Deși anul 1989 a fost salutat ca și sfârșitul politicii, acesta a creat condițiile propice apariției populismului regresiv 30 de ani mai târziu. 

1989 a fost un an miraculos pentru democrația liberală occidentală. Potrivit savantului american Francis Fukuyama odată cu schimbările de regim în lanț în Europa Centrală și de Est, acest an ar fi oferit dovada definitivă că democrația liberală este etapa finală a istoriei. 

Doctrina lui Fukuyama a trecut cu vederea manifestările pestilențiale ale capitalismului global cum ar fi înrobirea prin datorii ale țărilor sărace și excluderea lor de pe piața mondială, infiltrarea mafiilor în economie și politică, șomajul și războaiele etnice. Schimbarea de regim în Europa Centrală și de Est a provocat halucinații euforice pe care probabil niciun specialist în științe politice din Occident nu le-ar fi anticipat. 

Revoluțiile din 1989 au oferit cetățenilor sceptici și politicienilor din Occident posibilitatea de a trăi, în mod indirect, adică prin intermediul oamenilor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și țările din estul Europei, o euforie. Europa Centrală și de Est era acea regiune, în care democrația occidentală epuizată își confirma credința în afirmația lui Fukuyama precum că democrația liberală ar fi sfârșitul istoriei. 

Politică halucinantă 

Într-un răspuns adresat lui Fukuyama, Jacques Derrida a respins teza acestuia despre anul 1989, calificând-o drept o halucinație oarbă și delirantă, care face invizibile problemele reale ale capitalismului liberal. Această halucinație funcționează a putut fi observat în Cehia; aceasta a luat mai multe forme în anii ’90. Capitalismul era considerat o ficțiune comunistă; pe atunci, se vorbea doar despre “economia de piață”. „Libertatea și democrația” erau percepute ca pe un tărâm de basm, în care „oamenii decenți”, promotori ai adevărului și dragostei, s-ar afla la putere.

„Politica non-politică” a fostului președinte Václav Havel a apărut ca un protest împotriva mecanismelor politice ale socialismului târziu. Paradoxul principal al „politicii non-politice” este ideea că valorile morale „non-politice” pot constitui fundamentul unei poziții politice. Altfel spus, dacă „trăim în adevăr”, acest lucru este deja un comportament politic. În retrospectivă, „politica non-politică” apare ca un gând de substrat al politicii halucinante apărute după Revoluția de catifea.

Atunci când au fost puse bazele noului regim, această politică halucinantă a devenit o formulă definitorie pentru conduita politică – una care compromite legile și instituțiile. Politica non-politică neglijează unul dintre pilonii democrației liberale: statul de drept. Potrivit lui Fukuyama și al multor altor teoreticieni liberali, acesta constă în imparțialitate și egalitate în fața legii și este garanția libertății și a altor drepturi individuale.

După cum a afirmat Theodor Adorno, atât timp cât drepturile burgheze – cu efectul lor de limitare asupra spontaneității individului – nu sunt în vigoare, în locul unui regim bazat pe libertate, care să se impună într-o situație istorică dată, vor domina clicile și mafiile. Politicienii adepți ai non-politicii, care invocau valori morale și sensul ontologic al lumii propus de Martin Heidegger, nu s-au concentrat pe instituirea statului de drept ca un sistem de „drepturi și libertăți burgheze” și a instituțiilor care le-ar aplica. În schimb, aceștia s-au angajat în improvizații legale și au creat legi permeabile, aplicate ulterior cu amendamente.

Politică „non-politică”

Cu apelurile și rădăcinile sale morale generalizate plasate într-o ordine ontologică a lumii, politica non-politică a produs impresia că o „societate liberă” formată din „oameni decenți” poate fi creată fără un stat de drept. Această supraordonare a valorilor deasupra legii a creat o situație care amintește de „starea de excepție” despre care a scris Giorgio Agamben în cartea sa omonimă. Agamben examinează starea de excepție ca o situație politică și juridică, care permite transformarea cetățeanului într-o ființă fără drepturi, transformată în „viață goală”. Deși această persoană există încă în ordinea juridică aceasta din urmă nu i se aplică.

Politica non-politică halucinantă, care a ajuns la putere, începuse să se manifeste ca o putere politică suverană care, ocazional, avea justificarea „morală” de a cere ca legile în sine să fie debarasate. Politicienii non-politici și-au asumat justificarea morală pentru a suspenda legea și adversarii, iar orice persoană inconvenientă putea fi transformată, de facto, în „viața goală” a lui Agamben, căreia nu i se aplică nicio ordine juridică.

Deja la primele alegeri democratice din Cehia din 1990, politicienii conectați cu mișcarea Forumul Civic încălcaseră interdicția de 48 de ore pentru orice fel de campanie pre-electorală. Au fost implicați Jan Ruml și, indirect, Václav Havel, prin prezentarea televizată a unui raport privind colaborarea comunistă emis de președintele Partidului Poporului Cehoslovac Josef Bartončík. Acest partid era singurul adversar electoral real al Forumului Civic în rândul alegătorilor ne-comuniști.

În 1992 o listă neverificată a celor care ar fi colaborat cu poliția secretă comunistă a fost publicată de fostul disident Petr Cibulka. Lista nu făcea distincție între colaboratori activi și subiecți pasivi, aceștia din urmă fiind adesea forțați să semneze hârtii sau nu le semnau deloc. Pe listă se aflau și numele persoanelor care fuseseră obiecte de supraveghere. Deși nu toți colaboratorii activi erau trecuți în lista cu pricina, o parte din public a perceput-o ca pe un document adevărat. Au existat conducători de afaceri, de institute de cercetare, de spitale și ale altor instituții, care au forțat angajații enumerați să demisioneze din funcții. Printre persoanele incluse în listă erau și cei care fuseseră închiși sau persecutați în anii ’50 pentru convingerile lor anticomuniste, oameni de știință și scriitori cehi eminenți, ba chiar și șeful Bisericii Catolice din Cehoslovacia, cardinalul František Tomášek.

Peste o sută de mii de nume au fost incluse treptat în această listă. Doar câteva dintre aceste persoane au colaborat în mod voluntar cu poliția secretă comunistă (STB); multe dintre acestea nu au colaborat deloc. Au fost trecute pe listă și numeroase persoane implicate în primăvara de la Praga din 1968; în mod remarcabil însă, cu excepția unuia sau a două nume, niciun membru al partidelor de dreapta de după revoluție nu e de găsit pe lista respectivă. De asemenea, pe listă se regăsesc foarte puține nume, sau chiar niciunul, al anchetatorilor STB. După cum remarca cineva, victimele au devenit inculpați.

Stalinism voalat în catifea

După revoluție, datorită Listei complete a colaboratorilor STB și a legilor permeabile privind lustrația, a fost creată o stare în care nimeni nu putea fi sigur dacă va fi acuzat de colaborare fără a ține cont dacă aceasta a existat cu adevărat. Acuzația de colaborare în sine, exprimată din anumite poziții de putere, cum ar fi cineva care deține o poziție politică sau o emisiune la un post media influent, a avut ca rezultat faptul că individul în cauză pierdea unul dintre drepturile sale fundamentale conferite prin lege. Acesta era privit ca și vinovat, cu excepția cazului în care o instanță stabilea contrariul. Această „prezumție de vinovăție” contravine ordinii juridice precum și convențiilor internaționale privind drepturile omului. Acuzațiile de colaborare cu STB de după revoluție dobândesc astfel un caracter de excludere de la lege, pentru o perioadă necunoscută anticipat, pentru că „prezumția de vinovăție” intră în vigoare.

Forma patologică a lustrațiilor ca urmare a unui guvern condus direct de valorile morale poartă asemănări cu stalinismul. Este o comparație care privește problema modului în care legea a fost percepută în raport cu puterea politică în sensul stării de excepție a lui Agamben. O astfel de comparație presupune că, pentru moment, vom ignora toate diferențele vaste, cum ar fi sistemul gulag, represiunile, planificarea centrală și ideologia comunistă din partea stalinistă și concepțiile liberale despre libertate, economia de piață și pluralismul politic și de opinii din partea politicii non-politice.

În timpul lui Stalin, colaborarea putea afecta orice cetățean, cu excepția lui Stalin însuși. În cadrul regimului post-noiembrie, astfel de acuzații aveau la bază actul acuzației în sine; acestea nu trebuiau să corespundă unor forme reale de relație cu STB și erau folosite ca mijloc de afirmare a intereselor politice sau de altă natură de către politicienii „non- politici” și, ulterior, de politicienii de dreapta. Ca să fie clar: acuzația de colaborare era un act plasat deasupra legii.

Europa Centrală și de Est ca avangardă regresivă

Epoca halucinației liberale à la Fukuyama a durat din 1989 până acum câțiva ani, când aceasta a fost urmată de o revenire populistă la valorile conservatoare. Care să fie atunci rezultatul principal al democrației în Europa Centrală și de Est la treizeci de ani după 1989? Principala constatare istorică poate fi faptul că în Europa Centrală și de Est există o formă politică mixtă, compusă din democrația liberală și elemente ale stării de excepție. Aceasta a fost o etapă intermediară între democrația liberală și democrația „iliberală”, așa cum sunt numite regimurile politice care dezvoltă proiecte conservatoare-populiste la nivelul întregii societăți. „Democrația iliberală” poate fi caracterizată de existența în continuare a constituțiilor, legilor și procedurilor democratice liberale (de exemplu, alegerile parlamentare), dar și de o voință politică care cere tot mai multe excepții de la statul de drept, deci care în practică funcționează independent de lege.

În cartea sa “Zone des Übergangs: Vom Ende des Postkommunismus” (“Zona de tranziție: Sfârșitul postcommunismului”), Boris Buden se arăta critic față de promulgarea de după 1989 a „tranzitologiei”, conform căreia Europa Centrală și de Est s-ar direcționa către o democrație liberală „matură” și că astfel, regiunea ar trebui să învețe de la țările care au atins deja acest obiectiv. Cartea lui Buden a fost publicată în 2009, când se marcau 20 de ani de la 1989. Cu toate acestea, în ultimii zece ani, cartea lui Buden nu mai este actuală. La a 30-a aniversare a anului 1989, este clar că tranzitologia avea dreptate în legătură cu un lucru: Europa Centrală și de Est a fost într-adevăr în tranziție în tot acest timp, dar exact în direcția opusă decât preziseră tranzitologii.

O transformare anti-liberală a avut loc, în special în Rusia, Ungaria și Polonia, prevăzând astfel o schimbare similară în Europa și în democrațiile de Vest. În acest sens, Europa Centrală și de Est a creat o avangardă politică regresivă, de la care populiștii conservatori din Occident ar putea învăța. În prezent, tranzitologia în ansamblu este complet transformată, deoarece rolurile profesorului și elevului sunt inversate. Acum, politicienii conservatori-populiști occidentali învață cum să câștige alegerile și cum să guverneze de la țări precum Rusia, Ungaria și Polonia.

Politicienii conservatori-populiști pot aplica politica non-politică a lui Havel în propriile proiecte, deoarece și aceștia își consideră valorile ca fiind deasupra legii și numai acestor valori li se atribuie o importanță mai concretă. „Decența” înseamnă respectul pentru tradițiile valorilor patriarhale, iar „dragostea” este dragostea pentru familie și națiune. În plus, acești politicieni au o valoare în comun cu politica non-politică: ambele grupuri vorbesc despre adevăr.

Articolul a apărut inițial pe OpenDemocracy. 
Traducere în limba română: Ana Gurău.