Zilele trecute un articol avertiza că 82% dintre articolele științifice nu sunt citite. Lipsa de notorietate nu e neapărat semn al lipsei de importanță. Nici pe marii savanți nu-i citeau prea mulți înaintea imperativelor scientometrice. Ce e mai grav însă este că cercetarea științifică devine tot mai ruptă de realitate și fiecare cercetător tot mai obsedat de creșterea propriei cote de piață. E cazul Jilianei Kircherr. Ea trage un semnal de alarmă: a scris un articol științific despre cum să gestionezi efectele sociale ale barajelor energetice. Are trei citări. Grav! Pentru a avansa pe post îi trebuie multe citări. Așa că alege varianta simplă. Scrie un articol despre cele 144 de definiții ale ”economiei circulare” și propune a 145-a definiție. Succes! Articolul e citat de 39 de ori și toată lumea o aplaudă. Ea are însă curaj și denunță această practică. Nu cred că după ce am apărut public la televiziune și am discutat despre plagiatul unui vestit deținător de epoleți pot fi suspectată că susțin getodacii liberi cuibăriți comod la catedre generoase unde nu-i poți evalua niciodată. Nici scientometric, nici în alt fel. Doar că feudalismul nostru academic nu trebuie să ne facă să îmbrățișăm orbește, cum ironiza situația un bun prieten, capitalismul academic. Disciplinarea forței de muncă prin mecanismele pieței riscă să întărească ierarhia feudală. Clasele și familiile își vor reproduce privilegiile așa că la catedră și în poziții de putere îi vom găsi pe descendenții celor privilegiați. Mitul meritocrației s-ar vedea și mai puternic pus sub semnul întrebării dacă cercetarea întreprinsă de Sebastian Țoc, de pildă, având drept țintă mediul preuniversitar s-ar extinde la lumea academică. Mai jos, un articol pe care l-am publicat inițial pe site-ul Asociației pentru promovarea Culturii și Responsabilitate Civică.

Lunile trecute circula pe Internet o sesizare a unor membri ai Academiei Române cu privire la ”modelul suveica”. Vă gândiți la infracțiuni economice? Nici poveste! Vă gândiți că poate articolele Emiliei Șercan cu privire la plagiate să-i fi scos din amorțeală? Nu e cazul! Totuși, există un motiv pentru care câțiva cercetători au semnat o scrisoare care să denunțe practici imorale academic. O chestiune foarte spinoasă: faptul că cercetătorii români, fie ei cadre didactice universitare sau cercetători de institut, se citează între ei în revistele științifice! Iar asta, chipurile, ultragiază universitarii însetați de dreptate și meritocrație, întrucât ”ne facem de râs în comunitatea științifică internațională”.

Firește, în urmă cu câțiva ani, aș fi găsit inițiativa cercetătorilor de la Academie salutară. M-aș fi bucurat că cineva are curajul să incrimineze o asemenea practică. Și, într-un fel, este bine că apar asemenea proteste, măcar pentru simplul motiv că ele generează dezbateri. Sigur că în România afacerea cu articole atinge cote alarmante. Așa cum arăta și Horia Pătrașcu, prezentând cazul ”George Lăzăroiu” și ”fabrica de articole științifice”, scientometria nu înseamnă automat meritocrație. Înseamnă o analiză cantitativă a calității cercetării de tipul câte articole / indexate în câte baze de date internaționale / citate de câte ori ai publicat.

Am scris de nenumărate ori despre posibilele derapaje care pot rezulta de aici. Am argumentat de nenumărate ori că notorietatea unui articol nu echivalează cu valoarea acelui articol. Că e posibil ca un articol să fie citat tocmai pentru a fi criticat pentru aspecte negative, or, după aceste criterii care vizează numărul de citări, el punctează pozitiv. Am scris în detaliu despre modul în care istoria filosofiei sau teoria critică n-au avut ce căuta ani de-a rândul în revistele de filosofie de prestigiu precum Mind, de pildă, dar nu pentru că membrii colegiului editorial al revistei ar fi avut ceva împotriva persoanelor care publicau articole în această zonă teoretică. Nu, ei considerau că filosofia analitică e singurul mod legitim de a face filosofie și respingeau articolele pe acest criteriu, al conținutului ”neconform”, nu al persoanelor! Episodul revoltei din 1978 din cadrul Asociației Americane de Filosofie – una dintre cele mai prestigioase asociații profesionale din domeniu – este puțin cunoscut și dezbătut de istoricii filosofiei. Dar e interesant tocmai din acest punct de vedere: hegemonia editorială instaurată de adepții unui mod de a înțelege și practica filosofia și faptul că ”recenziile oarbe” ale articolelor științifice nu sunt o garanție a promovării calității articolelor.

Dar să revenim la ”suveica românească” în citarea articolelor. M-am simțit foarte jignită când mi s-a spus în observațiile făcute pe marginea unui articol ce urma să apară într-o revistă de prestigiu că ar trebui să-l citez pe X, pe Y, pe Z – autori români. Dar cum își permit, mi-am zis. Eu am citat ”numele mari” din domeniu. Discutând cu colegii, cei care aveau experiență editorială mi-au spus: ”Auzi Maria, dar oare cum o să devii și tu <nume mare> – adică <nume cunoscut> – dacă eu, colegul tău, nu te citez în veci?” Întrebarea m-a pus pe gânduri. Sunt două aspecte aici.

În primul rând, dacă acceptăm sistemul aberant al cuantificării citărilor – înțeleg că există acum un proiect de a le cuantifica inclusiv pe cele din social media – colegul are dreptate! Cum? Veți sări indignați. Cum să citezi colegii de dragul de a crește numărul de citări? Ce găinărie! Da, stimați colegi. Așa e! E o găinărie, dar știți ceva? Nu e pentru că găinăria e ”în sângele nostru infestat de români oportuniști”, cum ne place adesea să ne autoflagelăm. Nu, găinăria asta e un răspuns tipic la un sistem aberant. Nu românii sunt ”stricați”, să-mi fie cu iertare, sistemul e putred. În condițiile în care mi se impune să am citări – deși, haideți să fim serioși, oare câte citări a avut Goedel sau alți mari matematicieni imediat după publicarea articolelor care au schimbat realmente ceva în matematică – deci, în aceste condiții, în care notorietatea e valoare, ce am de făcut? Păi, am mai spus-o: aplic varianta grupului „Divertis” a legii lui Ohm: ești om cu mine, sunt om cu tine. Mă citezi, te citez! Vai, se vor indigna iar fețele fine ale academiei, dar cum să facem una ca asta? Păi, cu grație! E o practică la nivel global pe care o nouă poliție a gândirii încearcă să o denunțe. Are legătură și cu modalitățile foarte ingenioase pe care și britanicii le-au găsit când a fost vorba să păcălească acest sistem de testare a performanței pe baza unor indici cantitativi. Și aceste tehnici de supraviețuire într-un sistem care încurajează practicile antisociale nu apare doar în mediul academic. Poliția britanică a raportat la un moment dat o scădere dramatică a criminalității. Cum așa? Păi aveau acest indicator de bifat ca să-și ia lefurile. Și atunci? Păi au redenumit pur și simplu infracțiunea de vătămare corporală ca ”ocurență suspicioasă”, furtul ca ”deposedare” și … pe hârtie, acolo unde totul se joacă în ultimul timp, era minunat! Adam Curtis a investigat un caz și mai dramatic, cel al spitalelor. Spitalele erau silite să reducă, pentru a-și dovedi ”eficiența”, numărul de intervenții chirurgicale. Ce au făcut? Păi, în primul rând, au făcut un sondaj pentru a vedea când urma să plece pacienții în concediu și i-au programat apoi la operație tocmai în acea perioadă. Vedeți stimați colegi, haideți, că se poate și mai ”frumos” și asta în domenii în care viața omului e în joc, nu o simplă citare!

În al doilea rând, dacă dorim să nu acceptăm aceste criterii aberante de evaluare suntem nevoiți să facem o analiză mai atentă a modului în care s-a dezvoltat o afacere foarte controversată cu articole științifice. A existat un moment în care editurile marilor universități publicau o cantitate mult mai mică de articole produse de membrii comunității academice și de diverși cercetători. Lucrurile au degenerat în momentul în care o activitate firească a oricărui cadru didactic universitar – cercetarea – a devenit o afacere din ce în ce mai profitabilă. Tot ceea ce trăim acum este efectul acestei schimbări de perspectivă despre care am mai scris. Instrumentalizarea rațiunii – în termenii teoriei critice – transformarea în simple mărfuri ale articolelor academice – în termenii criticii marxiste – au condus la câteva efecte anti-științifice și anti-academice:

1. Privatizarea cunoașterii. Știm cu toții că dacă avem șansa de a publica la o editură de prestigiu sau la o revistă bine cotată va da foarte bine în CV. Dar vom fi și destul de singuri pentru că potențial invidioșii noștri colegi nu vor avea acces la articolul nostru. El va fi bine mersi proprietatea bazei de date ”prestigioase”. Toți cei care o vor citi vor plăti bazei de date pentru asta. Dar eu, autorul, nu voi vedea nici un ban. Eu voi trăi cu gloria și, dacă sunt cu adevărat o ”natură superioară”, cu satisfacția c-au crăpat de ciudă fraierii de colegi!

2. Exploatarea muncii intelectuale. Postam zilele trecute o ofertă ”generoasă” venită din partea unei reviste indexate în bazele de date internaționale. Era o ofertă de a deveni membru în colegiul editorial. Statutul job-ului era part time, plata – fără plată, muncă voluntară. Dar, totuși căutau oameni cu doctorat, care să vorbească fluent engleza și care să lucreze repede și bine având termene strânse de predare. Păi cine ar fi fraierul care să accepte să-și vândă o muncă înalt calificată gratis? Cine? Chiar eu, stimați colegi! Și nu, nu m-am lovit la cap, cum s-ar putea crede. Dar, pentru a ne dovedi performanța și eficiența în munca noastră academică este foarte important, nu-i așa, să fii în colegiul editorial al unei reviste indexate în baze de date internaționale. Iată o modalitate prin care sunt indirect obligată să muncesc gratis pentru o firmă particulară. Statul îmi reprezintă interesele cum nu se poate mai bine livrându-mă gratis oricui dorește să mă cumpere!

3. Marile afaceri cu articole. Într-un soi de conformism destul de greu de priceput ne raportăm cu o obediență totală la ”prestigioasele” reviste și edituri internaționale. În schimb, înfierăm cu mânie proletară micile business-uri mioritice sau asiatice cu articole științifice. Știți ceva? Se petrec impardonabil de multe porcării și la ”casele mari”. Springer-ul a detectat zeci de articole generate de calculator girate cu numele său prestigios, metoda suveica a fost brevetată în vest – chiar la SAGE – înainte să ajungă la noi.

4. Mici găinării mioritice. Accidente precum fabrica de articole Lăzăroiu sau Metalurgica sau Gineco.ro sunt, vă place s-o credeți sau nu, frații mai mici și mai puțin experimentați ai „editurilor prestigioase”. Ei sunt varianta „ADIBAS” a cercetării științifice – nu întâmplător una dintre „editurile” fabricii de articole se numea, cum altfel decât „Denbridge Press”! Tot un business, dar mai mic și mai neprofesionist. Așa, ca la periferie. Plătești bani în plic ca să publici. Colegiul editorial e o glumă – mulți, chiar profesori din afară acceptă să facă parte pentru că au și ei aceleași constrângeri, dar nu recenzează în veci nimic. Se practică metoda citării între colegi – că doar oameni suntem – și a promovării academice pe baza acestor producții îndoielnice. În loc să facem înfierări virulente, am face mai bine să vedem care sunt mecanismele de tip scientometric care pun în mișcare asemenea bizarerii. Altminteri, azi „omorâm” un ADIBAS și mâine apare altul.

5. Accesul privilegiat la resurse academice și de cercetare. Când am îndrăznit să ridic problema sistemului inechitabil în care funcționează actualmente cercetarea științifică mi s-a spus că „la ei” e bine pentru că s-au publicat „lucruri de valoare”. Lucruri care pot apărea oricând într-un top al cercetării. „La noi” – nimic. Acum eu vin și întreb: ce atestă un „top al cercetării”? Valoarea intrinsecă a cercetătorului sau accesul la resurse financiare, de documentare și cercetare fundamental diferite? Haide, lasă, mi se spune. Dacă pui osul la treabă și ești cu adevărat inteligent reușești! Chiar așa? În primul rând am atras atenția adesea asupra nedreptății de a cere universitarilor români să fie „competitivi la nivel mondial”: e ca și cum ne-am lansa într-o competiție de escaladare a munților împotriva unor echipe foarte bine dotate cu echipament și resurse. Dar, nu-i nimic! Noi nu ținem seama de asemenea detalii. Noi vom concura desculți și în izmene și vom învinge! Adică vom învinge în ciuda, niciodată în virtutea, faptului că suntem români. Această plasare a presiunii de a fi competitiv exclusiv pe umerii cadrelor didactice universitare este soluția cea mai ieftină și utilă. Când vine vorba de performanță le impui criterii drastice similare cu ale colegilor din vest. Iar dacă le vine ideea să ceară salarii le reproșezi că nu sunt competitivi.

6. Excluderea din câmpul științific a ”marginalilor”. În denunțarea unui business periferic cu articole, fețele fine avertizau că oricum acolo publică numai pakistanezi, indieni și chinezi. Vă dați seama? Au maculat templul cunoașterii spilcuite cu fețele lor colorate necorespunzător! Dincolo de rasismul acestor observații mai e ceva important de analizat. Mă întreb: dacă într-o țară membră a UE ca România, accesul la literatura de specialitate e dificil, cum o fi pentru cineva care lucrează la o universitate într-o țară și mai săracă? Oare n-am avea cu toții de câștigat dacă am găsi cele mai bune metode de a împărtăși cunoașterea și de a chema la masa cercetării științifice și universitarii de la periferie, care nu se bucură de acces la resursele de cercetare? Internetul e o resursă extraordinară. De ce nu îl folosim pentru a răspândi cunoașterea? De ce permitem unor firme private să blocheze accesul la cunoaștere?

7. Cunoașterea sub cheie. E un fapt simptomatic că în dreptul tentantelor articole recente din revistele mari apare frumos desenat un micuț obiect familiar. Ce anume? Un lacăt! Dai banii, lacătul se deschide! Trebuie s-o recunoaștem, peste ani și ani acest episod sinistru va fi, fără doar și poate, foarte interesant de studiat pentru istoricii științei. Dar până atunci, în condițiile actuale, cred că singura cauză cu adevărat importantă pentru care merită să milităm este extinderea și facilitarea accesului unor categorii cât mai largi de cercetători la cunoașterea științifică. A o ține sub lacăt pentru profitul unora nu e foarte diferit de a lua bani în plic pentru publicare. Ba chiar m-aș aventura să afirm că din anumite puncte de vedere este chiar mai condamnabil!

Articolul a apărut inițial pe platforma de bloguri Adevărul.ro