Indonezia între cea mai mare țară musulmană și arhipelagul diversității religioase

Până la începutul secolului 20, Indonezia în sensul politic pe care îl folosim astăzi nu exista1. Exista doar arhipelagul geografic compus din câteva mii de insule care erau conectate foarte vag prin intermediul rețelelor coloniale olandeze, dar care aveau experiențe istorice diferite, limbă, cultură, religie, tradiție proprie. Deși au existat diverse proiecte de omogenizare a țării, diversitatea caracteristică arhipelagului înainte de formarea națiunii s-a păstrat și până astăzi în Indonezia.

În prezent Indonezia este compusă din peste 17 000 de insule, cu o populație totală de peste 270 milioane2, care cuprinde o diversitate etnică, culturală, religioasă, lingvistică remarcabilă – spre exemplu pe cuprinsul arhipelagului se vorbesc peste 700 de limbi.3 Totuși, pentru scopul acestui articol, ne interesează mai mult și vom insista pe diversitatea religioasă din Indonezia.

Indonezia este cea mai numeroasă țară democratică cu o majoritate musulmană din lume. Aproximativ 88% din populația Indoneziei este musulmană. Deși e o practică obișnuită să încadrăm toate tipurile de islam într-o singură categorie pe care o umplem cu toate stereotipurile posibile (care de obicei se aplică doar unui grup restrâns), populația musulmană a Indoneziei (și a celorlalte țări musulmane) este foarte eterogenă.
Spre exemplu, chiar dacă 99% din populația musulmană este sunită, aceasta la rândul ei se împarte în multe alte organizații, curente și grupuri care includ un spectru enorm al variației de religiozitate: islam progresist, islam moderat, islam conservator și islam radical. Cele mai mari organizații sunite sînt organizația progresistă Nahdlatul Ulama (NU) și organizația mai conservatoare Muhammadiyah. Totuși chiar și în interiorul grupurilor musulmane cum ar fi Nahdlatul Ulama diversitatea e enormă, și ea diferă de la fracțiune la alta. Unii lideri NU promovează Islamul Nusantara care se bazează pe principiile anti-radicalismului, toleranței și compasiunii, pe când alți lideri promovează un islam mai conservator.

Pe lângă populația sunnită există și populație musulmană shia și ahmadiyya. De asemenea aproximativ 10% din populația Indoneziei este creștină (catolică și protestantă), dar și budistă, hinduistă, confucianistă. O altă parte a populației (estimativ 20 de milioane) este adeptă a 187 de tradiții și religii locale.4

Pornind de la această diversitate religioasă în Indonezia, acest articol va încerca să traseze istoric dinamicile relației religie-stat, mai ales modul în care statul indonezian a reglementat viața religioasă în raport cu diversitatea religioasă, și dacă în consecință statul a contribuit sau nu la crearea fundamentalismului religios în Indonezia.

Reglementarea religiei: trei modele ale relației stat-religie

Conform lui Paul Weithman5 relația stat-religie poate fi înregistrată în 3 modele generale: separare, unificare, recunoaștere.

  • În cadrul modelului de separare: domeniul religiei și domeniul statului sunt strict separate, astfel distincția dintre secular și sacru, stat și biserică este foarte vizibilă. Totuși statul monitorizează viața religioasă pentru a asigura libertatea religioasă a tututor comunităților religioase indiferent de statutul majoritate/minoritate, dar și pentru a preveni și a combate extremismul religios

  • În cadrul modelului de unificare: statul și religia reprezintă un sistem unic intercorelat, fără hotare perceptibile dintre domeniul statului și cel al religiei. În cadrul acestui model nu există spațiu pentru relația majoritate-minoritate și pentru Celălalt, orice deviere de la normele religioase este penalizată de stat.

  • În cadrul modelului de recunoaștere: este un fel de sincretism dintre primul și al doilea model, adică statul deși este secular totuși menține un anumit nivel de conservare a religiei, identităților și valorilor religioase în sistemul politic legal. În cadrul acestui model statul reglementează și protejează religia și tradiția religioasă ca și parte din patrimoniul cultural și identitar. Indonezia (și Moldova) face parte din modelul de recunoaștere a relației stat-religie.

În cadrul modelului de recunoaștere, statul, deși încearcă să garanteze libertatea religioasă indiferent de relația majoritate-minoritate, totuși favorizează de obicei religia majorității prin finanțare de stat a reconstrucției și construcției locașurilor de cult, mai puține impedimente birocratice și condiții preferențiale pentru activitatea locașurilor de cult, înserarea ritualurilor religioase în cadrul unor evenimente politice (inaugurări de edificii, sărbători politice, investiri în funcție), includerea educației religioase în școli etc.

În cadrul acestui model relația stat-religie se manifestă în cel puțin două moduri, prin:

  1. Influență exercitată din partea statului asupra religiei: statul reglementează viața religioasă, fie în sensul:

  • monitorizării religiei pentru a asigura libertatea religioasă a tuturor religiilor indiferent de statutul majoritate/minoritate.

  • monitorizării de către stat a vieții religioase în vederea restricționării și condiționării libertății religioase în dependență de statutul majoritate/minoritate, dar și în dependență de statutul religiei recunoscută/nerecunoscută de stat

  • monitorizării de către stat a vieții publice (și parțial private) pentru a asigura conservarea religiei și a valorilor religioase și pentru a combate și pedepsi comportamentele morale deviante

  1. Influență exercitată din partea religiei asupra statului: religia majoritară de obicei își negociază condiții preferențiale și influențează politicile de stat.

Deși relația stat-religie diferă în dependență de experiențele istorice, contextul cultural și politic al unei sau altei țări, conform lui Ismatu Ropi6 putem analiza relația stat-religie într-o țară concretă analizând constituția țării, modelul regimului de guvernare și compoziția religioasă.

În contextul Indoneziei, constituția a adoptat modelul de recunoaștere plasând religia la baza organizării statului. Spre exemplu, toate constituțiile succesive ale Indoneziei au recunoscut în preambul existența lui Dumnezeu. La fel, constituția Indoneziei încorporează articole și capitole specifice care se referă la reglementarea sferei religioase.

E important să menționăm că deși Islamul este religia majoritară în Indonezia, Constituția Indoneziei nu instituie nicio religie oficială de stat. Cu toate că libertatea religioasă este garantată de unele articole ale Constituției, totuși alte articole reglementează circumstanțele în care libertatea religioasă este permisă și altele în care este limitată. La fel, libertatea religioasă este limitată de modul în care statul reglementează strict care sunt religiile recunoscute și care nu sunt recunoscute oficial. Astfel Indonezia recunoaște doar islamul, budismul, catolicismul, protestantismul, hinduismul și confucianismul (începând cu 2006) și religiile locale (începând cu 2017).

De cele mai multe ori influența exercitată de stat asupra religiei și influența exercitată de religie asupra statului sunt interconectate și interdependente. Pentru studiul de față ne vom axa pe modul în care statul exercită influență asupra religiei prin monitorizarea vieții religioase și a vieții publice. Influența exercitată din partea religiei asupra statului va fi mai degrabă subînțeleasă din text decât analizată explicit.

O istorie a relației stat-religie în Indonezia7Pancasila și bătălia simbolică pentru interpretarea ei – o istorie despre influența religiei asupra statului și eșecul statului de a garanta libertatea religioasă.

Al cincilea Principiu al Indoneziei Independente trebuie să se bazeze pe Credința în Dumnezeul Suprem!…Creștinii îl vor glorifica pe Dumnezeu conform învățăturilor lui Isus, musulmanii îl vor avea pe Dumnezeul lor conform învățăturilor lui Muhammad, budiștii vor practica religia lor în conformitatea cu Cărțile lor Sfinte. Dar haideți să avem cu toții un Dumnezeu. Statul indonezian trebuie să fie un stat în care fiecare cetățean să-și poată glorifica Dumnezeul fără constrângeri. Toți cetățenii trebuie să creadă în Dumnezeu într-o manieră civilizată fără ”egoism religios”. Haideți să practicăm religia, fie ea creștină sau musulmană, cu solemnitate. Ce e aia solemnitate? E respectul față de celălalt…”

Fragment din discursul lui Sukarno (primul președinte al Indoneziei) la Adunarea BPUPKI

În Indonezia relația stat-religie are o istorie lungă și tumultoasă, care precede chiar și independența țării, declarată formal pe 17 august 1945.

În cadrul Adunării BPUPKI (Comitetul de pregătire a independenței) din 1945, punctul major de conflict dintre Tații Fondatori a constat în alegerea modelului de stat a viitoarei țări. Pe de o parte partidul Musulmanilor insista asupra creării unui stat islamic, iar partidul Naționaliștilor insista asupra creării unui stat secular. Compromisul dintre aceste două modele diferite a fost crearea unui stat nou după fundamentul Pancasila8.

Pancasila este ideologia națională a Indoneziei, se află la baza Constituției Indoneziene și conține 5 principii: credința în Dumnezeul suprem (fără a fi specificată religia), umanism, naționalism exprimat în unitatea Indoneziei, democrație consultativă, justiție socială.

În primul draft al Constituției, principiul ”Credința în Dumnezeul Suprem” a fost urmată de alte 7 cuvinte (dengan kewajiban menjalankan syari’at Islam bagi pemeluknya) care la propriu înseamnă ”cu obligația implementării shariei islamice de către adepții săi”. Ulterior, cele 7 cuvinte au fost eliminate din textul final al Constituției, iar asta a însemnat adoptarea unei constituții în esență seculară9.

Analizarea principiului ”Credința în Dumnezeul suprem” este importantă pentru a înțelege natura relației stat-religie în Indonezia, precum și reglementările intruzive ale guvernului care au avut ca punct de pornire și justificare acest principiu. Includerea acestui principiu în Pancasila și ulterior în Constituție, gradual s-a transformat în baza normativă pentru reglementarea vieții religioase, dar și a normelor sociale și politice.

Principiul ”Credința în Dumnezeul suprem” (Ketuhanan Yang Maha Esa) a reprezentat compromisul care cel puțin la suprafață a atenuat tensiunile dintre naționaliști și musulmani. Aparent, la origini, reieșind din pluralismul și diversitatea de pe arhipelag, statul a renunțat să creeze un stat care ar favoriza o religie asupra alteia. Dimpotrivă, acesta a încercat să garanteze dreptul fiecăruia la libertatea religioasă. Totuși, compromisul găsit în principiul obligativității credinței într-un Dumnezeu suprem a descalificat din stat milioane de persoane care nu împărtășeau o religie monoteistă (diverse credințe tradiționale animiste, dar și ateii) și i-a lipsit de dreptul la libertatea de gândire și exprimare religioasă.

Proiectul unui stat islamic în Indonezia a prins iarăși aspirație politică odată cu înființarea de către stat a Ministerului pentru Afaceri Religioase. Odată cu crearea acestei noi instituții care alimenta dorința activiștilor musulmani pentru crearea unui stat islamic, începe și bătălia simbolică pentru interpretarea principiului ”Credința în Dumnezeul Suprem”, iar Ministerul Afacerilor Religioase începe să impună o interpretare islamică a principiului din Pancasila. Încă din anii 1940, Ministerul, ghidându-se de interpretarea islamică, funcționează pe post de paznic al implementării principiului ”Credința în Dumnezeul Suprem” în viața publică, iar în numele acestui principiu adopta prevederi stricte asupra libertății religioase.

În 1967, odată cu instaurarea și consolidarea Noului Regim a lui Suharto, activitatea Ministerului începe să fie strict controlată, în primul rând pentru ca regimul să controleze și să reglementeze orice potențială opoziție din partea activiștilor musulmani, în al doilea rând pentru a transforma imaginea publică a Ministerului dintr-o instituție care reprezintă islamul politic într-o instituție cuminte și loială regimului lui Suharto.

Sub regimul lui Suharto, semnificația principiului ”credința în Dumnezeul suprem” a fost disociată de orice asociere cu islamul și a căpătat o nouă semnificație care trebuia să exprime identitatea culturală a Indoneziei. Principiul Credinței în Dumnezeul suprem a devenit arma ideologică a regimului lui Suharto, astfel în numele apărării identității indoneziene, regimul a sancționat dur orice abatere de la această prescripție. Inițial, Suharto a utilizat ideologia de stat a Pancasila pentru a eradica comunismul, apoi a transformat Pancasila în arma cu ajutorul căreia a suprimat toate formele de opoziție. Odată cu consolidarea puterii, Suharto a extins lista dușmanilor Pancasila față de toți cei care îl criticau10.

De fapt, chiar dacă regimul a eliminat interpretarea islamică, Noua Ordine a folosit principiul credinței în dumnezeul suprem pentru a obliga grupurile religioase din Indonezia să accepte monoteismul. În consecință, regimul a recunoscut doar câteva religii monoteiste (islamul, catolicismul, protestantismul, budismul și hinduismul)11 și i-a obligat pe toți cetățenii să aleagă și să se afilieze cu una din aceste religii, care trebuia indicată pe cardul de identitate. În perioada 1965-1995, au fost emise aproximativ 110 regulamente în privința religii, care în mare parte țineau de interzicerea unor secte sau doctrine, cărți sau pamflete ce erau considerate deviante de la principiul promovat de stat al credinței în dumnezeul suprem.

Căderea regimului lui Suharto în 1998 a inaugurat Era Reformasi (Era Reformei), care a marcat tranziția spre democrație. Deși reformele au contribuit la sporirea libertății de exprimare și la emergența unei diversități a forțelor politice, totodată reformele au facilitat revitalizarea activismului politico-religios care a fost reprimat timp de 30 de ani. Astfel, s-au constituit tot felul de organizații musulmane de la ultra conservatoare până la progresiste și liberale. Spre exemplu una dintre cele mai radicale organizații islamice FPI (Frontul de Apărători ai Islamului), organizație care operează la nivel național și care este responsabilă de un șir de atacuri violente asupra populației non-musulmane a fost înființată exact după 3 luni de la căderea regimului lui Suharto (august 1998). FBR (Forumul Fraternității Batawi), o altă organizație radicală a fost înființată în 2001.12

Totodată, datorită procesului de descentralizare, relația stat-religie a devenit din ce în ce mai complexă și asta pentru că, deși guvernul central deținea autoritatea asupra vieții religioase, mai multe administrații locale au început să adopte noi regulamente bazate pe sharia cu privire la religie. Conform unei estimări, între 1998-2013 au fost emise 443 regulamente restrictive și discriminatorii bazate pe sharia de către guvernele locale.13

Fundamentalismul religios și în consecință rata violenței religioase a crescut după căderea regimului lui Suharto. Situația s-a deteriorat esențial între 2004-2014, în perioada președinției lui Susilo Bambang Yudhoyono. Guvernul central a refuzat constant să intervină când autoritățile locale restrângeau libertatea religioas și în plus, președintele a împuternicit autoritatea organizației semi-oficiale a Consiliului Indonezian Ulama.

  1. Influența exercitată din partea statului asupra religiei. Monitorizarea vieții religioase.

În prezent, conform Jurnalului The Review of Faith and International Affairs14, cele mai problematice reglementări de stat ale religiei la nivel național sunt:

  • Decretul ministerial comun privind locașurile de cult

  • statutul legal incert al adepților religiilor locale (aliran kepercayaan)

  • Legea cu privire la blasfemie

  • discriminarea față de grupurile religioase considerate deviante (aliran sesat): Ahmadiyya, Shia, Gafatar.

Statutul legal incert al adepților religiilor locale (aliran kepercayaan)

În prezent, Indonezia recunoaște oficial următoarele religii (agama): islamul, budismul, hinduismul, catolicismul, protestantismul, confucianismul (din 2006), credințele locale (din 2017). Pînă în 2017, religiile locale nu erau recunoscute de către stat. În consecință, adepții și adeptele acestora nu puteau înființa și construi case de rugăciuni, nu aveau dreptul să obțină carduri de identitate (în Indonezia cetățenii sunt obligați să indice în cadrul de identitate una din cele 6 religii la compartimentul agama), deci nu puteau beneficia de protecție medicală, nu aveau acces la educație, nu puteau obține certificatul de căsătorie sau de naștere a copiilor, la fel era foarte dificilă angajarea în câmpul muncii. Anul trecut Curtea Constituțională a decis că religiile locale trebuie să beneficieze de același drept constituțional ca și celelalte religii recunoscute. Acum adepții religiilor locale pot alege să indice în cardul de identitatea ‘kepercayaan’ (credință).

Decretul ministerial comun privind locașurile de cult

În Indonezia există 289 951 de moschei. La fel, în Indonezia activează 69 703 biserici creștine, 24 801 temple hinduiste, 3342 temple budiste și 651 temple confucianiste, dintre care 85% nu dețin permisiune oficială.15

Decretul Ministerial privind locașurile de cult adoptat în 2006 stipulează că constrcția caselor de cult este permisă doar cu acordul comunității locale. Cel mai des această prevedere face imposibilă construcția locașurilor de cult în zonele în care o altă religie este majoritară. Cei care vor să înființeze un locașurile de cult trebuie să prezinte semnăturile a cel puțin 90 de membri ai congregației, și semnăturile prin care 60 de gospodării care împărtășesc o altă religie își dau acordul asupra construcției, dar și recomandarea pozitivă de la oficiul local pentru Afaceri Religioase, de la Forumului local pentru Armonie Religioasă și de la guvernul local. Întrucât aceste condiții sunt foarte greu de realizat, acest decret restricționează construcția locașurile de cult și sporește segregarea religioasă. De asemenea, decretul a avut ca efect împuternicirea grupurilor radicale de musulmani, care patronează cartierele și blochează construcțiile bisericilor sau, în numele comunității locale, închid forțat bisericile din zonele cu majoritate musulmană.16

Spre exemplu, în 2010, atunci când un grup de aproximativ 700 de membri ai Frontului de Apărători ai Islamului cât și a Forumului Comunității Islamice a încercat să împiedice desfășurarea ceremonii religioase de duminică a bisericii protestante din Bekasi (Java de Vest), atacând membrii bisericii și rănind peste 20 de membri, cei câțiva sute de polițiști care erau la fața locului n-au intervenit nicicum.17

În decembrie 2011 o școală șia, casa unui consilier și casa unui director de la școală au fost arse. O zi după incident un pastor suni a declarat că ”E doar vina lor. Ei au deschis o școală șia într-o zonă sunită. Mai mult decât atât e o mare greșeală să fii șia.”

În 2015 o mulțime musulmană a atacat și a distrus 11 biserici creștine în Aceh, în consecință mii de crești au fost forțați să se refugieze în provincia vecină. Drept răspuns, guvernul local a acceptat revendicările protestatarilor și a închis încă 13 biserici.

Legea cu privire la blasfemie

Legile cu privire la blasfemie sunt prevăzute de Articolele 156 și 156(a) din codul criminal și de Decretul Prezidențial din 1965 cu privire la Prevenirea Blasfemiei și Abuzului asupra Religiilor. Articolul 156(a) stipulează că ”cei care în mod intenționat prin declarațiile sau acțiunile lor diseminează ură, interpretează greșit sau defăimează o religie recunoscută în Indonezia, riscă o pedeapsă de până la 5 ani de închisoare.” Deși în esență legea interzice și pedepsește orice declarație sau activitate de defăimare ateistă sau eretică care poate insulta vreuna din religiile oficiale, de fapt, de cele mai multe ori această lege este utilizată pentru a pedepsi ”blasfemiile” la adresa islamului.

Din cele 97 de cazuri de blasfemie care au ajuns în instanță, 89 s-au întâmplat după 1998.

După cum a fost și în cazul decretului cu privire la locașurile de cult, acuzațiile cu privire la blasfemie conduc nu doar la intervenția din partea statului și a reglementării de către forțele de ordine, dar încurajează și atacurile din partea grupurile de cetățeni.

În perioada 2016-2018, grupurile islamice radicale au abuzat prin amenințări online și verbale dar și prin hărțuire fizică cel puțin 55 de persoane care n-au respectate legea cu privire la blasfemie. Spre exemplu, în 2012, Alexander Aan, un funcționar public din Sumatra a fost condamnat la 2.5 ani de închisoare după ce a scris pe facebook că ar fi ateu.

Unul dintre cele mai răsunătoare exemple recente care ilustrează cum pe de o parte legea blasfemiei este utilizată pentru a satisface interesele grupurilor musulmane și pe de altă parte cum poate fi instrumentalizată pentru a obține victorii politice este cazul lui Basuki Tjahaja Purnama (cunoscut sub porecla de Ahok), fostul guvernator local al Jakartei (2014-2017). Ahok este de etnie chinez și mai este și creștin, deci este de două ori minoritate în Indonezia. În campania electorală locală din 2016 oponenții politici ai lui Ahok au folosit și au circulat un verset din coran pentru a argumenta că este haram (păcat) pentru musulmani să voteze în alegeri pentru un candidat nemusulman. Drept răspuns, Ahok a declarat că versetul din coran la care se face referire este interpretat greșit de către unii Imami pentru a influența în mod direct opțiunile de vot. O versiune video editată a discursului lui Ahok a devenit brusc virală pe internet, iar Consiliul Ulama a emis o fatwa prin care l-a acuzat pe Ahok de blasfemie, iar grupul radical FPI au organizat demonstrații cerând condamnarea lui Ahok. În mai 2017, Ahok a fost condamnat la 2 ani de închisoare. Trei zile mai târziu, 3 dintre cei 5 judecători care l-au condamnat pe Ahok au fost promovați în funcție de către Curtea Supremă din Indonezia.

Discriminarea față de grupurile religioase considerate deviante (aliran sesat)

Aliran sesat sunt grupurile religioase care nu sunt recunoscute ca și religii (spre exemplu: ahmadiyya, shia, gafatar) și deci, care nu sunt protejate de lege și care se confruntă atât cu ostilități din partea statului cât și din partea societății.

Chiar dacă Ministerul Afacerilor Interne a declarat că membrii acestor grupuri au dreptul să indice că nu fac parte din nicio religie pe cardurile de identitate, aderenții acestor religii întâmpină dificultăți la accesarea serviciilor publice, cum ar fi obținerea certificatelor de naștere și căsătorie, obținerea asigurării medicale sau accesul la credite bancare, la educație, și chiar dreptul de a fi înmormântați în cimitirele publice.

Probabil grupul cel mai reprimat și care suferă de cele mai multe acuzații este grupul musulman Ahmadiyya18, care în Indonezia are o comunitate de vreo 400 000. În 1980 Consiliul Ulma a emis o fatwa prin care a declarat că Ahmadiyya nu este parte legitimă din islam. În consecință, în 1984 Ministerul Afacerilor Religioase a interzis diseminarea învățăturilor Ahmadiyya. În 2008, printr-un decret ministerial comun, răspândirea credinței Ahmadiyya a devenit o crimă care poate fi pedepsită cu până la 5 ani de închisoare. Drept urmare unele provincii au interzis orice activitate a grupului Ahmadiyya, iar autoritățile au închis aproximativ 100 de moschei ale comunității Ahmadiyya. Spre exemplu, în februarie 2016, poliția și forțele militare au evacuat femeile și copiii din districtul Sungailiat iar autoritățile locale au încercat să-i forțeze pe aderenții Ahmadiyya să-și abandoneze credința ”eretică” și să se ”întoarcă la islam”.

Pentru că statul restricționează activitatea Ahmadiyya și pentru că statul persecută comunitatea Ahmadiyya acest lucru încurajează și justifică atacurile violente ale grupurilor radicale față de comunitatea Ahmadiyya. Grupurile radicale, la propriu, evacuează sate întregi în care locuiesc membrii Ahmadiyya. În 2011, un grup a atacat câțiva membri Ahmadiyya în Cikeusik, ucigând 3 membri și rănind pe alți câțiva. Deși citeva persoane au fost condamnate, nicio persoană n-a fost acuzată de omor, cea mai mare sentința fiind de 5 luni și jumătate.

  1. Influența exercitată din partea statului asupra religiei. Monitorizarea vieții publice și private.

Pentru a elucida modul în care statul influențează religia prin monitorizarea vieții publice și a comportamentelor morale deviante ne vom referi la Legea cu privire la Anti-Pornografie și Anti-Acțiuni-Porno, Proiectul de Lege cu privire la Combaterea Violenței Sexuale și

Proiectul de Lege cu privire la revizuirea Codului Penal.

Legea cu privire la Anti-Pornografie și Anti-Acțiuni-Porno
Proiectul de Lege cu privire la Anti-Pornografie și Anti-Acțiuni-Porno19 a fost inițial întocmit în anii 1990 și a rămas neatinsă până în 2005-2006 când Legea a fost iarăși propusă spre adoptare. Proiectul de lege din 2005-2006 urma să criminalizeze nu doar pornografia în sine dar împreună cu ea și multe tipuri de artă, teatru și dans, forme de îmbrăcăminte (cum ar fi descoperirea picioarelor și umerilor) dar și să criminalizeze unele tipuri de comportament al cetățenilor, cum ar fi sărutatul în public sau afișarea ”părților senzuale” ale corpului în public. ”Părțile senzuale” includeau ”zonele genitale, coapsele, fundul, buricul și sânii femeii, fie în totalitate sau parțial”. Penalitățile pentru încălcarea acestor prevederi erau foarte dure. Spre exemplu, pentru sărutatul pe buze în public o persoană putea fi condamnată de la 2.5 ani până la 12 ani de închisoare sau amendă între 14 000 – 68 000 dolari.

Proiectul de lege a stârnit reacții publice aprige, iar mii de oameni au ieșit în stradă să protesteze împotriva legii, deși proiectul de lege a avut și susținători care și-au manifestat poziția public. În final, din cauza rezistenței publice, proiectul de lege a fost retras pentru o revizuire ulterioară.

În octombrie 2008, Legea cu privire la pornografie (numită lege anti-pornografie) a fost adoptată chiar dacă mii de oameni au protestat împotriva acestui fapt. Conform legii din 2008 ”acțiunile pornografice” includ orice ”imagine, sketch, ilustrație, fotografie, text, voce, sunet, imagine în mișcare, animație, conversație, mișcare a corpului sau oricare altă formă de exprimare publică care conține obscenitate sau exploatare sexuală și care contravin normelor morale ale societății”. Pentru a ilustra cum funcționează Legea Anti-Pornografie în realitate, menționăm despre cazul din 2017, când autoritățile din Indonezia au arestat 58 de persoane gay care se aflau într-o saună din Jakarta (sub incidența Legii Anti-Pornograife 7 persoane urmau să fie condamnate la închisoare pe un termen de până la 10 ani.20)

Într-un articol21 scris pentru The Jakarta Post, autoarea face referință la declarația unui activist pentru drepturile omului care în august 2019 a afirmat că în prezent în Indonezia se comit mai multe abuzuri ale drepturilor omului decât se întâmplau pe timpul lui Suharto. Pornind de la această afirmație, autoarea concluzionează că e greu de comparat suferința de pe vremea lui Suharto cu cea de acum. E cert că oamenii au suferit pe vremea lui Suharto și continuă să sufere în prezent. Unica diferență care poate fi trasată constă în ținta spre care este îndreptată ura și violența publică. ”Pe vremea lui Suharto nu vroiai să fii chinez, confucianist, comunist, musulman radical, sau să fii din Timorul de Est sau Aceh. În prezent nu vrei să fii LGBT sau să faci sex înainte de căsătorie.”

Proiectul de Lege cu privire la Combaterea Violenței Sexuale

În prezent, una dintre cele mai aprigi discuții publice din Indonezia este cea cu privire la propunerea legislativă despre combaterea violenței sexuale. Pe scurt, legea a fost pentru prima dată elaborată și propusă în 2016 drept reacție în urma unui viol de grup și a uciderii unei fete de 14 ani care a stârnit furie publică în Indonezia22. Propunerea legislativă care își propune să protejeze victimele și martorii violenței sexuale a devenit un subiect pe larg dezbătut inclusiv datorită unei petiții inițiată pe change.org. Petiția a strâns peste 150 000 de semnături. În textul petiției, inițiatoarea acesteia scrie că ”activitățile sexuale forțate vor fi pedepsite de lege, chiar dacă e vorba despre o soție care refuză avansurile sexuale ale soțului. În același timp, sexul consensual, chiar dacă în afara căsătoriei, va fi permisibil.23

”Mișcarea morală populistă a devenit atât de puternică în Indonezia încât în 2019 să vorbești despre eliminarea violenței sexuale înseamnă să încurajezi dreptul femeilor de a avea sex în afara căsătoriei.”24

Proiectul de lege cu privire la Combaterea Violenței Sexuale vs Proiectului de lege de revizuire a Codului Penal

Pentru o elucidare mai bună a dezbaterilor publice care au loc acum în Indonezia în legătură cu propunerea legislativă despre Combaterea Violenței Sexuale și a Proiectului de lege de revizuire a Codului Penal includem o scurtă relatare elaborată pentru Platzforma de către Fanny Syariful Alam25:

Proiectul de lege cu privire la Combaterea Violenței Sexuale a fost elaborat de către academicieni, instituții publice relevante, activiști pentru drepturile omului dar și lideri religioși din diferite grupuri religioase. Această propunere legislativă vine ca și reacție împotriva creșterii semnificative a cazurilor de violență sexuală împotriva femeilor și copiilor.

Conform datelor statistice din perioada 2001-2010 oferite de către Comisia Națională a Femeilor Împotriva Violenței Sexuale, în Indonezia, aproximativ 35 de femei și copii sunt zilnic victime ale violenței sexuale. Cu siguranță numărul victimelor este mult mai mare în prezent. Creșterea cazurilor de violență sexuală este o consecință directă a faptului că procedura legală de raportare a cazurilor de violență sexuală este defectuoasă în special pentru că în Indonezia lipsește un cadru legal general cu privire la violența sexuală.

În același timp, în spațiul public indonezian are loc și o altă discuție cu privire la urgentarea adoptării Codului Penal revizuit. De altfel, procesul de revizuire a Codului Penal a început încă din perioada fostului președinte Susilo Bambang Yudhoyono (SBY) și a continuat pînă în prezent.

Întrucât cele mai multe prevederi din Codul Penal actual al Indoneziei încă utilizează moștenirea legală olandeză, revizuirea Codului Penal presupune ajustarea cadrului legal la valorile și contextul indonezian. Atîta timp cît Indonezia încă nu a adoptat Codul Penal oficial, există o serie de incertitudini foarte grave în legătură cu diferitele traduceri (din olandeză) ale prevederilor legale atît ce ține de procedurile de raportare ale crimelor dar și însăși în legătură cu procesul de criminalizare.

Dilemă

Chiar dacă atît Legea cu privire la Codul Penal cît și Legea cu privire la Combaterea Violenței Sexuale sunt la fel de importante pentru îmbunătățirea calității sistemului legal din Indonezia, cu toate acestea, Legea cu privire la Combaterea Violenței Sexuale a stârnit reacții aprige în special în rândurile oponenților. Argumentele oponenților se bazează pe faptul că această propunere legislativă contravine valorilor religioase (în particular musulmane). După cum menționează și Universitatea Gadjah Mada (CRCS UGM), oponenții Legii cu privire la Combaterea Violenței Sexuale consideră că propunerea legislativă utilizează valorile seculare, occidental liberale ale feminismului în fiecare aspect al textului, pornind chiar de la definiția violenței sexuale. Oponenții afirmă că violența sexuală se întâmplă din cauza lipsei rolului familial și religios în viața de zi cu zi. Confuzia care a dominat spațiul public despre modul în care legea ar putea sau n-ar putea încuraja avortul, libertatea sexuală sau drepturile persoanelor LGBT au contribuit la amânarea adoptării Legii cu privire la combaterea violenței sexuale, și au convins publicul general că trebuie să existe o metodă mai bună pentru a combate violența sexuală decât adoptarea legii.

În același timp Consiliul Ulema al Indoneziei recomandă adoptarea cât mai urgentă a Codului Penal revizuit și a proiectului de lege cu privire la școlile musulmane de tip internat (eng. Islamic Boarding School) și declară că nu e nicio grabă în legătură cu adoptarea Legii cu privire la combaterea violenței sexuale.

În contrast, modificările la Codul Penal includ propuneri controversate pentru a criminaliza anumite acțiuni, precum vrăjitoarea, concubinajul, adulterul, criminalizarea totală a avortului chiar și în caz de viol, promovarea ateismului sau agnosticismului și criminalizarea persoanelor LGBT din motive de concubinaj (cică legea nu criminalizează persoanele LGBT din cauza orientării sexuale, dar întrucât căsătoriile LGBT sunt interzise în Indonezia, legea vrea să criminalizeze persoanele LGBT pentru concubinaj sau relații sexuale înaintea căsătoriei).”

 

Concluzii

Relația dintre stat și religie, religii între ele este foarte dinamică în Indonezia. Ca peste tot în lume. Statul indonezian crează deopotrivă cadrul și limitele în care se poate manifesta activismul religios. Am văzut că, la fel ca în alte regimuri autoritate seculare (Egiptul lui Hosni Mubarak, de exemplu) în momentul în care dictatura slăbește, grupurile cele mai active și cele mai puternice sînt cele religioase, mai ales de orientare radicală și fundamentalistă. La fel în Indonezia, în momentul cînd ”mîna de fier” a lui Suharto a căzut, activiștii religioși au văzut o oportunitate pentru a-și extinde zona de influență și a-și consolida pozițiile. Nu există însă nimic fatalist în acest proces (de genul că e nevoie neapărat de o dictatură și că Indonezia nu ar fi adaptată pentru democrație). Problema constă în faptul că societăți ca Indonezia (sau Moldova, de exemplu) nu au dezvoltat încă (din varii motive) soluții democratice de acomodare a pluralismului religios și că au preferat să recurgă mai degrabă la soluții autoritare.

În cadrul unui regim dictatorial, loialitatea față de regim este imperativă pentru toți iar disidența este penalizată în mod egal, indiferent de statutul minoritate-majoritate. Ba mai mult, în cazul regimului lui Suharto, majoritatea musulmană a fost supusă unui control mult mai strict decât celelalte grupuri religioase și asta pentru că lui Suharto îi era frica de o potențială răscoală din partea majorității. În contrast democrația nu se încadrează în logica loialității politice condiționate de exercitarea autoritară a puterii. În democrațiile (doar) electorale politicienii se străduiesc să câștige o dată la patru ani votul majorității și aleg să nu integreze diversitățile religioase (și nu doar) pentru a crea societăți cu adevărat pluraliste în care raportul majoritate-minoritate să nu genereze favoritism politic. Democrațiile electorale (care nu prevăd și participare și respectarea drepturilor minorităților, nu  fac politici de integrare) polarizează și exploatează în mod populist raportul majoritate-minoritate pentru capital politic.

REFERINȚE:

1 Cuvântul Indonezia (din greacă Insulele Indiene) a fost pentru prima dată folosit în jurul anilor 1850 de către academicienii britanici, care l-au propus pentru a desemna o destinație geografică. Abia la începutul anilor 1920, odată cu creșterea mișcării anti-coloniale, cuvântul Indonezia capătă semnificație politică. Până la declararea independenței, în 1945, Indonezia era cunoscută ca și Dutch East Indies (India de Est Olandeză).

https://www.marxist.com/history-of-capitalist-development-in-indonesia-1.htm

5 Paul J. Weithman, Religion and Contemporary Liberalism, 1997

6 Ismatu Ropi, Religion and Regulation in Indonesia, 2017

7 Pentru a trasa istoria relației stat-religie în Indonezia, ne-am ghidat de cartea lui Ismatu Ropi, Religion and Regulation in Indonesia, 2017

8 O scurtă descriere a Pancasila o găsiți la https://ro.wikipedia.org/wiki/Pancasila

9 Michel Picard, Remy Madinier, Politics of religion in Indonesia, 2011

10 Conform estimărilor, între 1965-1966, au fost uciși între 1-4 milioane de dușmani ai Pancasilei: chinezi, comuniști, stângiști, ateiști și toți cei suspecți de a avea vreo legătură cu ei. Genocidul din 1965 e ecranizat în documentarul ”The art of kiliing” https://en.wikipedia.org/wiki/The_Act_of_Killing

11 Confucianismul este recunoscut abia în 2006

12 Grupurile islamice radicale includ: Frontul Apărătorilor Islamului (FPI), Forumul Comunității Islamice (FUI), Frontul Islamic al Jihadului (FJI), Consiliul Indonezian Mujahideen (MMI), Forumul Fraternității Batawi (FBR), Hizbut Tahir Indonesia (HTI) etc.

https://www.christianpost.com/amp/unchecked-extremism-behind-attacks-on-churches-in-indonesia-46387/

14 The Review of Faith & International Affairs Journal, Paul Marshal – The ambiguities of religious freedom in Indonesia, 2018 (https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/15570274.2018.1433588)

15 Indonesia State Department Religious Freedom Report, 2016

16 Melissa Crouch, Law and Religion in Indonesia: Conflict and the Courts in West Java, 2014

25 Fanny Syariful Alam este organizator comunitar și coordonatorul programului Școala Păcii din Bandung, Indonezia

Imagine de fundal: un grup de tinere din localitatea Ohaem (provincia East Nusa Tenggara, insula Timor, Indonezia), care combină deopotrivă protestantismul cu credințe religioase locale. 
Fotografie făcută de Lilia Nenescu (august, 2019). 

Acest articol face parte din proiectul Congresului Mondial al Familiilor Verona 2019”. Proiectul este realizat cu suportul financiar al Fundației Soros-Moldova, prin intermediul Departamentului Justiție și Drepturile Omului.