Chiar dacă conceptul de ”reziliență alimentară urbană” vă pare străin și ciudat, marea majoritate a locuitorilor din oraș s-au indignat de faptul că orașul nu este rezilient alimentar. E suficient să ne amintim de indignarea publică din primăvara lui 2019 care a fost provocată de faptul că o grădiniță din capitală procura pere din Olanda1, sau de nemulțumirea publicului la vestea că supermarket-urile aveau rafturile pline de fructe de import în timp ce producția locală putrezea pe câmpuri și în depozite.

Pe scurt: un oraș rezilient alimentar este orașul care nu este dependent de lanțul alimentar global și deci care va putea supraviețui atunci când undeva în lanțul de producție se va întîmpla vreo criză.

Astăzi, hrana pe care o consumăm este organizată în lanțuri globale de producție, motiv pentru care cunoaștem foarte puține despre mâncarea pe care o consumăm: de unde provine, cine o produce, în ce condiții etc.

Sistemul dominant de producție este cel al agriculturii industriale caracterizat de agricultura monoculturală la scară largă, utilizarea intensivă a pesticidelor și fertilizanților și creșterea intensivă a animalelor.

Lanțul alimentar global nu este rezilient pentru că:

  • orice criză sau disfuncționalitate la un nivel al lanțului alimentar perturbă întregul lanț alimentar global;

  • costul ecologic pentru producerea, procesarea și transportarea hranei este semnificativ mai mare decât hrana locală. Sistemul actual de producție este responsabil de aproximativ 30% din amprenta noastră de carbon2;

  • consumatorii nu au cunoștințe și mecanisme de control asupra hranei care este crescută, procesată, împachetată și transportată de la distanțe;

  • o parte substanțială din hrana transportată își pierde din calitățile nutritive în timpul transportării;

  • banii cheltuiții pe mâncare non-locală se pierd din circuitul economic local al comunității și de cele mai multe ori susțin practici murdare de muncă și de mediu.

Reducând din spectrul global al produselor alimentare pe care le consumăm, creștem puterea noastră de control asupra hranei pe care o mâncăm pentru că avem acces direct la producători, procesatori și distribuitori, Fermele care produc hrană locală sunt mai mici decât fermele care sunt construite pentru distribuție globală și de obicei consumă mai puțină energie în procesul de creștere.

Conform Ligii Naționale a Orașelor, un sistem alimentar rezilient urban conține următoarele condiții:

  • garantează accesul tuturor locuitorilor la hrană sănătoasă și accesibilă,

  • facilitează și încurajează producția și procesarea locală a hranei,

  • minimizează impactul ecologic al producerii și transportării hranei,

  • maximizează resursele prin colectarea și reutilizarea deșeurilor organice (compostare), dar și alte deșeuri alimentare non-compostabile (ulei, grăsimi etc.),

  • creează locuri de muncă locale care asigură condiții decente de muncă și un salariu de trai.

Cînd auzim sintagma ”reziliență alimentară” ne gîndim mai ales la mediul rural pentru că marea majoritate a hranei crește acolo. Totuși, trebuie să ne învățăm să includem și orașul în discuție atunci cînd ne referim la reziliența alimentară.

În 2007, pentru prima dată proporția populației urbană a depășit cea a populației rurale. Astăzi, mai mult de jumătate din populația lumii trăiește în orașe, iar pînă în 2050 se estimează că populația urbană va atinge raportul de 80%3. În Moldova, populația urbană este de aproximativ 43%, iar tendința arată că populația urbană în Moldova e în creștere. Doar în municipiul Chișinău locuiesc aproape 1/3 din locuitorii țării, iar în orașul Chișinău locuiesc aproximativ 1/5. Urbanizarea masivă impune ca efortul pentru asigurarea sustenabilă a hranei trebuie să se întîmple nu doar în mediul rural dar și în orașe.

Cum hrănim orașul într-un mod sustenabil – adică în mod just din punct de vedere social, ecologic curat și economic eficient – este una dintre cele mai mari provocări ale secolului.

Schimbarea spre un viitor sustenabil și rezilient se va întîmpla prin pași mici, dar curajoși, care necesită imaginație și efort comun. Provocarea e să începem schimbarea.

Cum poate orașul să devină rezilient? Lecții din grădină

Toby Hemenway, autorul cărții The Permaculture City. Regenerative design for urban, suburban and town resilience4 argumentează că permacultura este un instrument de design universal care poate fi aplicat atât la nivel de grădină cât și la nivel de comunități, cartiere, orașe.

Principiile permaculturii

Una dintre metodele de design folosite în permacultură este metoda zonării. În grădină, această metodă este bazată pe un principiu simplu: lucrurile pe care le folosim cel mai des sau care au nevoie de mai multă grijă trebuie amplasate cât mai aproape de noi. În grădină, permacultura distinge 6 zone. Zona 0 este casa. Zona 1 este zona în care creștem plantele de care avem nevoie zilnic și este de obicei amplasată cel mai aproape de ușa casei și de cărările de acces din curte și grădină. Zona 2 este zona care necesită cultivare semi-intensă. Zona 3 și 4 necesită cultivare minimă. Zona 5 de obicei este zona sălbatică, rezervată naturii.

Imaginea 1. Zonele urbane5

Bart Anderson a extrapolat metoda zonării din grădină asupra orașului. Modelul lui Bart împarte orașul în 6 zone, în care zona 0 este casa locuitorului A, zona 1 sunt necesitățile care pot fi accesate de A mergând pe jos, pentru a ajunge în zona 2. A se va deplasa cu bicicleta, pentru a accesa nevoile din zona 3, A se va deplasa cu transportul public, în zona 4 va folosi automobilul propriu și în zona 5 se va deplasa cu trenul, avionul sau corabia.

Un oraș rezilient este un oraș în care îți poți satisface toate nevoile în zona 1 și 2. Astfel orașul are beneficii ecologice pentru că diminuează amprenta de carbon, dar are și o mulțime de beneficii sociale, spre exemplu: mai puțin trafic și locuitori mai fericiți.

În cele ce urmează vom utiliza metoda zonării pentru a analiza cum orașul poate deveni rezilient alimentar.

Cum poate un oraș să devină rezilient alimentar?

Un oraș rezilient alimentar își construiește rețeaua alimentară în baza zonelor 1-4 și încearcă să limiteze din ponderea zonei 5 asupra lanțului de aprovizionare alimentară a orașului.

  • Zona 1 și 2 sunt zonele în care produsele pe care le consumăm sunt produse foarte aproape de noi – distanța este parcursă pe jos sau cu bicicleta.

  • Zona 3 și 4 sunt zonele în care produsele alimentare pe care le consumăm sunt produse la o distanță mai mare – distanța este parcursă cu mașina.

  • Zona 5 este zona în care produsele alimentare sunt produse la mii de kilometri distanță – distanța parcursă cu avionul, corabia sau trenul.

Zona 1 – include produsele alimentare pe care locuitorii le cresc în grădina lor. Desigur, marea majoritate a locuitorilor din Chișinău (sau alte orașe) nu au acces la o grădină proprie, și deci nu-și pot crește propria hrană. Dar chiar și în lipsa propriei grădini este posibilă creșterea minimă a unor plante comestibile (mirodenii precum busuiocul, pătrunjelul, rozmarinul, menta, dar și roșiile cherry, ardeiul etc.) pe fereastra de la bucătărie sau la balcon.

Zona 2 – include produsele alimentare pe care le putem culege din copacul vecinului sau amicului care și-a cules roada dar are surplus și se împarte cu noi, sunt legumele și fructele și conservele pe care ni le trimit părinții sau bunicii. Zona 2 include inițiativele municipale sau cetățenești de organizare a grădinilor comunitare, livezilor comunitare, grădinilor școlare sau a parcurilor și pădurilor comestibile. Exemple de grădini comunitare sunt rețeaua Grădinescu6 care are grădini comunitare urbane în București sau grădina Prinzessinnengarten7 din Berlin și multe altele. În Germania, Olanda, Marea Britanie, Croația, SUA, Canada și alte țări există inițiative municipale care pun în uz terenurile libere din oraș și le transformă în loturi pe care locuitorii cultivă fructe și legume.

Zona 3 – include produsele alimentare pe care le procurăm fie direct de la fermierii locali, cum ar fi practica de tip agricultură susținută de comunitate (eng. community supported agriculture). Adică, ne ”abonăm” la produsele unui fermier local și primim săptămânal o cutie/un coș de produse locale și sezoniere. În ultimii câțiva ani în Chișinău au apărut câteva inițiative de acest tip, cum ar fi Gori’s Tomatoes, Iubesc Natural sau Ecoparadis. Pentru că Moldova este geografic mai compactă, aceste inițiative de agricultură susținută de comunitate nu sunt neapărat amplasate în Chișinău dar și în alte raioane din apropiere, cum ar fi Hîncești și Anenii Noi.

Zona 4 – include magazinele locale care preferă produsele alimentare autohtone decît cele crescute la mii de kilometri distanță.

Zona 5 – rețele de magazine și supermarket-uri cu produse de import.

Imagine 2. Zonele alimentare8

Este oare posibil ca orașul să fie auto-suficient alimentar? Își poate oare orașul crește în totalitate hrana?

Întrucât orașul este construit dens și nu dispune de foarte mult spațiu liber, acest lucru nu este nici posibil nici de dorit. Totuși, conform estimărilor, orașul își poate produce singur hrana în proporție de pînă la 30%9. Celelalte 70% vor fi furnizate în mare parte prin intermediul relațiilor bine coordonate dintre urban și rural, iar cea mai mică parte va fi furnizată de comerțul extern.

Reziliența alimentară a orașelor

Dacă vă întrebați de ce oare mai este nevoie de agricultură sau grădinărit urban odată ce orașul oricum nu se va hrăni 100% din ceea ce poate produce pe teritoriul său, atunci trebuie să știți că dincolo de producerea propriei hrane, agricultura urbană are o mulțime de beneficii sociale, ecologice și economice.

  1. Beneficii sociale

  • Educație ecologică urbană – alienarea orașului de natură produce generații urbane care nu știu nimic despre natură. Locuitorii orașelor nu cunosc speciile de copaci sau plante pe care le întâlnesc, nu le știu proprietățile, nu știu cum crește hrana sau ce înseamnă un sol sănătos etc. Grădinile comunitare sunt spațiile în care învățăm știința despre cultivarea hranei, despre semințe, despre permacultură, despre natură. Grădinile școlare sunt spațiile în care în special copiii învață aceste lucruri.

  • Dezvoltarea și consolidarea comunităților locale – grădinile și livezile comunitare aduc împreună oameni de diferite religii, etnii, viziuni politice, clase sociale etc. care învață reciproc să lucreze pămîntul și care se bucură împreună de roadele muncii lor.

  • Reconcilierea orașului cu satul – expunerea orașului față de munca agricolă va spori aprecierea și recunoștința față de agricultura rurală

  • Sporirea dialogului intergenerațional și îmbătrînirea activă – grădinile comunitare sunt spațiile în care vârstnicii își pot împărtăși cunoștințele cu generațiile tinere.

  1. Beneficii de mediu

  • Reconcilierea orașului cu natura – orașul va înceta războiul împotriva naturii, va învăța să acomodeze natura și să o protejeze în loc să o expulzeze după hotarele orașului. Un oraș care practică agricultura urbană este un oraș mai verde, mai viu, mai prietenos.

  • Sporirea biodiversității – agricultura urbană contribuie la păstrarea și sporirea biodiversității în orașe.

  • Diminuarea amprentei ecologice a orașului – cu cât mai puțin călătorește mâncarea cu atât mai mică e amprenta ecologică.

  • Diversificarea peisajului urban și a spațiului public – grădinile sau livezile publice din oraș creează o oază de liniște și pace în interiorul orașului de beton. În plus diversificarea spațiilor publice din oraș predispune la diversificarea modurilor de interacțiune dintre locuitorii urbani.

  1. Beneficii economice

  • Reziliență alimentară urbană – orașul va deveni mai rezilient alimentar dacă își va produce parțial hrană.

  • Reconcilierea orașului cu muncitorul agricol și sporirea consumului local – agricultura urbană va încuraja orașul să răsplătească efortul și munca de a produce hrană sănătoasă și proaspătă, și va contribui la dezvoltarea piețelor fermierilor și a magazinelor locale.

  • Sporirea suveranității alimentare – cu cât mai puțin călătorește mâncarea cu atât mai mare e controlul pe care îl avem asupra modului de producție, procesare și distribuție.

Cum poate orașul să încurajeze agricultura urbană?

Pînă recent politicile alimentare erau administrate de politicile naționale și internaționale. În Moldova, politicile alimentare reprezintă politicile ce țin în mare parte de controlul și monitorizarea siguranței alimentelor și de concordarea cerințelor pieței europene. Politicile alimentare în Moldova țin de competența autorităților centrale: Agenţia Naţională pentru Siguranţa Alimentelor și Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale și Mediului.

Orașe precum Vancouver, Toronto, Sandwell, Londra10, Bristol11, Sheffield, Melbourne12 și multe altele au încorporat politici alimentare în strategiile municipale.

Exemplele acestor orașe ne demonstrează că orașele au putere de decizie și mecanisme de implementare prin care pot reforma sistemele alimentare. În acest sens, trei dintre cele mai importante pîrghii pe care le deține orașul sunt13:

  1. politica de achiziție a bunurilor publice

  2. politica de planificare urbană

  3. puterea de a stabili parteneriate publice-private-civice

Politica de achiziție a bunurilor publice

Orașele au puterea de a decide asupra achizițiilor publice și orașul poate folosi această putere de decizie pentru a reforma sistemul de alimentație din instituțiile publice din oraș: grădinițe, școli, spitale etc. Un exemplu în acest sens este orașul Malmo din Suedia. Municipalitatea din Malmo a decis încă în 2010 că va asigura 100% hrană organică pentru alimentația din instituțiile publice: cantinele școlare, spitalele, azilurile de îngrijire etc. Această măsură a fost adoptată inițial ca un experiment alimentar ecologic care a promovat agenda municipală de sănătate publică. Experimentul s-a dovedit reușit iar costul economic a fost neutru. Costul relativ mai ridicat pentru produsele organice a fost echilibrat prin reducerea cantității de carne din dieta alimentară și prin utilizarea fructelor și legumelor locale sezoniere.

Politica de planificare urbană

Cu ajutorul planificării urbane, municipalitățile pot decide:

  • să promoveze agricultura urbană în oraș și în jurul orașului prin facilitarea accesului la loturile de pămînt urbane care pot fi destinate grădinilor și livezilor comunitare, grădinilor școlare, parcurilor și pădurilor comestibile.

  • să reutilizeze deșeurile alimentare compostabile prin inițierea unor programe municipale de compostare.

Spre exemplu, politica alimentară a orașului Bristol include capitolul Teren și planificare care își propune să promoveze utilizarea ecologică a terenurilor din oraș și din jurul orașului pentru producția hranei. Astfel, spre exemplu, strategia prevede că municipalitatea va cartografia toate spațiile potențiale care pot fi transformate în spații productive și pe care ulterior le oferă locuitorilor în formă de loturi de pămînt. Municipalitatea își propune drept țintă minimă ca cel puțin 7 locuitori din 1000 să aibă acces la un lot de pămînt și ca fiecare cartier să aibă la cel puțin 0.75 mile distanță cîte un spațiu cu loturi de pămînt. O altă activitate prevăzută în acest capitol se referă la conservarea și protejarea polenizatorilor în oraș prin activități de educație dar și prin crearea habitatelor prietenoase polenizatorilor prin plantarea florilor sălbatice bogate în polen și nectar.

Un alt capitol este dedicat agriculturii urbane și își propune sporirea cantității de fructe și legume crescute în oraș distribuite la rezidenți, magazine, restaurante locale. Capitolul Deșeuri alimentare are drept scop încurajarea compostării și redistribuția produselor alimentare care de altfel ar ajunge la gunoi. Spre exemplu, municipalitatea asigură fiecare gospodărie cu un container special pentru colectarea deșeurilor organice care este ulterior colectat o dată pe săptămînă de către serviciile municipale. Ulterior, deșeurile colectate sunt procesate prin intermediul tehnologiei digestiei anaerobe.

Puterea de a stabili parteneriate publice-private-civice

Pentru a reforma sistemul alimentar urban, municipalitatea poate stabili parteneriate viabile cu businessurile locale, cu afacerile sociale sau organizații și inițiative din societatea civilă. Spre exemplu, orașul Bristol a lansat în 2015 programul Green Capital Strategic Grant Fund14, un program de finanțare a inițiativelor și organizațiilor grassroots din oraș. Prin intermediul acestui grant au beneficiat de susținere organizațiile și inițiativele de grădinărit urban.

Concluzii

Reziliența alimentară urbană în Chișinău nu e doar posibilă, dar și necesară.

Ce poate face municipalitatea pentru a contribui la transformarea Chișinăului într-un oraș mai rezilient?

  • să utilizeze resursele și mecanismele de care dispune pentru a adopta o politică alimentară urbană, după modelul orașelor precum Londra, Milan, Bristol sau altele;

  • să adopte o politică mai rezilientă cu privire la achiziționarea produselor alimentare pentru instituțiile publice (grădinițe, școli, spitale);

  • să dezvolte un program de monitorizare și control al achizițiilor publice, mai ales în domeniul alimentației din instituțiile publice. Dacă primăria nu dispune de resursele necesare pentru monitorizare, aceasta poate iniția parteneriate cu societatea civilă care deja e activă în acest domeniu, cum ar fi inițiativa Părinți Solidari, care monitorizează activ achizițiile publice și alimentația publică din grădinițele și școlile din capitală;

  • să susțină și să finanțeze proiectele de reziliență urbană și dezvoltare comunitară prin mecanisme precum bugetul civic;

  • să cartografieze spațiile neglijate, precare și nefolosite care ar putea fi transformate în grădini comunitare, livezi comunitare, loturi de pămînt etc.;

  • să adopte un mecanism prin care cetățenii pot folosi terenurile libere din oraș pentru a dezvolta grădini urbane, grădini comunitare etc.

Dincolo de aspectul rezilienței alimentare, elaborarea unui cadru legal prin care cetățenii, inițiativele și organizațiile societății civile pot transforma spații abandonate, neglijate și neproductive în grădini comunitare și livezi comunitare, va contribui la crearea unor comunități vibrante în oraș. Iar comunitățile vibrante sunt cheia și soluția spre orașul viitorului – orașul rezilient.

Referințe: 

2 Vezi aici definiția termenului de amprentă de carbon; http://www.standard.md/print.php?l=ro&idc=196&id=1150

3 FOOD & CITIES:The Role of Cities for Achieving the Sustainable Development Goals http://www.milanurbanfoodpolicypact.org/wp-content/uploads/2019/04/food_cities.pdf

4 Toby Hemenway, autorul cărții ”The permaculture city. Regenerative design for urban, suburban and town resilience”

5 Toby Hemenway, The permaculture city, pag. 40

8 Toby Hemenway, The Permaculture City, pag. 109

9 Andre Viljoen și Katrin Bohn, Second nature urban agriculture: designing productive cities, pag. 7

13 Kevin Morgan, The new urban foodscape: planning, politics and power. Articol din cartea Second nature urban agriculture.

14 The Bristol method: how to use grants to support grassroots change https://bristolgreencapital.org/wp-content/uploads/2019/05/4_bristol_method_how_to_use_grants_to_support_grassroots_change.pdf

Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Perspectivă socială 2019” – secțiunea „analiză”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.

Imaginea de fundal precum și alte imagini din postare sînt de la grădină urbană comunitară Himmmelbeet (Berlin) și au fost realizate de autoarea articolului.