Un interviu cu Daniela Gabor, profesoară de economie și macro-finanțe la Universitatea West of England, Bristol, şi candidată pentru europarlamentarele din lista Demos despre importanţa băncilor centrale în timpuri de criză, despre nevoia de reformă în zona euro, despre colaborarea ei cu Joseph Stiglitz şi cercetarea finanțelor din zona gri.

Daniela Gabor a început să fie cunoscută publicului din România pentru activitatea sa politică alături de un recent înființat partid, Partidul Democrației și Solidarității, DEMOS. Înainte de a se aventura în vâltoarea politicii românești alături de o nou înființată platformă politică, Daniela Gabor a avut o excepțională carieră academică încununată de distincții și realizări importante.

Astfel, în anul 2009 Daniela Gabor și-a luat doctoratul în finanțe și bănci la Universitatea din Stirling cu o teză despre politicile monetare din România. Din anul 2013 este profesoară de economie și microfinanțe la Universitatea West of England din Bristol. În 2011 a beneficiat de o invitație a Institutului Watson pentru Studii Internaționale al Universității Brown. De asemenea, între anii 2015 și 2017, Daniela Gabor a făcut parte dintr-un amplu proiect de cercetare internațional alături de Jakob Vestergaard care privea gesionarea problemelor legate de economia gri. Aceasta este o temă care o preocupă intens, astfel că un an mai devreme a făcut parte dintr-un alt proiect de cercetare oferit de Universitatea din Bristol destinat identificării soluții privind instituțiile financiare ”gri” (shadow banking) și reformarea reglementării la nivel european a acestui domeniu.

Așa cum ea însăși declară, criza din 2008 a făcut ca cee ace ea și alți economiști studiau cu destulă îngrijorare – dereglementarea zonei financiare, instrumentele desuete ale instituțiilor bancare centrale, instituțiile financiare din zona ”gri” – să devină deodată un subiect extrem de fierbinte. Interviul amplu pe care a avut amabilitatea să mi-l ofere arată un lucru foarte puțin dezbătut în cercurile economice de la noi: am pus ”botnițe” de ordin economic politicienilor de teama demagogiei lor prin indicatori de inflație și alte mecanisme de control, dar am lăsat instituțiile financiare clasice și nou înființate să zburde nestingherite pe piața de capital globală. În tot acest process am uitat un principiu în afara căruia nicio democrație nu poate funcționa: concentrarea puterii trebuie evitată cu orice preț. Teama de puterea politică arbitrară ne-a adus în fața unei puteri economice care se dovedește a fi la fel de predispusă spre derapaje.

Daniela Gabor atacă frontal modelul economic european arătând care sunt pericolele de ordin structural care îl amenință într-unul dintre cele mai lucide eforturi de a apăra, în fond, printr-o critică rațională o Europă tot mai dezbinată.

Daniela, predai macro-finanțe și economie politică a zonei euro la o universitate în Anglia. Aș vrea să ne spui cum ai ajuns acolo și ce te-a făcut să aprofundezi acest domeniu?

Printr-o coincidență, am început ultimul capitol al tezei de doctorat pe bănci centrale – cu accent pe rolul BNR în crearea modelului economic ‘România, țara muncii ieftine’ – în Septembrie 2008, când falimentul băncii de investiții Lehman Brothers a generat criză financiară globală.

Dintr-o dată, o tema care o studiam puține persoane în lumea academică – ce fac băncile centrale în crize sistemice ale capitalismului – a devenit o temă ‘fierbinte’. Oarecum ironic, criza a fost o oportunitate pentru economiste de stânga interesate de băncile centrale.

Economiștii de dreapta văd în Banca Centrală cea mai importantă instituție a statului. Banca Centrală este unică instituție publică capabilă să disciplineze politicienii populiști gata să abuzeze politicile fiscale pentru a câștiga voturi. Idea de disciplină vine din viziunea ideologică de dreapta dominată de un scepticism profund față rolul statului în economie. Politică fiscală, în viziunea economiștilor de dreapta, nu poate fi decât un obstacol în calea piețelor optime, fie pentru că generează inflație și distorsionează prețurile, fie pentru că alocă resurse mai prost decât piața.

Dar pentru că băncile centrale pot fi ușor capturate de politicieni fără scrupule, soluția de dreapta este să creăm un cadru instituțional în care banca centrală să fie independentă, și responsabilă doar de un indicator macroeconomic, inflația. Regimurile de ”inflation targeting”, cum avem și în România, sunt în viziunea economiștilor de dreapta, soluții excelente pentru a scoate politica din decizii macroeconomice. Bineînțeles, nu se întreabă cum acest model creează de fapt un nou fenomen pe care literatura îl numește ‘dominația financiară’ – pentru că banca centrală depinde de sectorul bancar să implementeze țintele inflației, ezită să introducă măsuri care să reducă puterea de piață a sectorului bancar, așa cum am văzut în România cu celebra ordonanță 114 sau în zona euro cu taxa pe tranzacții financiare. Regimul de politica monetara conferă influenta politica băncilor private.

Falimentul băncii de investiții Lehman Brothers, care ne-a adus criza globală, a marcat și începutul sfârșitului pentru consensul „bănci centrale independente să se concentreze asupra inflației”. În primul rând, a devenit clar că băncile centrale trebuie să facă o prioritate atât din stabilitatea financiară cât și din cea a prețurilor.

Mai important, cred eu, a devenit clar că economistul american progresist Hyman Minsky a avut dreptate când a atras atenția, acum vreo 40 de ani, că băncile centrale trebuie să se adapteze schimbărilor revoluționare în sectorul financiar, și că nu putem înțelege evoluțiile macroeconomice fără să le legăm de ce se întâmplă în sectorul financiar, mai ales dacă acesta este globalizat și puțin reglementat.

Ne poți explica mai bine care e rolul băncii centrale în modelele tradiționale?

În modelele tradiționale ale băncilor centrale, sectorul bancar transmite deciziile de politică monetară, și le face pentru că banca centrală controlează prețul banilor cu care băncile se împrumută între ele pe piață interbancară. Foarte simplu – controlezi prețul rezervelor bancare, influențezi condițiile de creditare, cererea agregată, și inflația. La fel de simplu și în criză – băncile nu mai au încredere una în cealaltă, și cum nu vor să se împrumute, crește rata dobânzii interbancare. Atunci injectezi rezerve pe piață bancară, scade rata dobânzii, se reduc presiunile de lichiditate, se restabilește încrederea.

Sună foarte bine!

Dar ce sună frumos și simplu în teorie nu funcționează în practică. Sectorul financiar nu mai este compus din bănci mici care dau credite pe termen lung, și creează depozite pentru persoane și pentru corporații. Sectorul financiar este globalizat, are bănci care sunt sistemice la nivel global – adică dacă se întâmplă să cadă una, trage tot sectorul financiar global după ea – bănci care au activități în piețe de capital, în piețe monetare asa-numite ‘repo’ în care se împrumută unele pe celelatele folosind titluri de stat și private că și garanții (în engleza collateral). Mai are și ceea ce se numesc „shadow banks’ sau ‚bănci în umbră’, instituții financiare la fel de sistemice, foarte asemănătoare cu băncile în activități, dar care nu sunt reglementate că și bănci. Aceste bănci din umbră sunt investitori instituționali, de la fonduri de pensii la companii de asigurări sau fonduri mutuale, la manageri de active. Să va dau un exemplu – Blackrock, cel mai mare manager de fonduri din lume, avea aproape 7 miliarde de dolari în management în 2018 (in sensul ca Blackrock administreaza banii investitorilor institutionali). Cu banii ăștia, Blackrock ar putea cumpără tot ce a produs România în 2018 (vreo 200 de milioane de dolari), tot ce au produs Germania (vreo 3.8 miliarde) și Franța (vreo 2.7 miliarde), și tot i-ar rămâne mărunțiș să cumpere restul produsului intern brut din Europa de Est pe 2018.

Cu o ecologie financiară mult mai complexă decât în modelele teoretice ale băncilor centrale, politică monetară și de stabilitate financiară nu mai e la fel de simplă. Și asta studiez de vreo 5 ani – care sunt consecințele globalizării financiare, unde piețele globale sunt dominate de o mâna de instituții financiare globale. Nu o spun doar eu. Până și Fondul Monetar Internațional recunoaște că o politică monetară care ignoră globalizarea financiară, cum a făcut-o BNR înainte de 2008, e destinată eșecului, exacerbează instabilitatea financiară în loc să o înăbușe din fașă, mai ales în țările mici.

Și nu este doar un pariu pe care îl pierd băncile centrale – erorile de politică monetară au consecințe serioase și pentru spațiul fiscal, pentru capacitatea instituțională a statului de a face politică fiscală sau de a schimba modelul economic. De exemplu, în România avem un truc vechi care susține modelul ‚România, țară muncii ieftine’, model de care nu am reușit să scăpăm din 1990 încoace. Trucul asta este să dăm vină pe stat de fiecare dată când avem o criză, indiferent cine e la guvernare, indiferent care e contribuția politicii monetare la creșterea instabilității financiare, indiferent dacă criza vine la în România de afară pentru că avem un sector bancar foarte vulnerabil la volatilitatea pe piețele financiare internaționale.

Același truc – dăm vină pe stat – l-am văzut și în zona euro. O criză financiară datorată expunerii băncilor europene la sectorul bancar ‚din umbră’ în Statele Unite, expunere rezultată din goana după profit cu sprijinul tacit al guvernelor europene, a devenit o criză a datoriei publice – pentru că statele membre au trebuit să își salveze băncile, și să destineze fonduri publice că să reducă din impactul crizei asupra lucrătorilor (stabilizatori automați în limbaj economic).

Să ne aducem aminte că, de fapt, criza financiară în zona euro a început că o criză bancară. Băncile europene au încercat să facă profituri din piețe ‚shadow banking’ (banca din umbră), că de exemplu piețele de securizare, activități pe care le-au finanțat prin depozite de tip repo (garantate cu titluri de stat sau private) pe termen scurt și în dolari. Când n-au reușit să reînnoiască depozitele, au început să vândă din active la orice preț, mai întâi activele în dolari, apoi active în euro, incluzând titlurile de stat ale țărilor din ‚periferia’ zonei euro. S-a creat ceea ce literatura de specialitate numește ‚spirale de lichiditate’, în care problemele de lichiditate ale băncilor exacerbează problemele de lichiditate în piața titlurilor de stat, care mai departe afectează negativ băncile care se finanțează folosind că și garanții (collateral) acele titluri de stat. Așa o criză a modelului de bancă cu activități globale se transformă într-o criză a titlurilor de stat, criză care nu a putut fi oprită la timp de Banca Central Europeană, din două motive: s-a opus Germania (și țările nordice) și pentru că BCE refuză să recunoască public cea mai serioasă problema cu care se confruntă – cadrul de politică monetară este depășit de schimbările în sectorul financiar european.

Banca centrală a Angliei a recunoscut-o, pentru că nu are aceleași constrângeri politice, și a modificat cadrul de politică monetară de criză din 2015. De atunci, ea poate să intervină direct pe piața titlurilor de stat (adică să țină costurile cu datoria publică sub control) ca să protejeze stabilitatea sistemului financiar britanic.

Joseph Stiglitz vorbește într-una dintre cărțile sale recente despre modul în care moneda euro subminează UE. Ne poți explică în termeni cât mai clari la ce anume se referă?

Mă bucur că mă întrebi de Stiglitz, pot să notez cu această ocazie că în luna martie 2019 am lansat la Bruxelles raportul ‘Rescriem regulile pentru economia Europeană’, scris de Joseph Stiglitz în colaborare cu o serie de economiști, printre care mă număr și eu. Deocamdată e doar în engleză și se poate accesa gratuit, dar avem planuri să îl traducem și în română.

În esență, diagnosticul lui Stiglitz se aliniază cu mesajul campaniei DEMOS pentru alegerile europarlamentare. Noi în DEMOS suntem pro-Europeni, dar nu naivi, cu privire la problemele proiectului European, mai ales a zonei euro în care România a promis că va intra. Noi propunem transformarea Europei austerității în Europa solidară, cu solidaritate între și înăuntrul țărilor.

Diagnosticul lui Stiglitz este următorul: zona euro a fost creată după idei economice de dreapta. De aceea avem o bancă centrală independentă, care avea până în 2008 mandat unic stabilitatea prețurilor, de aceea nu am avut până de curând supraveghere a băncilor la nivel European, ci la nivel național, de aceea avem Pactul de Stabilitate și Creștere, un pact care impune limite scoase după ureche (de economiști de dreapta) asupra datoriei publice, asupra deficitelor fiscale.

Țările care au intrat în zona euro au crezut povestea asta de dreapta, și au renunțat la politici monetare și de curs de schimb. Comisia Europeană și BCE nu au avut instrumente să frâneze dezechilibrele macroeconomice care s-au creat înainte de 2008: țările nordice (de tip Germania sau Olanda) au devenit din ce în ce mai bune la exportat în țările din periferie, care au plătit pentru importuri, și pentru bulele imobiliare, prin împrumuturi pe care băncile lor le-au luat de la băncile din țările nordice. E că într-o familie unde unchiul bogat îți zice: îți dau împrumuturi să îmi cumperi produsele. Și dacă eu îi răspund: a, stai, modelul ăsta nu e bun pentru mine, aș vrea să îl schimb ca sa cumperi și tu de la mine, unchiul zice: păi scuze, noi credem în piață liberă, nu ai voie să faci politici industriale să schimbi modelul. Când a venit criza din 2008, țările care s-au bazat pe credit că să crească, s-au văzut nevoite să taie din deficitul de cont curent și să îmbunătățească competitivitatea. Cum se poate face asta, întreabă Stiglitz, dacă nu ai la dispoziție nici politici monetare, nici de curs de schimb, și nici politici fiscale anti-ciclice? Tai salariile, fără să pui întrebări incomode de genul ‘păi și unchiul asta cam trăiește pe spinarea noastră, cam taie și spânzura cum vrea la noi in familie?’.

Și să fim clari, Germania face ce vrea ea, adică aplică doar altor State Membre regulile de familie funcțională. De exemplu, Germania e de vreo câțiva ani buni incapabilă să respecte o regulă simplă în UE, care penalizează dezechilibrele economice excesive. Regula e simplă: în familii cu aceeași monedă cum e zona euro, nu poți avea țări cu surplus de cont curent excesiv în fiecare an. Dacă vrei să funcționeze bine familia, trebuie să importe și unchiul de la rudele sărace, să poată și ele să iasă din sărăcie. Asta ni s-a promis noua, romanilor, intrați în Europa, câștigați convergenta. Dar unchiul are putere economică și politică în zona euro. În loc să joace după regulile comune și să facă expansiune fiscală și să crească salariile că să crească importurile, face pe generosul și dă împrumuturi în situații de criză rudelor sărace, dar numai dacă rudele sărace strâng cureaua și mai tare, tăind salarii și privatizând servicii publice (pe care, ironic, câteodată le cumpără tot unchiul prin companiile sale).

Diagnosticul lui Stiglitz e împărtășit de multă lume, și de dreapta și de stânga, în zona euro. L-am auzit și de la analiști din bănci europene, și (în spatele ușilor închise) de la BCE. Dar eu cred că diagnosticului asta îi lipsește o parte importantă, și cred că l-am convins pe Stiglitz să o încorporeze în raportul pe care l-am scris împreună. Îi lipsește partea de analiză macro-financiară, și triunghiul ‘amoros’, că să zic așa, între sectorul financiar European, politica monetară și politica fiscală.

Ce vrei să spui cu triunghiul amoros – și de ce e important pentru a înțelege necesitatea de reformă a zonei euro?

Spuneam mai devreme că sectorul financiar European s-a schimbat mult în ultimii 30 de ani, cu piețe monetare și de capital care s-au integrat în zona euro fără să se preocupe cineva de ce facem în caz de criză. Să facem o analogie cu o casă cu 10 camere, în care cei 10 locatari fac fiecare ce vreau la ei în cameră (piața titlurilor de stat care le permite să finanțeze politici fiscale), au baie în cameră, dar împart rețeaua de sub casă care le aduce apă la baie (adică piața monetara ‘repo’ care aduce lichiditate pe piețele de capital, inclusiv pe piața titlurilor de stat). Când au construit casa, s-au convins unii pe alții că nu aveau nevoie să decidă ce fac în caz de foc sau dacă se strică instalațiile, atâta timp cat lasă companiile private – în cazul de fata băncile europene mari – construiesc canalizarea.

Au fost naivi sa creadă ca o canalizare privată elimina posibilitatea crizelor. Imposibilul a devenit realitate când băncile care construiseră canalizarea s-au îndatorat enorm pe piețele americane, și au suferit consecințele goanei după profit când a căzut Lehman. E o poveste complicată, dar esențiala să înțelegem cum s-a mutat criza americană în Europa, o poveste pe care o găsiți detaliată în cartea lui Adam Tooze, Crashed (în engleză doar, deocamdată).

Dintr-o dată, canalizarea în comun a devenit un mecanism de transmitere rapidă a crizelor de la o piața de capital la alta (adică de la o camera la alta), pentru ca băncile europene nu au mai vrut sa dea sau nu au mai avut lichiditate sa o circule. Eh, asa e cu canalizarea privată. Iar BCE s-a găsit în postura de pompier care luptă să oprească focul care amenință casa cu o pătură veche care a găsit-o în curte, în timp ce locatarii se ceartă cine plătește pentru apa cu care se va stinge focul.

Culmea, ce nu înțeleg locatarii este că pompierul vine cu apa lui, că are acces la un rezervor nelimitat, și că ei nu trebuie să plătească pentru apă. Nu înțeleg fie pentru că ideile economice de dreapta le-au închis mințile, fie pentru că, politic, e dificil să accepți că super pompierul (Mario Draghi, guvernatorul BCE, e cunoscut în cercurile financiare europene că și Super Mario) are la dispoziție un robinet nelimitat. O banca centrala poate produce lichiditate nelimitata in moneda proprie. Acest fapt simplu nu le convine celor de dreapta, care promovează imaginea băncii centrale ca și o instituție tehnocratică, victima neputincioasă a proceselor politice.

Și, cel mai important, locatarii nu vor să înțeleagă că criza în sisteme financiare moderne se propagă prin spirale de lichiditate, în care problemele de lichiditate ale băncilor exacerbează problemele de lichiditate în piață titlurilor de stat, care mai departe afectează negativ băncile care se finanțează folosind că și garanții (collateral) acele titluri de stat. Asta este triunghiul amoros de care vorbeam mai devreme: sectorul financiar are nevoie de titluri de stat lichide în criză că se poată finanța pe piețe repo, iar lichiditatea nu o poate asigura decât ‚super pompierul’, adică banca centrală, cumpărând titluri de stat când sectorul financiar le vinde din disperarea de a-și asigura finanțare.

Dar pentru unii locatari – Germania de exemplu – este inadmisibil politic ca banca centrală să cumpere titluri de stat, pentru că distruge iluzia unei separări între brațul fiscal și brațul monetar al statului. Răspunsul tipic de a evoca apocalipsa super-inflației. Nu contează dacă le spui că banca centrală a Japoniei cumpără titluri de stat de vreo 20 de ani încercând să producă inflație și tot degeaba. Și Germania nu are nevoie sa înteleagă cum funcționează sistemul macro-financiar European pentru că focul ajunge la ea în camera ultima – ea are camera cea mai departe, în care se strânge tot sectorul financiar european, cu găleți de apă uzând pereții camerei să se apere de foc (ceea ce în literatura de specialitate se numeste ‘safe asset’ sau activ sigur). Cu cât se strâng mai mulți în piața de titluri de stat germane, cu atât mai puțină lichiditate în piețele de titluri de stat ale celorlalte țări, cu atât mai repede se răspândește focul în camerele lor.

Dar pentru pompier situația nu e dificilă?

Și pentru pompier, situația este dificilă pentru că el a fost antrenat să stingă focuri simple, care nu se transmit repede dintr-o camera în alta. Înțelege că focul asta e mai complicat, pentru că singură soluție să îl stingă este să sprijine titluri de stat ale țărilor membre mai sărace, soluție care e un coșmar politic pentru o banca centrală care își apară cu insistență independența. Înseamnă o epoca nouă în care brațul fiscal și monetar trebuie să se coordoneze mai îndeaproape, că să poate asigura stabilitatea financiară. Iar în zona euro, asta e aproape imposibil pentru că nu avem un braț fiscal unic, ci tentacule ale țărilor membre, unele mai puternice decât celelalte. Pentru mine, tragedia zonei euro este că țările puternice, mai ales Germania, și-au ignorat responsabilitățile față de restul familiei euro. Germania este deocamdată camera de siguranță în care se refugiază sectorul financiar, și pentru că ei vin cu găletușele lor de apă să ude pereții, Germania trăiește cu iluzia că nu e nevoie de o reforma a rețelei de canalizare și a regulilor de conviețuire în casă. Spune, ca o placă stricată, că austeritatea (adică un stat mai mic) e soluția tuturor problemelor aduse de un sector financiar integrat.

Asa înțeleg eu Compactul Fiscal care instituționalizează preferința Germaniei (și a altor țări ‘nordice’ ca și Olanda, Finlanda) pentru austeritate după 2008 – în exemplul nostru, e unchiul cu camera mare care le cere țărilor mai mici sa se pregătească pentru un eventual incendiu cu mai puțină mobilă în camera, cu apa strânsa în vana din baie, când toată lumea știe (si o recunoaște în sedințele de bloc) ca problema principală a casei este canalizarea, problema care nu a fost rezolvată pentru ca se opune Germania.

Pe mine ma preocupa lipsa de pregatire a autoritatilor romane pentru situatia aceasta. La noi se vorbeste cu entuziasm de intrarea in zona euro, curge cerneala pe sute de pagini de strategii dar nici una nu contemplează serios cum o sa intram in casa euro: o camera la mansarda si solutia Germaniei: mobila putina, apa economista in vana.

Solutia Germaniei pare de bun simt – tarile care își au grija de camera lor (de politica fiscala si piata titlurilor de stat) nu vor avea probleme în incendiu?

Soluția Germaniei, austeritatea, paradoxal creează mai multe probleme decât rezolvă. Prima problema e de stabilitate financiară: cu cât e mai mic statul, cu cât se împrumută mai puțin pe piețele de capital, cu atât mai puțină lichiditate pe piață titlurilor de stat, și expunere la instabilitate financiară. Canalizarea e făcută să funcționeze mai bine pentru camerele mai mari. Intrebati orice expert de piete financiare de la FMI, care, sa ne amintim, e campionul traditional al austeritatii, si va recunoaste ca un stat mic care nu are multa nevoie sa se imprumute pe piata inseamna o piata a titlurilor de stat cu putina lichiditate. Lichiditate putina inseamna volatilitate la rata dobanzii, si politicieni sunt foarte sensibili la volatilitate. De exemplu Salvini, liderul de extrema dreapta al guvernului Italian, spunea anul trecut ca in fiecare dimineata, inainte sa isi sune copii, verifica volatilitatea titlurilor de stat italiene. El vede cum canalizarea in comun forteaza locatarii catre solutia Germaniei chiar daca au promis, in alegeri democratice, sa faca ce vor la ei in camera.

Si exemplul acesta ne aduce la a doua problema, de stabilitate politica: austeritatea polarizează și mobilizează sprijin pentru partidele de extrema dreapta, care vin cu un discurs nu numai anti-migrație (noi românii si româncele care trăim în Europa Occidentală am simțit pe pielea noastră consecințele), ci și de respingere a cămăsii de forță macroeconomică impusă de troika Bruxelles – Berlin – Frankfurt. E de ajuns sa ne uitam la discursul economic al lui Salvini – cu cat troika si pietele financiare incearca sa impuna solutia Germana, cu atat creste popularitatea lui.

Pare o poveste dintr-o carte de basme…

Dacă ți se pare un pic fantastică povestea, nu este. În Parlamentul European se dezbate un proiect propus de Comisia Europeană, la sugestia Comitetului European de Risc Sistemic, care vrea să creeze un nou instrument financiar pan-european care să înlocuiască titlurile de stat germane ca și adăpost de urgență pentru sectorul financiar european. Să continuăm cu exemplul, zona euro încearcă sa construiască o noua cameră de siguranță, sa nu mai fie a Germaniei. Proiectul a fost avansat în Comitetul European de Risc Sistemic de către Philip Lane, care tocmai a schimbat rolul de guvernator al băncii centrale a Irlandei cu rolul de economist șef al BCE. Cu alte cuvinte, elită tehnocratică europeană, și cei care își asumă rolul de pompieri, recunosc că problema este o arhitectură macro-financiară disfuncțională care creează beneficii exorbitante pentru Germania, și costuri exorbitante pentru țările mai sărace și pentru proiectul european pe termen lung.

Care este legătura ta cu această inițiativă?

Când am fost invitată la Parlamentul European în Septembrie 2018 că și expertă să evaluez această inițiativa pentru raportorii care formulau poziția pe acest proiect, am susținut că problema este urgentă – arhitectura instituțională a zonei euro e disfuncțională – dar soluția greșită. Din păcate, proiectul de lege prevede că acest instrument se va crea de către sectorul financiar privat, prin securizarea titlurilor de stat a țărilor euro. Securizarea – ”împachetăm” titluri de stat diferite într-unul nou – reproduce aceleași probleme pe care le aveam înainte de 2008 pentru că nu specifică cine este pompierul și ce rol are în situații de criză. Adică din nou ne bazam pe sectorul privat sa rezolve o problema politică, cum am făcut-o cu ‘canalizarea’ piețelor de capital când s-a creat zona euro. Eu sunt de acord că avem nevoie de un instrument pan-European, dar trebuie să fie emis de o entitate publică supranațională – de exemplu chiar de BCE – și nu putem ajunge acolo fără să ne mișcăm către o uniune politică.

Asta a fost și miza propunerilor lui Macron in 2018. Frantța atunci a propus doua măsuri importante care sa reducă fragilitatea zonei euro, fragilitate turnată în fundația piețelor de capital. Prima vizează răspunsul imediat la criza, sa definim din timp și cu grija cum funcționează pompierii, plecând de la a recunoaște ca ce s-a făcut după criza nu e destul – Uniunea Bancară nu e completă, Mecanismul European de Stabilitate nu poate reacționa imediat, și, mai ales, nu are robinetul de lichiditate pe care îl are la dispoziția sa BCE-ul. A doua viza un buget comun ca brat anti-ciclic pentru zona euro – adică să existe un fond european care sa investească în timpuri de criză când nici sectorul privat nu o poate face, nici țările membre, mai constrânse de Compactul Fiscal impus de Germania. Din păcate, ambițiile lui Macron s-au lovit de rezistența Germaniei și a Olandei, și de matematica electorală complicată pentru alegerile europene. Dar sunt convinsă că, chiar și cu o prezență mult mai serioasă a euroscepticilor, noul Parlament European și noua Comisie Europeană se vor reîntoarce la a dezbate reforma zonei euro.

Articolul a fost preluat de pe site-ul  Baricada.org.