Iulia Voznesenskaia

Articolul a fost scris cu ocazia aniversării formării clubului independent de femei «Мария».

Sursa: «Посев», № 4, 1981.

Mișcarea femeilor în țara noastră a început cu lansarea în septembrie 1979 a samizdatului «Женщина и Россия» (Femeia și Rusia) editat de Tatiana Goriceva, Natalia Malahovskaia și Tatiana Mamonova, cu participarea Nataliei Malțeva, Sofiei Sokolova și altora, inclusiv a autoarei acestor rânduri.

Inițiatoarea lansării almanahului a fost Tatiana Mamonova. O feministă convinsă, bine familiarizată cu literatura feministă occidentală, care deja în 1975 sugera să începem a publica o asemenea revistă. Am refuzat, pentru că la acel moment nu vedeam nevoia de a separa opoziția femeilor de mișcarea democratică generală. Mi-a trebuit mai întâi să trec prin lagărele și închisorile pentru femei pentru a mă asigura că poziția unei femei din țara noastră necesită o discuție specială. În plus, în opinia Tatianei Mamonova, revista trebuia să fie feministă în sensul occidental al acestei mișcări, iar acest lucru era jenant și părea neserios în condițiile tragice ale țării noastre.

În august 1979, T. Mamonova a reiterat propunerea sa către Tatiana Goriceva. Filosoafă cunoscută în cele mai largi cercuri ale intelighenției de opoziție, redactoarea revistei samizdat „37”, un om al bisericii în sensul cel mai profund al cuvântului, Tatiana era cu toate gândurile sale orientate către realitatea rusă. Ideea de a pregăti o revistă doar pentru a ieși către Occident nu putea să o intereseze, însă ideea însăși de a crea o revistă pentru femei îi plăcea. Ea de îndată a propus să nu o publice în Occident, ci în formă de samizdat, explicând că este puțin probabil ca „munca pentru export” să atragă femeile din Leningrad. Noua soluție a găsit imediat sprijin din partea prietenelor noastre.

Lansarea almanahului în samizdat a fost aidoma unei explozii. Dacă în mediul „culturii secundare” [cultura underground, de opoziție, în URSS, nota ed.] revista a fost întâmpinată cu multă simpatie și se citea de zor, în cercurile disidenților a fost apreciată mai mult de bărbați, femeile privind-o cu perplexitate și chiar batjocoritor. Din punct de vedere psihologic, acest lucru se explică foarte simplu: după ce au trecut dincolo de limitele conștiinței de rutină, democratele noastre au respins adesea natura lor feminină, preluând imaginea și asemănarea unui bărbat, un soi de revoluționar inflexibil, lipsit chiar și de dreptul moral la viață personală – un alt paradox al unei alte revoluții! Iar în almanah se vorbea despre lucruri atât de simple precum biserica, nașterea, grădinițe, viața de familie… Un pas în profunzime părea a fi un pas înapoi pentru mulți și multe – de aici neînțelegerea deliberată…

Din punctul meu de vedere, tocmai ciudățenia subiectului și abordării au dat naștere la acele profeții ofensatoare care puteau fi auzite inițial din toate părțile: „Almanahul vostru nu este interesant pentru nimeni. Mișcarea femeilor din Rusia este imposibilă și nimeni nu are nevoie de ea”. A fost nevoie de un val de represalii din partea KGB și de succesul fără precedent al almanahului în Occident pentru ca atitudinile să se schimbe. Chiar și în ziua de azi, când există deja patru reviste pentru femei în țara noastră, când primul club independent de femei din țară funcționează cu succes de mai bine de un an, uneori încă se mai poate auzi întrebarea aparent absurdă: „Este oare posibilă o mișcare a femeilor în Uniunea Sovietică?”

Publicarea revistei în Occident ne-a insuflat încredere, dar a și dat naștere mai multor probleme grave. A fost necesară definirea clară a orientării noastre politice, găsirea unei platforme teoretice comune. La sfârșitul anului 1979 – începutul anului 1980, în timpul crizei olimpico-afgane, a avut loc prima scindare din cadrul grupului ce s-a dezvoltat în jurul revistei „Femeia și Rusia”. Tatiana Mamonova și cele mai apropiate asociate, printre cele mai cunoscute, Natalia Malțeva, au continuat să rămână adepte ale feminismului occidental. Restul editoarelor și autoarelor almanahului își căutau propria cale, pornind de la diferența totală dintre conștiința rusească și situația Rusiei. Aceste femei erau majoritatea creștine ortodoxe și nu își imaginau nicio activitate în afara Bisericii. Toate împărtășeau poziții anti-marxiste.

Renunțând sub presiunea KGB la activitatea almanahului, Tatiana Mamonova a accelerat separarea primului grup feminin: deja în decembrie 1979, un nou almanah ”Maria” se pregătea să înlocuiască almanahul ”Femeia și Rusia”. Materialele rămase în portofoliul editorial au fost publicate de T. Mamonova deja în Occident într-o publicație separată ”Rossiianka”. Ea și-a continuat munca în ilegalitate, după ce a decis să aștepte o vreme pentru a fi disponibilă în viitor să reia publicarea almanahului, în cazul în care o astfel de oportunitate ar fi apărut. Ea a fost ajutată activ de Natalia Malțeva (eseurile ei fiind semnate sub pseudonimul Vera Golubeva).

Specificul și direcția almanahului, concepute inițial de Tatiana Mamonova, nu au satisfăcut dorința majorității femeilor noastre. Dar acest lucru nu însemna că ele s-au opus complet nevoilor spirituale ale femeilor din Rusia. Rusia este mare, iar imperiul sovietic e și mai mare. În marile orașe și în capitale, sunt multe femei care încearcă să evadeze din cadrul chinuitor al unei existențe sordide prin conflictul cu sexul opus și numai prin rezolvarea acestuia ele văd soluția problemei femeilor. În anumite cercuri sociale, care deja trăiesc după standardele occidentale, această orientare pare a fi destul de justificată și viabilă. Dar feminismul radical poartă cu el o mare energie distructivă și, în acest sens, văd un pericol în căile alese de feministele tradiționale și un potențial de a distruge numeroase valori, deloc vremelnice, ceea ce ar putea duce la „aruncarea apei cu tot cu copil”. Cu toate acestea, subiectul dat este specific disputelor și căutărilor feminine, și noi le găsim pe paginile revistelor noastre. Cui îi pare interesant – să le citească. Este important ca aceste reviste cu abordări diferite să nu încerce să se înăbușe reciproc și să poarte doar dezbateri la nivel teoretic. De aceea noi, reprezentantele clubului „Maria”, ne bucurăm că Tatiana Mamonova a decis să reia publicarea almanahului „Femeia și Rusia” și așteptăm cu nerăbdare lansarea acestuia.

Către primăvara anului 1980, apăruse ideea creării unui club independent al femeilor. Am ajuns la concluzia că nu putem să ne concentrăm toată munca noastră doar pe publicații mai mult sau mai puțin periodice: manuscrisele nu ard, ci dispar în timpul perchezițiilor și noi nu puteam exista de la o revistă la alta, mizând doar pe lipsa de vigilență a KGB-ului. Viața cerea noi forme.

Ideea creării unui club a apărut în luna februarie a anului trecut. Nu îmi atribui în întregime această idee: am ajuns la aceasta prin observarea evoluției mișcării opoziției din țară. Am observat că cele mai rezistente comunități de disidenți [intelectuali eterodocși – inakomîsliașcie] sunt cele conectate nu numai prin activități comune, ci și între persoane, prin toată viața lor, și mai presus de toate – prin dragostea purtată de membrii lor unul față de altul. În cazul în care un grup este format după metodologia organizațională de partid, adesea observăm același model bolșevic – liderii și masele. Un alt tip de viață, comunal, s-a format mult timp în cea mai numeroasă mișcare din Leningrad – în mișcarea Culturii Secundare [de underground]. E adevărat că în interiorul mișcării au existat diferite grupuri, însă acestea erau conectate între ele printr-o legătură pur umană, bazându-se nu numai pe interese comune și aspirații spirituale, dar și pe un sentiment de prietenie, uneori ajungându-se la culmile altruismului și devotamentului.

Cel de-al doilea exemplu de comunitate este grupul SMOT din Leningrad. Adunându-se împreună cu scopul de a crea un sindicat liber, acești disidenți, în locul unui început nereușit, au creat ceva, în opinia mea, mult mai valoros: o familie mică, dar puternică și loială de tovarăși, pregătiți pentru orice sacrificiu unul pentru celălalt. Relațiile lor romantice și emoționante, trecerea completă de la planurile vagi și nerealiste de a conduce mișcarea forțelor de muncă la protejarea camarazilor supuși represiunii – toate acestea nu au putut decât să trezească dorința de a crea ceva similar, de a ne baza uniunea femeilor pe același principiu creștin al iubirii.

Chiar mai aproape de noi în spirit a fost asociația care s-a dezvoltat în jurul revistei ”Obshina”. De-a lungul procesului de judecată împotriva lui Vladimir Poreș am observat atitudinea oamenilor din cercul „Obshina” față de familia lui Poreș și unul față de altul. Dar aici nici nu trebuie mult de explicat – așa ar trebui să fie o comunitate creștină.

Însuflețite de aceste exemple și de căutarea unor noi forme de lucru, ne pregăteam să creăm un club. În acest sens, au fost elaborate și multiplicate chestionare pentru femei , constând din întrebări precum: „Cum ați dori să vedeți un club independent de femei? Ce forme de lucru puteți oferi? „Am condus principala activitate de pregătire a clubului împreună cu Tatiana Goriceva și Sofia Sokolova. După o lună de pregătire, clubul și-a anunțat apariția pe 1 martie 1980. Primul document al clubului a fost „Apelul către mame” cu privire la ostilitățile din Afganistan. Primul eveniment – o discuție despre marxism. Astfel, clubul și-a declarat imediat orientarea politică și și-a fundamentat în mod clar orientarea spirituală față de Biserică.

Pe 1 martie, în timpul perchezițiilor, ne-a fost confiscată macheta primului număr al revistei „Maria”, dar deja în luna mai aceasta fusese complet restaurată. În iulie, a fost lansat cel de-al doilea număr samizdat. Suplimentat cu materialele colectate de la refugiații afgani din Occident, acesta ar trebui să fie publicat în curând și la Paris în limba rusă. A treia ediție este pregătită în paralel la Leningrad și în Germania – cu eforturile clubului din Leningrad și a filialei sale din Occident.

La Leningrad, autoritățile au început de îndată să urmărească clubul – în ziua deschiderii sale au fost efectuate trei percheziții în apartamentele femeilor noastre. În primăvară și vara, Voznesenskaia, Goriaceva și Malahovskaia au fost obligate să-și părăsească țara (în același timp, autoritățile o expulzau și pe Tatiana Mamonova). Dar munca în club continuă, miza pe scoaterea din țară a celor care au fost considerate lidere nu a fost justificată. Cred că motivul este că noi am depus în club mult efort pentru a abandona binecunoscutul sistem de leadership. De la bun început, eram toate responsabile pentru tot și iubite în mod egal de toată lumea. Fiecare membră nouă a clubului, după un timp scurt, a lucrat împreună cu toată lumea și s-a simțit ca printre rude. Pe neobservate am trecut la adresarea „soră” – potrivită de minune pentru comunitatea noastră.

În vara și toamna anului 1980, clubul s-a transformat definitiv în unul religios. Aceasta a dus la plecarea mai multor femei care erau mai puțin legate de chestiunile religioase sau care își doreau o revistă socială sau în legături mai strânse cu problemele literare generale ale Leningradului. A fost fondată redacția noii reviste „Dalekie-Blizkie”, la inițiativa Sofiei Sokolova. Revista este concepută ca o asociație a femeilor din Leningrad și Occident, va fi publicată la Leningrad și la Paris (prima ediție de samizdat a fost deja lansată). Plecarea acestui grup nu a fost la fel de dureroasă ca scindarea redacției „Femeia și Rusia”. Grupul „Dalekie-Blizkie” a continuat să participe la conferințele Clubului „Maria”. Când grupul s-a extins, a devenit o tradiție de a organiza întâlniri comune ale acestui grup cu clubul „Maria” la fiecare două luni.

Cea de-a patra revistă a femeilor este ”Nadejda” (a nu se confunda cu samizdatul ortodox apărut anterior). Dar până acum nu se știe nimic despre acest lucru, nici un număr samizdat nu a ajuns încă în Occident. Redactoarea ei ne-a informat că revista este dedicată în principal problemelor participării femeilor în viața culturală a țării, în literatură și artă (încă nu dezvăluim numele editoarei).

Un grup separat a fost creat de tineretul nostru, fete foarte tinere, care tocmai au făcut cunoștință cu mișcarea. Ele au conceput, de asemenea, publicarea propriei reviste pentru tineret. Cred că aceasta este una dintre cele mai valoroase angajamente din ultima perioadă, deoarece anume tinerii sunt supuși cel mai mult procesului de cretinizare ideologică totală și suferă de foame informațională, iar rebeliunile acestora preiau adesea forme absurde și chiar grotești. În plus, sperăm că fetele noastre tinere vor dobândi legături strânse cu tinerii occidentali și vor influența cercurile lor stângiste spre o atitudine mai critică față de marxism. Slavă Domnului, tinerii noștri, în cea mai mare parte, au trecut deja prin toate bolile stângismului.

Clubului „Maria” i-a reușit să pună în aplicare câteva din ideile SMOT-ului. Clubul a creat „Uniunea Mamelor” cu o grădiniță pe bază de voluntariat și fond de ajutor reciproc.

Se extind relațiile internaționale ale clubului. Pe 19 ianuarie 1981, la Frankfurt, filiala germană a clubului „Maria” a fost creată în cadrul Societății Germane pentru Protecția Drepturilor Omului. Sarcina sa principală este de a asista mișcarea femeilor din Rusia și de a facilita schimbul de informații dintre femeile din Germania și Rusia. Filiala germană a clubului va susține prelegeri cu privire la statutul femeilor din URSS prin comunitățile religioase și feministe și va lua, de asemenea, sub protecția sa specială prizonierele politice din URSS. Se lucrează la organizarea unei alte filiale a clubului „Maria” și în Franța.

Discutând despre creșterea și perspectivele mișcării femeilor, nu putem să uităm de condițiile și prețul cu care se dezvoltă. Femeile noastre plătesc scump pentru dreptul de a trăi și de a vorbi așa cum consideră de cuviință și necesar. Represaliile autorităților sunt haine și cinice: de la începuturi, „psihologii” camerelor de tortură au luat în vedere faptul că au în fața lor femei. Prin urmare, ei rareori le-au intimidat personal – femeile sunt cunoscute pentru puterea și spiritul lor de sacrificiu. Nu, ei loveau în locul cel mai vulnerabil – au început să amenințe copiii acestora. După ce au arestat-o pe Natașa Malțeva (reprezentanta almanahului „Femeia și Rusia” din Leningrad), au speculat în privința sorții singurului ei copil și au forțat-o să depună mărturii în acest sens. Natașa, o mamă singură, aparține categoriei celor mai neputincioase și vulnerabile femei sovietice. Nu are rude, părinții ei au abandonat-o și nimeni nu știe nimic despre soarta copilului ei – o fiică de șapte ani. Un proces grav este în curs de examinare: Natașa este învinuită în temeiul articolului 70 din Codul penal al RSFSR.

În ultima clipă a scăpat de arestare poeta Kari Unksova. Ea a reușit să se ascundă atunci când deja fusese semnat mandatul de arestare. Acum, Kari rătăcește prin alte orașe, găzduită pe rotații de prieteni ei, iar acasă la Leningrad au rămas cei doi fii ai săi, de 13 și respectiv 6 ani. Ea este o poetă de samizdat talentată și bine-cunoscută, dar și o activistă de lungă durată a Culturii Secundare care s-a alăturat la mișcarea femeilor cu o vastă experiență în activitatea organizațională și prin multe inițiative și idei proaspete.

Într-o situație mai dificilă sunt Galina Grigorieva și Tatiana Beliaeva. Datorită perchezițiilor și a supravegherii constante, acestea aproape că nu mai pot să trăiască acasă. Ambele așteaptă arestarea lor de pe o zi pe alta, fiind avertizate de ofițerii KGB că dosarele le sunt pregătite și vor fi puse în aplicare într-un moment convenabil autorităților. Ambele au copii mici.

Ultima victimă a terorii anti-materne este Sofia Sokolova. Autoritățile au avut nevoie de cinci ani să o forțeze să plece. Sonia a experimentat cel mai groaznic lucru pe care l-ar putea trăi o mamă în țara noastră: pentru a se exercita presiune asupra ei, fiul acesteia, Andrei, a fost ținut în spitalul pentru pacienți cu boli mintale de tip închis „Arsenalnaia” timp de o lună, în aceeași cameră cu Vladimir Borisov, un vechi prieten de-al Soniei. Cum a fost pentru ea să-i vadă alături – băiatul ei nevinovat și un vechi disident care a stat închis între acești pereți timp de aproape nouă ani!

Pe 1 februarie, mama lui V. Borisov, Elena Pavlovna, favorita clubului nostru, „mama disidentă”, așa cum o numim noi, a părăsit URSS. Toată lumea știe soarta eroică a fiului ei, dar puțini știu despre soarta nu mai puțin eroică a ei, despre războiul ei nesfârșit cu KGB și psihoteroriștii, despre participarea ei la mișcarea femeilor, despre riscul constant la care s-a expus de dragul apropiaților. Fiul ei mai tânăr a părăsit țara voluntar, cel mai mare a fost expulzat cu forța, iar ea a părăsit țara ultima, împreună cu soțul ei, fotograf și organizator de expoziții, Valentin Smirnov, atunci când i-a fost intentat un dosar.

Artista revistei noastre Natalia Lazareva a fost deja condamnată și închisă. Termenul ei este scurt, șase luni, dar starea ei de sănătate ne îngrijorează.

Ei bine, aceasta este situația mișcării femeilor la ziua de azi, după cum se spune în rapoarte. Dar, în general, la fel ca în toată Rusia: după victorii urmează înfrângeri, după suferințe – noi descoperiri. Și o credință de neclintit în renașterea Rusiei profanate și în participarea ei deosebită la această renaștere.

Sursa: «Посев», № 4, 1981.

În imagine: Editoarele revistei feministe „Maria”: Tatiana Goriceva, Tatiana Beliaeva și Natalia Malahovskaia. Foto: Valentin Til Maria Samarin, 1980. Sursa: ravnopravka.ru

Traducere de Cristian Onofrei (©PLATZFORMA)

Traducerea apare în cadrul unui proiect de parteneriat între PLATZFORMA și FUNDAȚIA FRIEDRICH EBERT STIFTUNG MOLDOVA. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.