Nu se pune în discuție dacă va fi sau nu populismul viitorul Europei. Întrebarea e dacă vom avea parte de populism naționalist sau populism socialist.

– Steve Bannon, fostul strateg șef și conselier principal al lui Donald Trump1

Introducere. Sfârșitul Istoriei?

La începutul anilor 90, un domn pe nume Francis Fukuyama înaintase teza sa cu privire la Sfârșitul Istoriei. Fukuyama susținea că răspândirea democrației liberale în stil occidental în lume indică punctul final al evoluției socioculturale a omenirii și formarea unei forme finale de guvernare. În viziunea lui Fukuyama, sfârșitul istoriei însemna sfârșitul unui secol de confruntări ideologice, revoluții globale și războaie. Cu alte cuvinte, noile lupte politice, în concepția fukuyamistă, s-ar limita la abilitățile politicului de a demonstra și a deveni buni manageri, aceștia având la îndemână un sistem funcțional care nu necesită mari schimbări.

Realitatea, se pare, îl contrazice pe Fukuyama și chiar dumnealui recunoaște2 azi că anunțarea sfârșitului a fost o exagerare. Situația politică globală, per general, e una, dacă nu nestatornică, atunci cel puțin semantică cu ceea ce am putea defini ca o situație jalnică și degradantă. Una în care obscurul încă mai triumfă în pofida progresului științific și al dezvoltării științelor umaniste. Una în care tot mai mulți lideri autoritari câștigă teren și funcții importante, consolidându-și puterea. În primul rând, avem eternii lideri ca Putin, Erdogan, Orban. Apoi, pe Trump care e președintele țării considerate de mulți drept principala „exportatoare” de democrație, liderul celui mai mare hegemon cultural. Un lider care manifestă intenții deloc democratice, cel puțin în percepția progresistă. Există un Salvini în fruntea euroscepticilor din Italia și nou-alesul Bolsonaro, nostalgic după vremurile juntei militare, un șovinist misogin în fruntea Braziliei. Iar singurul lucru pe care e capabilă să-l propună la moment modernitatea structurată de mainstream-ul liberal este cel mult un Macron. Însă chiar și poziția acestui presupus și palid urmaș a lui Merkel este una incertă3. Mai ales, ținând cont de ultimele evenimente4 din Franța, dar și de ascensiunea5 în popularitate a Frontului Național în frunte cu Le Pen.

Cu toate acestea, eticheta – autoritari – e valabilă/există doar pentru progresiști. Sau mai bine spus, această etichetă are o valoare peiorativă doar din perspectiva unui progresist. În rest, autoritariștii se autopercep ca lideri „suveraniști”, patrioți, justițiari, salvatori și părinți ai națiunii. Luptători împotriva establishmentului, taxelor, birocrației și corectitudinii politice. Dreapta populistă avansează cam peste tot în lume.

De cealaltă parte a baricadei, avem Internaționala Progresistă6 în frunte cu Varoufakis și Bernie Sanders. Apariția ei este îmbucurătoare, însă aceasta dispune de resurse considerabil mai mici decât prima tabără.

Dacă înainte se presupunea că un stat precum China, din moment ce a îmbrățișat capitalismul, a pornit-o pe drumul democratizării, realitatea actuală ne demonstrează contrariul. Statele democratice, pentru a conserva capitalismul, se reorientează spre autoritarism.

Cum s-a ajuns la această situație? De ce tot mai mulți oameni aleg astfel de lideri? Este oare și Moldova implicată în acest proces masiv de restructurare politică globală?

Emergența Discursului Populist

Ce este populismul? Când spunem populism nu ai cum să nu te gândești la lista politicienilor sus-enumerați, iar dacă ne-am referi la situația politică locală, ca exemple de populism am indica, spre exemplu, promisiunile AMN-ului din 20097 de a ridica salariile minime la 500 de euro sau promisiunile lui Ilan Șor8 din acest an de a restabili kolhozul sau de a reintroduce pedeapsa capitală pentru politicienii corupți ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, populismele ar fi niște părți componente ale discursului electoral necesare pentru a accede la putere. Atunci, apare întrebarea, ce ar deosebi populismele de celelalte promisiuni electorale?

Populismele au la bază niște necesități esențiale ale populației. Salariul minim de 500 de euro e un deziderat comun, iar dacă ar exista așa ceva, cel mai probabil, și migrația nu ar fi la fel de masivă ca în prezent9. Restabilirea kolhozurilor ar însemna locuri de muncă și un refugiu pentru precariat, un tranchilizant necesar pentru a scăpa de gândurile cu privire la ziua de mâine, iar pedeapsa capitală pentru politicienii corupți, deși aparent amorală și necorespunzătoare standardelor impuse de modernitate, ar fi un deziderat inconștient colectiv prin care cetățenii și-ar proiecta foarte bine toate frustrările. Dacă nu o rezolvare bruscă, atunci cel puțin o alienare instantanee a tuturor problemelor.

În urma celor enunțate mai sus, ar putea apărea un astfel de gând: Dacă populismele adresează problemele cu care se confruntă masele, atunci de ce retorica și discursurile populiste se deosebesc într-atât de mult unul de celălalt?

Deși populismul este acceptat pe larg ca simple acrobații retorice, deconectate de realitate și opiniile așa-zișilor experți din diferite domenii, unii filosofi precum Ernesto Laclau sau Chantal Mouffe îl percep mai degrabă ca pe un instrument indispensabil pentru jocurile politice.

În cartea sa „Despre rațiunea populistă”, Laclau definește populismul ca o strategie discursivă de a construi o frontieră politică împărțind societatea în două sau mai multe tabere. În cazul lui Laclau, acesta fiind un gânditor de stânga, populismul e un instrument de apel la mobilizarea „oprimaților/defavorizaților”(underdogs) împotriva „celor la putere/agenților puterii”. Ceea ce nu putem nega că se întâmplă și la celălalt pol. Unul din dușmanii des invocați de Bannon10 sunt anume „elitele politice” sau „establishment”-ul.

Ambele tipuri de populism au scopul de a coagula cererile nesatisfăcute, doar că o fac în moduri total diferite. Diferența constă în compoziția „noi” și în modul în care adversarul – „ei” – este definit.11

Problema majoră a erei fukuyamiste și a celor care refuză să-și recunoască înfrângerea constă tocmai în refuzul de a participa în astfel de jocuri politice. În dorința lor de a transforma meseria de politician în cea de bun manager. Astfel, Populismul devine o categorie abstractă formalizată într-un set de trăsături generale – autoritarismul, naționalismul radical înțeles ca o religie politică, conducerea carismatică, disprețul pentru pluralism și statul de drept, o viziune monolitară și omogenă a „poporului” și o retorică demagogică – un set de caracteristici cu care anumite mișcări de dreapta și de stânga se potrivesc fără îndoială. Cu toate acestea, o astfel de definiție ignoră atât genealogiile istorice ale dreptei și stângii, cât și scopurile lor sociale și politice – nivele la care acestea diferă dramatic.12

Luând în considerare această diferență radicală, noțiunile de „populism” și „național-populism” generează confuzie în loc să contribuie la clarificarea termenilor de dezbatere. Acestea se concentrează exclusiv pe un stil politic care poate fi împărtășit atât de curentele de stânga cât și de dreapta, diminuând astfel natura lor fundamentală. Din acest punct de vedere, populismul poate fi înfrățit cu „totalitarismul”, un alt concept de succes al mainstream-ului liberal care, subliniind unele analogii evidente, dar superficiale între fascism și comunism, le descrie ca regimuri politice care împărtășesc un caracter comun. Un termen care mai degrabă își are originea în lucrările lui Orwell, decât o bază factologică clară. Atât populismul, cât și totalitarismul sunt categorii care reies din viziunea mainstream a liberalismului ca normă istorică, filosofică și politică. Ele presupun, de asemenea, o privire de sus, aristocrată, venită din partea unor observatori îndepărtați. Niște agenți ai cunoașterii care adoptă o atitudine superioară față de un obiect perceput ca „vulgar, imatur și periculos”. Traverso îi compară pe acești „experți” cu niște „consilieri ai prințului”. Aceștia nu se văd ca o parte a „poporului”, ci adoptă o atitudine paternalistă față de acesta, tratându-l deseori cu dispreț.

Potrivit lui Jacques Rancière13: Populismul este numele convenabil sub care este disimulată contradicția exasperată dintre legitimitatea populară și legitimitatea expertului. Indică dificultatea pe care o are guvernarea experților în adaptarea la manifestările democrației. Un termen folosit cu scop peiorativ pentru a îndeplini dorința intensă a oligarhatului: de a guverna fără oameni. Cu alte cuvinte, fără a împărți poporul, adică să guverneze fără politică. Ceea ce este profund nedemocratic.

Actualii politicieni se poziționează, în mod universal, în calitate de manageri pragmatici (și, cel mai important, „post-ideologici”). Politica a încetat să întruchipeze valori și a devenit, în schimb, un loc pentru „guvernarea” pură și distribuirea puterii, a administrării de resurse uriașe. În domeniul politic, nu se mai luptă pentru idei, ci se construiesc în schimb cariere.

Pentru o citire corectă a populismului, trebuie în primul rând să ne debarasăm de poziția de privilegiați ai cunoașterii și să trecem la analize bine-articulate. Să adoptăm o abordare a problemelor reieșind de la punctul de stop al discursului popular isteric (incapabil să-și articuleze lipsurile și necesitățile, dar pe care le intuiește), reieșind din incapacitatea instituțiilor de stat actuale, demodate, să iasă în întâmpinarea dezideratelor populare. Sarcina noastră finală fiind fuzionarea opiniei experților cu necesitățile populare, fără a exclude unul din elemente în detrimentul celuilalt. Tribalismul partinic și dogmatismul brutal nu-și mai au locul.

În ultimele trei decenii, pasarea puterii de la guvernele de centru-stânga la cele de centru-dreapta și invers nu a însemnat nicio schimbare esențială a politicilor. Pentru că aceste schimbări au loc mai degrabă la nivel de personalul care administrează resursele publice, la nivel de organigrame și structuri de patronaj, decât careva schimbări esențiale ale politicilor guvernamentale. Discuțiile critice și analizele politologice au fost simplificate abuziv (reificate) și adaptate după niște formate simpliste, dictate de industria comunicațiilor și monopolurile mass-media. Nici măcar așa-zisa separare a puterilor în stat nu mai e ceea ce pretinde a fi, aceasta fiind pusă sub semnul întrebării de schimbările continue de prerogative dintre puterea legislativă și cea executivă. Deseori activitatea Parlamentelor se limitează la ratificarea legilor deja decise de Executiv. Într-un astfel de context, apariția „anti-politicii” este inevitabilă. Criticii care denunță „anti-politica” populistă sunt adesea aceiași oameni responsabili de simptomele prăbușirii democrației. Traverso îi numește pe acești așa-ziși „critici” – „piromani deghizați în pompieri”.

Astăzi, mai mult ca niciodată, e nevoie de o analiză critică a situației. Nu negare, nici reificare sau dogmatism, ci tentative de contextualizare – de identificare a originilor, scopurilor și posibilităților, fără verdicte premature și iresponsabile.

Populismul de dreapta. De ce funcționează?

Spectrul politic14 este acceptat în genere ca o clasificare a pozițiilor politice. Astfel, o poziționare pe Stânga sau pe Dreapta presupune o percepție, o metodologie și un unghi de abordare a diverselor chestiuni politice. Această divizare își are originea din Revoluția Franceză, făcându-se referință la poziționarea roialiștilor și republicanilor în timpul Adunărilor. Roialiștii erau amplasați pe dreapta, aceștia susțineau Regele și Biserica. Ceilalți, Republicanii/Revoluționarii erau amplasați pe stânga și susțineau republicanismul, secularismul și libertățile civile. Cu alte cuvinte, Stânga e privită ca o filosofie politică a schimbărilor, iar Dreapta ca una a conservării. Stânga e pentru schimbarea ordinii sociale, iar Dreapta pentru păstrarea ordinii naturale.

Pornind de la aceste caracterstici, ne putem da seama că pe lângă opoziția caracteristică acestora, există și o opoziție la nivel de percepere a opoziției propriu-zise, care e mult mai mult decât o simplă contradicție. Interpretarea Dreptei, deci apărătoarea Ordinii Naturale, constă în clasificarea lucrurilor în natural/nenatural, o clasificare rigidă de ordin metafizic conform căreia fiecare individ sau obiect este înzestrat cu vicii și virtuți. De cealaltă parte, interpretarea stângistă constă mai degrabă într-o opoziție flexibilă/fluidă dintre progres și reacțiune/status quo.

În această ordine de idei, viziunea de dreapta asupra lumii e în opoziție cu moștenirea filosofică a Iluminismului și cu toate valorile proclamate de Revoluția Franceză, în timp ce stânga se declară moștenitoarea acesteia. Dar oare cât de completă este această viziune post-iluministă?

Noile forțe ale dreptei radicale au cu siguranță anumite trăsături comune – în primul rând xenofobia, cu o retorică reînnoită. Dreapta a abandonat vechile clișee ale rasismului clasic, chiar dacă xenofobia lor încă mai este îndreptată împotriva imigranților sau a populațiilor cu origini post-coloniale. În al doilea rând, islamofobia a înlocuit, în mare parte, antisemitismul. Altele ar fi – naționalismul, antiglobalizarea(sau alter-globalizarea), protecționismul și autoritarismul – încorporate în moduri diferite, de la caz la caz, cu anumite schimbări de nuanțe ideologice.15

Noile mișcări de dreapta nu trebuie confundate cu fascismul. Fascismul a fost simultan o revoluție, o ideologie, o viziune a lumii și o cultură. Ca revoluție, a dorit să construiască o nouă societate. Ca ideologie, a reformulat naționalismul ca o respingere a marxismului și a servit ca o alternativă la conservatorism, precum și la liberalism. Ca o viziune, presupunea un proiect politic al cărui filosofie consta în construirea unui „om nou”. Și, ca o cultură, fascismul a încercat să transforme imaginația colectivă, să schimbe modul de viață al oamenilor și să elimine toate diferențele dintre sferele private și publice prin fuziunea lor într-o singură comunitate națională (delimitată pe linii etnice sau rasiale). Fascismul a fost o „revoluție a dreptei”, al cărei motor social era clasa de mijloc și a cărei ambiție era să creeze o nouă civilizație. Cu alte cuvinte, a fost o revoluție „spiritualistă” și „comunitară” simultan anti-liberală și antimarxistă.16

Post-fascismul sau Noua Dreaptă nu mai are valorile „puternice” ale strămoșilor săi din anii ’30, ci mai degrabă se preocupă cu a umple vidul care a fost lăsat de o politică redusă la apolitic. Politicile lor reacționare implică: restabilirea suveranității naționale, adoptarea unor forme de protecționism economic și apărarea „identităților naționale” pe cale de dispariție. Pe măsură ce politica a devenit discreditată, noua dreaptă susține un model al democrației care distruge orice tentativă de a progresa în favoarea unei relații a poporului cu conducătorul acestuia.17 O relație clară dintre o națiune docilă și liderul de fier al acesteia.

Fascismul a apărut într-o epocă a intervențiilor puternice ale statului în economie – apropo, o caracteristică pe care o împărtășeau sovieticii, țările fasciste, dar și democrațiile occidentale, începând cu „Noua Orientare” a lui Roosevelt18. Fascismul s-a născut în era capitalismului fordist și a culturii de masă, spre deosebire de Trump, care a apărut în epoca neoliberalismului, în epoca capitalismului financiar, a individualismului competitiv și a precariatului. El nu mobilizează masele, ci atrage o masă de persoane atomizate, de consumatori săraci și izolați. El nu a inventat un nou stil politic, el nu vrea să arate ca un soldat și nu poartă uniformă. El afișează un stil de viață luxos, teribil de kitsch. El întruchipează un model antropologic neoliberal.19

Deoarece victoria lui Clinton a fost considerată inevitabilă, succesul lui Trump pare o violare a unei „legități istorice”. Însă dacă ne uităm mai îndeaproape la rezultatele alegerilor din SUA, concluzia pare mult mai clară: ceea ce mass-media nu a putut prezice nu a fost un val enorm de neoconservatism, care nu a avut de fapt loc, ci mai degrabă prăbușirea Votului democrat.[…] Traverso insistă că noi nu suntem martorii „fascistizării” Statelor Unite, ca și cum țara ar fi fost hipnotizată de un nou lider carismatic, ci mai degrabă urmărim o respingere profundă a instituției politice și economice, cu o abstinență masivă și un vot de protest capturat de un politician demagogic și populist.

Deprivatizarea Religiei

Într-unul din textele mele anterioare, am ajuns la concluzia că politicieni au nevoie de Biserică (cazul Moldovei) sau invocarea religiozității pentru a-și justifica reciproc existența. Biserica ar înceta să mai existe în formatul actual fără o politică reacționară care instrumentalizează obscurul. Iar fără biserică, discursul reacționar autoritar rămâne fisurat, incapabil să-și justifice prezența și nevoit a identifica o nouă terminologie. Procesarea acestei schimbări ar presupune și o schimbare a esenței politicului în sine. Un politic nevoit să adreseze probleme reale și asigurarea necesităților materiale.20

Sociologul Jose Casanova, în lucrarea sa „Public Religions in the Modern World”, suține că în prezent suntem martorii „deprivatizării” religiei în lumea modernă. Prin deprivatizare, acesta se referă la faptul că tradițiile religioase din întreaga lume refuză să accepte rolul marginalizat și privat pe care i l-a rezervat lumea modernă secularizată. Apar tot mai multe mișcări religioase sau mișcări care, în numele unor tradiții religioase, atentează asupra mai multor sfere din zona seculară. Acestea se implică activ în treburile statului, dar și în economia de piață.21

În mod similar, instituțiile și organizațiile religioase refuză să se limiteze la activități pastorale sau grija individuală față de sufletele credincioșilor și continuă să ridice întrebări cu privire la interconectări dintre spațiul privat și cel public. Acestea își extind luptele dincolo de arealul tradițional și aspiră la a defini și reconfigura granițele dintre sferele publice și private, dintre legalitate și moralitate, dintre individ, familie și societate, dintre societate civilă și stat, dintre civilizații și sisteme globale.22 Religiile încă mai pretind un rol important în sfera publică, un rol important în construcția lumii moderne, iar existența CMF (Congresul Mondial al Familiilor) e o dovadă în acest sens.

Dacă e să vorbim de secularizare, acest termen a fost folosit pentru prima oară pentru a semnifica exproprierea masivă, de obicei de către stat, a terenurilor și avuțiilor bisericești. Cum a fost de exemplu după Reforma Protestantă23 sau în urma unor diverse războaie religioase. De atunci, secularizarea a ajuns să desemneze „trecerea”, transferul de lucruri, funcții și alte elemente conexe, din locația lor tradițională (sfera religioasă) la sferele seculare.24 Cu alte cuvinte, laicizarea acestora.

Când ne referim la critica iluministă a religiei, aceasta are loc, de regulă, prin prisma următoarelor dimensiuni: una cognitivă – îndreptată împotriva metafizicii și supranaturalului din opiniile religioase asupra lumii; una practico-politică – îndreptată împotriva instituțiilor ecleziastice; și alta subiectivă, de ordin expresivo-estetico-moral, îndreptată împotriva înseși ideii de Dumnezeu. Din punctul de vedere al iluminiștilor, „întunericul” ce presupune ignoranța religioasă și superstițiile ce le acompaniază ar urma să dispară odată ce vor fi expuse „luminii” raționalului. Însă această critică, ne spune Casanova, cât de paradoxal nu ar suna, este incompletă.

Conform observațiilor lui Engels, meritul lucrării lui Feuerbach „Esența Creștinismului” și, în general, succesul, dar și impactul acesteia asupra cititorilor săi, a fost de a exprima în termeni cât mai simpli ceea ce era deja pe larg cunoscut, dar neverbalizat: că esența Creștinismului e umanitatea, că teologia e antropologie, iar obiectul religiei – Dumnezeu – e o expresie a esenței umane25. Astfel, ateismul lui Feuerbach nu constă în a nega religia ca o absurditate sau o simplă iluzie. Acesta nici nu credea că religia ar fi un simplu instrument de manipulare în masă, ci mai degrabă faptul că anume religia ne învață ateismul: „Religia, în esența ei, ne învață adevărul și divinitatea naturii umane”. 26

Feuerbach se referea la religie ca la „visul minții umane”. În acest caz, poate ar fi util, menționează Casanova, să apelăm la interpretarea psihanalitică a lui Freud27. Că poate ar fi oportun să recunoaștem că iluziile religioase exprimă prin ele niște deziderate inconștiente, niște metonimii ale impulsurilor noastre instinctuale. Că ar fi cam timpul ca umanitatea să renunțe la propriul narcisism infantil, să accepte realitatea și să intre în esența nemulțumirilor individualiste (psihopatologiilor cotidiene) generate de cerințele culturale/societale.

Religiozitatea înseamnă sentimentele, faptele și experiențele individului în relație cu ceea ce consideră fiecare subiect în parte a fi divin, ne spune William James.28 Religia nu este o relație arbitrară a individului cu o putere supranaturală, ci o relație a tuturor membrilor unei comunități cu acea putere ce stă la baza acesteia, îl completează W. Robertson Smith.29 De aici putem trage o paralelă dintre aceste definiții și modul în care Althusser definește Ideologia. Ideologia, în sensul definit de Althusser, reprezintă „relația imaginară a indivizilor cu condițiile lor reale de existență.30 Cu alte cuvinte, ideologia trece dincolo de definiția clasică de discurs al puterii, reprezentând totodată un mecanism prin care naște subiectivitatea fiecărui individ în parte. Un instrument prin care fiecare subiect în parte își acceptă rolul și relațiile sociale așa cum sunt ele, ca parte a unui tot întreg/sens Comun. Privite aparte, nici Ideologia și nici Religia nu neagă subiectivitatea pe care o reprezintă/constituie, ci o structurează.

Privatizarea religiei, ne spune Casanova, este mandatată ideologic de modul liberal de gândire care stă la baza teoriilor politice și constituționale moderne. Numai prin chestionarea distincției liberale (care se vrea clară/axiomă) dintre privat/public, cu referire la religie, facilitând totodată accesul unor abordări alternative în spațiul public, ne putem da seama cum are loc coabitarea religiei în spațiul politic modern. Religia nu poate fi circumscrisă și izolată în bula ei, ci aceasta în continuare își are și încearcă sa-și extindă rolul în zona politicului. Cu alte cuvinte, „privatizarea” religiei e doar una din opțiunile preferabile ale modernității, și nicidecum o normă sau o legitate istorică, după cum ar vrea să creadă unii. Astfel, religia încă rămâne un factor ce poate acumula capital politic.

Validarea Liderului Carismatic

Carisma și puterea care decurge din ea este confirmată și menținută doar prin validarea celorlalți31. Cu alte cuvinte, de blamat nu e așa-zisa ignoranță a maselor (dacă este ceva de blamat), ci identificarea acesteia cu liderii lor. E adevărat că puterea și influența Bisericii, din momentul în care e stabilită, este menținută prin tradiții și rituri, dar la baza formării acestora a stat comuniunea, legătura directă pe care o aveau liderii lor cu însăși divinitatea, ale cărei mesaje le propagau.

Carisma, în acest sens, nu este o categorie izolată, ci una care depinde expres de relațiile sociale intersubiective. Aceasta exprimă o relație între lideri și urmași, cea care a și stat la baza instituționalizării religiei. Fără instituționalizare, fără o validare din partea unei anumite comunități, carisma personală rămâne una autistică, o experiență irelevantă la nivel sociologic și istoric.32

Școala de gândire colectivistă, cel mai bine reprezentată de W. Robertson Smith și Emile Durkheim, insistă că religia mereu presupune existența unui grup, o afacere colectivă; că nu există nici o religie fără „o unitate sistemică de credințe și practici […] care se întrunesc într-o singură comunitate”. Durkheim recunoaște că puțin probabil ca o societate să existe fără „religiozitatea privată pe care individul o stabilește pentru sine și o proslăvește de la sine”, dar insistă că „aceste culturi individuale nu sunt niște sisteme religioase distincte și autonome”, că religia individuală fie pur și simplu derivă din religia de grup, fie aceasta nu este o religie, ci magie.33

O percepție și mai radicală, din punct de vedere liberal, ar fi afirmația lui Tocqueville, la vremea sa, că „religia în America (în prezent, marele hegemon cultural al omenirii) nu ia parte direct în guvernarea societății, ci trebuie privită ca prima dintre toate instituțiile politice.”34 Că religia ar „conduce obiceiurile comunității și, prin reglementarea vieții domestice, reglementează treburile statului.”

Relația dintre religie și politică nu poate fi redusă pur și simplu la separarea juridică „mai mult decât (se vrea) evidentă” a treburilor bisericești de către cele ale statului. Chiar dacă religia nu mai are influența de altădată, iar separarea acesteia de treburile statului ar putea fi catalogată drept un garant al libertăților individuale, acest lucru încă nu înseamnă că religia trebuie redusă la ordinul privatului pentru ca aceste libertăți individuale să existe. Trebuie să facem distincția clară dintre separarea juridică și separarea prescrisă de normele liberale. Evident, există sens și în acestea, pe care nu le putem reproșa. Unul în măsura în care acestea sunt bazate pe libertatea conștiinței ca un garant al dreptului la viață privată – un drept fără de care nu putem avea nici un stat democratic și nici o societate civilă corespunzătoare.35 „Deprivatizarea”, în acest sens, poate fi justificată atâta timp cât aceste drepturi fundamentale sunt protejate de religie. Cu alte cuvinte, religia are acces la sfera publică atât timp cât nu violează aceste drepturi. Iar în măsura în care aceste condiții sunt garantate de majoritatea statelor de drept, religia are tot dreptul să chestioneze abuzurile și limitele ordinii liberale, sociale sau politice, inclusiv diferențierea rigidă dintre privat și public.

În formulările sale din Contractul Social, Rousseau pornește de la premisa că „niciun stat nu a fost stabilit vreodată fără a avea o bază religioasă.” În această ordine de idei, „religia cetățeanului” ar produce fără îndoială loialitate prin sacralizarea statului și a națiunii (de remarcat sunt asemănările instituțiilor de stat cu niște temple, robelor judecătorilor cu cele ale preoților, scaunelor cu tronuri sau adresările oficiale precum „excelența dvs/onorată prezență/înaltă curte” – caracteristice politicului modern). Aceasta însă este „de asemenea un rău”, deoarece ar fi „întemeiată în eroare și în minciună” și ar duce treptat la șovinismul intolerant la nivel național. Totodată, „religia omului” este „sfântă, sublimă și adevărată”, deoarece transformă toți cetățenii în „frați”. Dar, din punct de vedere politic, este în mare parte inutilă, deoarece nu are „nicio legătură directă cu corpul politic” 36și este incapabilă să restructureze relațiile sociale. Având parte de o asemenea sacralizare a instituțiilor seculare, mai putem oare noi vorbi de o separare clară dintre laic și religios?

Casanova insistă că cercetătorii științelor sociale, atât practicienii, cât și teoreticienii implicați în desenarea distincțiilor dintre privat și public, trebuie să dezvolte criterii analitice și normative reieșind din diferitele forme de manifestare ale religiilor în spațiul public. Dar mai presus de toate, oamenii de știință socială trebuie să recunoască faptul că, în ciuda tuturor forțelor structurale, presiunilor legislative și altor multor argumente valabile ale modernității ce împing religia în sfera privată, aceasta va continua să aibă o dimensiune publică. Teoriile modernității, teoriile politice moderne, dar și cele ale acțiunilor colectiviste, care ignoră în mod sistematic această dimensiune, sunt în mod necesar teorii incomplete.

Religia nu poate fi exclusă din discursul politic, atâta timp cât riturile acesteia, sacralizarea puterii, încă își mai au loc în practicile politicii moderne.

Ascensiunea Dreptei – O consecință firească

Un cinism universal a devenit profund înrădăcinat în bunul simț comun, ne spune Wolfgang Streeck. Corupția este considerată deja o parte a conștiinței comune și tot așa și creșterea inegalității sociale. La fel putem spune și despre monopolizarea puterii politice de către oligarhie și armata sa de specialiști și lobbyiști. Convertirea încrederii publice în numerar privat a devenit un fapt obișnuit și acceptat ca atare. Apelul elitelor politice de a avea încredere rezonează din ce în ce mai puțin cu necesitățile cetățenilor. Scade din ce în ce mai mult încrederea oamenilor față de unul dintre actele de bază ale democrației – votul. Iar unul din aceste simptome ale neîncrederii față de interesele elitelor este consolidarea puterii liderilor populiști care chestionează actuala ordine a lucrurilor.37

În contextul în care Ideologia neoliberală susține migrația și deschiderea frontierelor în numele libertății personale și a drepturilor omului, fără a proteja locurile de muncă sau a oferi careva garanții muncitorilor locali, nu-i de mirare de ce atât de mulți reprezentanți ai clasei muncitoare își oferă votul anume partidelor de dreapta. Migrația refugiaților este salutată nu numai de clasa mijlocie liberală, ci și de angajatorii care își doresc muncitori docili, recunoscători pentru simplul fapt că li se permite să fie acolo unde sunt. De asemenea, aceasta este folosită la greu în scopuri propagandistice pentru a diviza și mai mult clasa muncitorească. Cam în acest sens instrumentalizează partidele de dreapta nevoile bieților oameni care caută refugiu, prin articularea pericolului iminent de înstrăinare nu doar a valorilor, dar și al modului de trai, al conduitei cotidiene. Mai mult ca atât, prin atentarea acestor străini la sursele lor de venit, deci la singura lor cale de a-și întreține o familie și a exista.

În acest sens, invocarea unei identitați religioase este de neevitat. Pentru că anume religia înglobează modul prin care cetățenii se percep atât ca subiecți, cât și ca membrii unei anumite comunități. În contextul în care politicile liberale sunt incapabile să asigure un mod de trai decent pentru toți cetățenii, ascensiunile Celuilalt, tentativele lui de a se încadra în spațiul asociat cu un oarecare „Noi” sunt percepute ca un asalt la puținele lucruri pe care le au localnicii – subiectivitatea atât individuală, cât și identitatea colectivă a acestora. Anume în acest sens, identitatea și conservarea propriilor valori, prezentate ca o ordine naturală, au mai mult sens decât un progres haotic bazat pe numeroasele apeluri la toleranță venite din partea unor reprezentanți ai unei elite asigurate foarte bine din punct de vedere material. Iar apelul la solidaritate cu greu poate atrage o masă de persoane atomizate, de consumatori săraci și izolați. Anume în aceste lucruri și constă eșecul elitelor liberale și adevărata cauză pentru ascensiunea Noii Drepte.

Problema forțelor liberale, care reprezintă acum forțele principale din opoziție, e că acestea trăiesc cu ideea eronată că bunul simț și conștiința colectivă sunt de partea lor. Că cifrele și sondajele abordate rațional pot înfrunta sentimentalismele aplicate pe rană deschisă de către partea reacționar-populistă. Aceștia trăiesc cu frica de a nu fi prea subversivi, tratând masele ca pe un subiect care se presupune că-i înțelege. Creând tot felul de justificări obscure despre identitatea maselor, în cazul în care acestea aleg ‘incorect’. Nerealizând, de fapt, că problema lor principală e utilizarea unei terminologii care alienează starea celor cărora ei presupun a se adresa.

Discursul liberal, autointitulat pragmatic, denotă o abordare de tutelă, de privilegiat al cunoașterii. Pe când adevăratele probleme ale maselor, ca sărăcia, foamea, acces limitat la tot felul de servicii sociale, rămân discutate doar la nivel reacționar și doar de populiști. Doar de cei care înclină balanța spre autoritarism și spre o strangulare mult mai bine accentuată a drepturilor omului. Iar aici și apare asemănarea dintre populiștii locali (PDM/PSRM) și dreapta populistă internațională.

CMF. Asemănarea dintre partidele populiste locale cu Dreapta Populistă internațională

Cred că problema noastră de bază, a aripii progresiste, care cuprinde atât liberalii, cât și stângiștii autentici ai acestei țări, e abordarea de dreapta a stângii locale. Adică abordarea prin prisma viciilor/virtuților pe care le putem atribui unei entități. Când, de fapt, sarcina de bază ar trebui să fie următoarea: identificarea punctelor de identificare a electoratului pe care pretind a-l prezenta și discursul pe care îl mențin.

E clar lucru că Congresul Mondial al Familiilor (CMF) a fost o tentativă a lui Dodon de a distrage atenția publică de la problemele reale ale țării și de la incapacitatea sau lipsa de dorința sa de a se ocupa de ele. Și chiar de a-și mai câștigă niște aliați la nivel internațional sau, mai bine spus, de a învăța de la aliații de peste hotare. E adevărat, relația bună cu biserica au moștenit-o de la PCRM, dar creștinismul, homofobia, tradiționalismul, se încadrează mult prea bine în discursul dreptei populiste promovate de chiar același „The Movement”38 al lui Steve Bannon. Ceea ce mă apropie de gândul că PSRM, PD, dar și Partidul Șor, puțin probabil se vor alătura vreodată unei alianțe progresiste cum e cea dintre Sanders-Varoufakis. Ba, mai mult, la ce alianțe au format aceștia, la ce parteneri externi39 au, cel mai probabil, consolidarea puterii în jurul acestor partide ar duce inevitabil la instaurarea unui regim autoritarist. Lupta cu fake news, adică știrile incomode pentru ei; Războiul cu ONG-urile(Cazul Kozlowska); Religiozitatea ca apel la mase(Conexiunea dintre religie și Guvern. Partineriatele dintre MAI40, Armată41 și Mitropolie, expedițiile lui Dodon la Athos, Focul Haric etc); politicile neoliberale42; apelul la nostalgie; homofobia; naționalismul (PSRM); încălcarea Drepturilor Omului (Cazul Profesorilor Turci); Statul polițienesc (Evenimentele din august, mărirea salariilor43 angajaților SIS); Modificările din Codul Muncii44; Corupția și alegerile fraudate sunt doar câteva caracteristici pe care le au acestea în comun cu dreapta populistă la nivel global. Cu alte cuvinte, chestionarea propriu-zisă a statului de drept (care nu neapărat e un lucru rău), cu scopul de a-și crește prerogativele politice.

De aceea, noi trebuie să relansăm discursul progresist nu doar de la banalele și tradiționale lupte pentru drepturile omului și consolidarea statului de drept. Ar trebui totodată să distrugem baza obscură pe care aceștia își construiesc argumentele. Chiar și ceea ce am putea numi noi „moștenire a creștinismului”(cu aluzie la moralitate, caritate etc) e prea valoroasă pentru a fi lăsată pe mâna habotnicilor și a cinicilor. Apare necesitatea unei lecturi materialiste a valorilor moral-creștine, de a readuce oamenilor aminte că dragostea față de aproape – Umanitatea – e mult mai importantă decât identitatea în sine. De a îndruma oamenii să fie creștini în esență, nu în denumire. Să practice creștinismul, nu să-l predice. De a dezasambla creștinismul, înlăturând tot conținutul reacționar ideologic.

Trebuie să demascăm toate tentativele de a instaura o recunoaștere falsă, dar și interpretările greșite venite din direcția politicului. Acesta trebuie să manifeste dinamism. În caz contrar, ceea ce se presupune a fi democrație reprezentativă, devine o adaptare populară după discursul hegemonic deja existent, adică cam același format de polarizare stânga/dreapta și aceeași lipsă de dialog constructiv dintre părți.

Trebuie să începem ofensiva de la abordarea discursului reacționar, de la descifrarea acestuia și de la identificarea contradicțiilor dintre premise și concluzii. Dacă ne uităm pe site-ul oficial al CMF Moldova45, observăm un fetiș aparte pentru conceptul de „familie”: familie tradițională/naturală46, model corect de familie, dezvoltarea firească și naturală a relațiilor, mulți copii, îmbunătățirea indicelui social; instituția de bază a societății, ce stabilește fundamentul valorilor morale și oferă instrucțiuni necesare pentru crearea unui viitor demn etc. Ba mai mult, absurditatea organizatorilor ajunge până la a compara familia cu luna septembrie când s-a organizat Congresul: „este o lună roditoare, îmbelșugată, dăruitoare de rezultate bogate”, iar Moldova este etichetată ca „țara cu rădăcini creștin- ortodoxe, ce onorează valorile și tradițiile familiei”. Printre denumirile de sesiuni găsim următoarele: Promovarea familiei din perspectiva religiei, Exemple de apărare cu succes a familiei, Probleme ce stau în fața sfințeniei vieții, Ultimul atac asupra sensului cuvântului „familie”, Locul unde se intersectează sfințenia vieții, sensul căsniciei și ideologia de gen, problemele familiei și demografiei.

Evident, Familia are și alte „funcții” decât cea a unui aparat ideologic de stat. Familia intervine în reproducerea forței de muncă. Familia este unitate de producție și/sau unitate de consum. Totuși, aici familia are o valoare pur ideologică, un semnificant gol pe care PSRM îl umple mereu cu ceea ce-i convine – cu ceea ce îi permite să se eticheteze ca socialist, fără elementul subversiv caracteristic socialismului. Un socialism fără calorii, în sensul direct și figurat al sintagmei date. Un socialism oportunist invocat ca o amintire după niște politici sociale funcționale. Rezolvarea tuturor problemelor, ilustrată de acest jalnic meeting al oamenilor la costumaș care săruta mâna celor îmbrăcați în sutane, se reduce la a face mai mulți copii și conduită moralistă. Făcându-se total abstracție de cifrele reale ce împiedică familiile tinere să crească urmași, cum ar fi sărăcia, migrația, lipsa unui salariu decent, violența în familie47, un sistem medical precar48, furtul miliardului etc. Dodon nu luptă cu aceste fenomene reale, ci cu homosexualitatea, avorturile, divorțurile și drepturile femeilor. Într-un reportaj49 realizat recent, aflăm că o bună parte din cetățenii cu drept la vot din Criuleni habar nu au de „vot mixt”. Iar o bunicuță care se declară susținătoare a lui Dodon este împotriva celor care „își arată fundul” unul altuia.

Într-un sondaj realizat de Magenta Consulting50 din 2013, aflăm că PCRM (predecesorul PSRM) este un partid „al pensionarilor și persoanelor active cu venituri mici”, ceea ce este enunțat într-un mod destul de peiorativ. Iar acest lucru nu ar trebui să ne flateze deloc pe cei care facem parte din segmentul pro-european. Conform statisticilor UNDP51, venitul național brut pe cap de locuitor în Moldova s-a diminuat cu aproximativ 14,2% între anii 1990 și 2017, iar 9 din 10 persoane au anunțat că tot ce-și doresc pentru o viață mai bună e un loc de muncă decent.

Veniturile mai mari constituite factorul menţionat cel mai des care le lipsește oamenilor pentru o viaţă mai bună – așa cum au afirmat 80,7% din populaţie în cadrul SNR (Sondajului Naţional Reprezentativ).52 Alţi factori importanţi ce le lipsesc pentru a trăi o viaţă mai bună sunt: sănătatea (menţionată de 49% din respondenţi), mai puţină corupţie (44,5%), încrederea în justiţie (31,3%), respectarea drepturilor omului (29,2%), revenirea acasă a membrilor familiei care lucrează peste hotare (24,2%), o societate cu o educaţie mai bună (23,6%), o infrastructură publică mai bună (21,8%), un mediu mai curat(20,7%) etc.

Cel mai afectat grup de populaţie, conform respondenților SNR, sunt bătrânii singuri(66,2%). Cele mai mari temeri ale populației sunt scumpirea resurselor energetice (63,8%) și scumpirea produselor alimentare (61,3%). O altă problemă majoră ar fi accesul la educație redus în spațiul rural cu o rată de doar 63,6% de cetățeni cu acces la învățământ preșcolar și 87,3% la învățământ secundar.

Uitându-te la aceste cifre și judecând după activitatea partidelor noastre de stânga, ai impresia că acestea există doar pentru a distrage atenția de la probleme reale și doar pentru a grămădi în jurul lor electoratul defavorizat, privat de bunuri elementare, incapabili să-și articuleze adecvat cerințele, tentat spre a-și aliena durerile, a-și găsi confortul psihologic prin obscur. Europenii, după Varoufakis, aduc la putere partidele de dreapta din cauza austerității53, ca o consecință a crizei din 2008. Populația Moldovei alege partide ca PSRM, PDM sau Șor pentru că se află în austeritate perpetuă din 1990 încoace.

Cifrele de mai sus sunt îngrijorătoare doar pentru un anumit segment de populație, în rest „din rău în mai rău” e acceptat ca un sens comun. Acesta e motivul pentru care oamenii au tendința de a-și continua confortabil existența într-un status quo și nu se revoltă. Pentru că „săracul” și „nostalgicul” sunt niște roluri sociale prielnice elitelor noastre politice. Pentru că majoritatea cetățenilor nu știu ce pot cere și cât pot cere. Sarcina societății civile e să asigure această schimbare. Menirea noastră e de a organiza, de a educa și de a mobiliza, nu de a blama apatia tinerilor sau săracii care și-au vândut votul pentru câteva sute de lei. Pentru că tot ce au primit acești bieți oameni au fost doar niște îndemnuri isterice de a fi activi în perioada electorală, iar singura motivație pentru care aceștia din urmă mai găsesc speranță în ziua de mâine este religia.

Necesitatea unei noi alternative politice

Ceea ce orice mișcare de rezistență/nouă opoziție ar trebui să-și propună e întocmai lupta împotriva a două fenomene: Peversiunea Politică și Fetișismul Civic. Iar dacă perversiunea politicului constă în negarea subiectivității pure a politicului (și prezentarea activității politice ca pur obiectivă, identificabilă cu interesele cetățenești) din motive evidente de menținere a statului de hegemon, atunci lupta cetățenilor împotriva fetișismului civic ar fi îndreptată împotriva negării propriei subiectivității, adică împotriva soluțiilor parvenite de la politic. Soluții care, de regulă, constau într-o singură opțiune: manifestarea cetățeanului ca obiect, deci încadrarea acestuia în setul prielnic de roluri convenabile funcționării sistemului pervers. Nucleul activității civice trebuie mutat definitiv de la Necesitatea dictată la Potențialul realizabil. Activitatea, la rândul ei, de la imperativ categoric la obiect dezirabil. De aceea, scopul suprem al politicului, dar și al mișcărilor de rezistență, ar fi propria lichidare. Propria transformare într-un element redundant, odată ce cetățeanul nu le va fi inferior întru nimic, din moment ce acesta va trece de la adaptare la transformarea realității.

Mințile creative dotate cu imaginație bine dezvoltată pot să apară în orice moment, iar alternativele promovate de aceștia trebuie încurajate. O nouă „utopie” nu va ieși din geniul unui singur vizionar: ideile nu se pot rădăcina singure, ci depind de forțele sociale ce le avansează. Acești vizionari sunt produsul anumitor contexte sociale, iar apelul la „a gândi global și a acționa local” e mai potrivit ca niciodată. Criza politică actuală ne sugerează că apariția acestor alternative nu se vor lăsa mult așteptate. Post-fascismul sau Autoritarismul de Dreapta sunt doar un moment de tranziție, iar Stânga nu trebuie să ezite în a-și reaminti originile.

Se așteaptă schimbări majore, iar noi trebuie să fim pregătiți pentru ele. Când acestea se vor produce, vor apărea neapărat și cuvintele necesare, ne spune Traverso. Nu trebuie să negăm istoria, ci mai degrabă să recunoaștem că s-a încheiat un ciclu istoric, că trebuie să mergem mai departe.

REFERINȚE:

1 https://www.youtube.com/watch?v=poq5ZrAc7pk (10:40)

2https://www.thetimes.co.uk/article/francis-fukuyama-yes-historys-death-was-exaggerated-059p8l7q9pm

3https://www.theguardian.com/world/2018/dec/11/macron-president-of-the-rich-speech-elysee-palace-gilets-jaunes?CMP=fb_gu&fbclid=IwAR0gDws3k3UmwmCWGSUGcSC3UA5Bq09CslKY6nacQ_aKFm38fxOURc8-o10

4https://www.theguardian.com/world/2019/jan/05/gilets-jaunes-protesters-france-eighth-week

5 https://en.wikipedia.org/wiki/2017_French_presidential_election

6 https://www.progressive-international.org

7 http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/opponents/amn/

8 http://alegeri.md/w/Partidul_Șor_la_alegerile_parlamentare_din_2019

9 https://www.mold-street.com/?go=news&n=7779

10 Munk Debate: The Rise of Populism

11 Chantal Mouffe, For a Left Populism

12 Enzo Traverso, The new faces of fascism, populism and far right

13 Ranciere, Hatred of democracy

14 https://rationalwiki.org/wiki/Political_spectrum

15 Enzo Traverso, The new faces of fascism, populism and far right

16 idem

17 idem

18 https://en.wikipedia.org/wiki/New_Deal

19 idem

20 http://www.platzforma.md/arhive/386485

21 Jose Casanova, Public Religions in the Modern World

22 idem

23 https://en.wikipedia.org/wiki/Reformation

24 Robert Lilienfeld, Between Private and Public: The Lost Boundaries of the Seif

25 Frederick Engels, Ludwig Feuerbach and the Outcome of Classical German Philosophy

26 Ludwig Feuerbach, The Essence of Christianity

27 Sigmund Freud, „Obsessive Actions and Religious Pracrices,”

28 William James, The Varieties of Religious Experience

29 W. Robertson Smith, Lectures on the Religion of the Semites

30 idem.

31 Max Weber, Economy and Society

32 idem

33 Emile Durkheim, The Elementary Forms of the Religious Life

34 Alexis de Tocqueville, Democracy in America

35 Jean Cohen, „Discourse Ethics and Civil Society,” Philosophy and Social Criticism

36 Rousseau, Contractul Social

37 Wolfgang Streeck, How will capitalism end?

38 https://en.wikipedia.org/wiki/The_Movement_(populist_group)

39 http://sic.md/pdm-vs-kozlovska-care-e-miza/

40https://mai.gov.md/ro/news/mai-semnat-un-acord-de-colaborare-cu-mitropolia-chisinaului-si-intregii-moldove

41http://oficial.md/social/armata-nationala-si-mitropolia-moldovei-au-semnat-un-acord-iata-ce-prevede

42http://sic.md/rezistenta-selectiva-si-5-initiative-controversate-ale-pdm-promulgate-de-igor-dodon/

43 https://monitorul.fisc.md/editorial/salarii_mai_mari_cu_30_pentru_angajatii_sis.html

44http://www.platzforma.md/arhive/36797?fbclid=IwAR3ZLnxl3POgwNchAStFFciP9WFqn76k-8GAwxHYl88_fCFkU70p6SJV_sQ

45 http://worldcongress.md/despre-congres/

46 http://www.platzforma.md/arhive/38444

47http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Violenta/Raport_violenta_fam.pdf

48 https://www.unicef.org/moldova/overview_11752.html

49 http://www.jurnaltv.md/news/77618a23ecdb1822/vocile-democratiei-la-criuleni.html

50http://consulting.md/rom/statistici-si-publicatii/eu-pentru-cine-votez-radiografia-alegatorului-din-moldova

51http://www.md.undp.org/content/moldova/ro/home/presscenter/pressreleases/2018/moldova-pierde-peste-10–din-dezvoltarea-sa-uman-din-cauza-inega.html

52 http://www.md.undp.org/content/moldova/ro/home/library/mdg/post2015.html

53https://www.buzzfeednews.com/article/lesterfeder/yanis-varoufakis-unite-europe-left-right-wing-steve-bannon?fbclid=IwAR2A4RAcETj1giHXcT_GDr91HGfwd9JY2o2J0jHrqbH4SLrjV7FSi6VjCJs

Acest articol face parte din proiectul Informarea opiniei publice despre desfășurarea Congresului Mondial al Familiilor din Chișinău” (World Congress Family Moldova September 2018). Proiectul este realizat cu suportul financiar al Fundației Soros-Moldova, prin intermediul Departamentului Justiție și Drepturile Omului.

Proiectul își propune să informeze publicul din Republica Moldova despre Congresul Mondial al Familiilor, istoria și structura acestuia, evenimentele CMF în Europa de Est. De asemenea textele vor investiga teme precum agenda conservatoare locală și regională, religiozitate și politică în Europa de Est, politizarea religiei etc.

Acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Fundației Soros-Moldova. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informaţiilor prezentate îi revine autorului articolului.