială, cum ar veni.