Nicolas Trifon

Pentru mulţi europeeni, mai ales aici în Franţa, pe 11 noiembrie e comemorat Armistiţiul care a pus capăt unui adevărat coşmar care s-a soldat cu milioane de morţi, mutilaţi, traumatizaţi. La români, în schimb, această zi are mai degrabă un gust de victorie, pentru că anunţă ceea ce multe alte ţări şi-ar fi dorit : « România Mare ».

Noţiune polemică, « România Mare » poate fi definită ca expresia dorinţei de a reuni în acelaşi stat-naţiune cât mai multe persoane care în principiu aparţin naţiunii în cauză, chit că aceasta se va trezi in fine cu minorităţi substanţiale. După primul război mondial, suprafaţa şi populaţia statului modern român, format în 1859, se vor dubla, iar minoritarii vor reprezenta aproape o treime din total. Iată principalele momente care au jalonat scurta istorie a victoriei sărbatorită anul acesta în cadrul Centenarului.

Mult timp neutră, România a intrat în război în august 1916 de partea forţelor Aliaţilor. După câteva scurte victorii tactice în Transilvania, armata română, slab pregătită, prost echipată, a fost respinsă de trupele austro-ungare dincolo de Carpaţii meridionali. În acelaşi timp, pe Dunăre, la Turtucaia, ea a suferit o ruşinoasă înfrângere care a permis Bulgariei să ocupe Dobrogea şi să-şi ia revanşa faţă de umilinţa suferită la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic când a trebuit să cedeze sudul acestei regiuni. Astfel, şase luni mai târziu, la sfârşitul anului 1916, trupele Puterilor centrale controlau două treimi din România.

1918 : UNA CALDĂ, UNA RECE : UNIREA CU BASARABIA ŞI PACEA DE LA BUCURŞTI

În prima parte a anului 1917, pe teritoriul rămas liber, în Moldova, armata română se reorganizează cu ajutorul misiunii franceze condusă de generalul Berthelot. În iulie, ea atacă la rândul ei şi, în bătălia de la Mărăşeşti, respinge cu succes atacurile germane vizând teritoriul rămas liber şi, mai apoi, Odesa. Ea este însă oprită din elanul ei de deruta trupelor ruseşti. Lucrurile se complică odată cu luarea puterii de către bolşevici la Petrograd pe 7 noiembrie şi mai ales cu pacea semnată anul următor cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk pe 3 martie care pune capăt luptelor pe frontul de est. Neputând să mai conteze pe aliatul său rus, România e obligată să accepte condiţiile draconice impuse de tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti semnat pe 7 mai cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia.

Puţin înainte, pe 27 martie 1918, fosta Basarabie, independentă de pe 24 ianuarie sub numele de Republica democratică Moldova, proclama unirea cu România. Acest succes, oarecum neaşteptat, nu avea însă cum să schimbe situaţia dezastroasă în care se găsea România, supusă exacţiunilor perpetuate de ocupanţii germani de-a lungul lunilor care au urmat. România era la pământ.

9 NOIEMBRIE 1918 : ROMÂNIA DECLARĂ RĂZBOI PUTERILOR CENTRALE

O speranţă a început să se schiţeze după ce ofensiva trupelor aliate din sud, sub conducerea generalului Franchet d’Espèrey, a spart frontul bulgar în Macedonia impunând armistiţiul de la Salonic pe 29 septembrie. Totuşi doar pe 9 noiembrie, atunci când trupele germane se retrăgeau, România va declara din nou război Puterilor centrale, argumentând că regele Ferdinand nu parafase tratatul de pace semnat cu şase luni înainte la Bucureşti de prim-ministru Alexandru Marghiloman şi ratificat de Parlament. Două zile mai târziu, armistiţiul de pe 11 noiembrie punea capăt războiului. Din acel moment lucrurile se vor accelera.

Consiliul naţional central român, format în octombrie la Budapesta de către reprezentanţii Partidului naţional român și ai mișcării social-democrate, ia controlul Transilvaniei, organizează timp de două săptămâni alegeri și convoacă adunarea naţională de la Alba Iulia unde, pe 1 decembrie, este votată rezoluţia unirii românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul român. Cu câteva zile înainte, pe 28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei proclama la rândul lui unirea cu România. Principalul fusese făcut, am putea spune, chiar dacă doar mai târziu tratatele de pace de la Versailles și Trianon (iunie 1920) vor recunoaște noile hotare.

« ROMÂNIA MARE », « UNGARIA MARE » ŞI BOLŞEVISMUL

În lunile care au urmat votul de la Alba Iulia, trupele române vor fi confruntate în Transilvania începând cu aprilie 1919 cu tentativele noului guvern format la Budapesta de bolșevici sub conducerea lui Bela Kun de a recupera teritoriile pierdute. Armata română se va impune și va intra victorioasă pe 4 august la Budapesta de unde se va retrage câteva luni mai târziu. Intervenţia sa nu se va limita însă la zădărnicirea planurilor de reconstituire a « Ungariei Mari » în detrimentul românilor, slovacilor sau sârbilor care tocmai îşi aleseseră un alt destin naţional. Ea a participat direct la înnăbuşirea revoluţiei maghiare şi, mai ales, alături de trupele franco-sârbești și cehoslovace, a împiedicat joncţiunea între Ungaria lui Bela Kun și Rusia lui Lenin stopând extensiunea revoluţiei bolșevice în această parte a Europei, ceea ce nu putea să displacă marilor puteri. De unde și reputaţia de un gust dubios câștigată de « România mare » pe plan internaţional la această dată, mai ales dacă ne gândim și la faptul că armata română a fost cea care a deschis calea terorii albe exersate de Horty în Ungaria.

STÂNGA, PRINCIPALA VICTIMĂ A « ROMÂNIEI MARI »

Dificultăţile întâmpinate ulterior în gestiunea noilor teritorii câștigate și în eforturile de consolidare a fragilei construcţii naţionale românești au provocat şi întreţinut un climat patriotard deleter în viaţa politică a României interbelice, favorizând tendinţele conservatoare și autoritare de dreapta şi derivele cu caracter fascist care au culminat cu fărădelegile mișcării legionare. Stânga este aceea care a avut cel mai mult de suferit de pe urma acestei evoluţii. Chiar dacă influenţa sa era limitată, ea era prezentă şi activă în ţările şi provincile care vor forma « România mare » : în Transilvania şi în Banat membrii secţiei române a Partidului social-democrat din Ungaria au jucat un rol semnificativ în dinamica unionistă, mai ales în prima fază, în timp ce mulţi dintre liderii unionişti basarabeni aveau convingeri socialiste dobândite în contextul Rusiei ţariste. Social-democraţii moldoveni şi munteni din Vechiul Regat, în jurul unui personaj precum Cristian Racovski, nu erau absenţi din dezbaterile publice şi nici din protestele şi luptele dinaintea războiului. Pe 6-8 iulie 1915 ei organizează spre exemplu la Bucureşti a doua Conferinţă socialistă inter-balcanică care se termină printr-o condamnare fermă a războiului. Situaţia se va schima radical după război, mai ales datorată anticomunismului tot mai virulent alimentat de vecinătatea cu Uniunea sovietică şi de provocările acesteia.

Curiosul destin al Partidului comunist român merită reamintit. Fondat în 1921, interzis trei ani mai târziu, el va fi victima nu numai a noului climat anticomunist dar şi al consemnelor Cominternului care o obligau să combată « România mare » de aşa manieră încât el va trece drept antinaţional în ochii multora şi va sfârşi prin a recruta cadrele sale cele mai determinate printre minorităţile naţionale. Instalaţi la putere de Armata roşie după al doilea război mondial, conducătorii PCR nu vor întârzia să înţeleagă profitul pe care puteau să şi-l atragă reânondând cu o anumită tradiţie naţională. Gheorghe Gheorghiu Dej a operat schimbarea la începutul anilor ‘60, succesorul lui a cultivat-o cu brioul pe care îl ştim.

Nu avem deci de ce să ne mirăm de mândria cu care nostalgicii atât ai dreptei intebelice cât şi ai naţional-comunismului ceauşist evocă astăzi spectacolul oferit de intrarea triumfală la Budapesta pe 4 august 1919 a armatei române în fruntea căreia se afla, printre alţii, un anume locotenent-colonel Ion Antonescu, viitorul conducător pronazi al României.

Acest text a fost publicat inițial pe portalul Courrier des Balkans.