Adâncirea inegalităților sociale, calea sigură spre repudierea democrației

.să împarți cu toții, să-ți fie milă de cei slabi, să ai compasiune și să nu acaparezi singur totul. …Omul mărunt, de rând, nu e nimic, e un nimeni… / Elena Iurievna în Svetlana Alexievici, Vremuri second-hand, București: Humanitas, p. 52.

Am scris zilele trecute câteva rânduri. Spuneam că anul trecut am predat Cultură civică la o școală privată, una la care taxele sunt suficient de mari încât să nu-și permită prea mulți români. Toamna trecută, prin noiembrie, le-am cerut unor elevi mici, de gimnaziu, să scrie câteva rânduri despre sărăcie & săraci. Lecțiile despre persoanele aparținând diverselor minorități sau despre cei aflați într-o stare materială precară abundă. Am vrut să văd care-i opinia lor vizavi de o problemă reală a societății românești. Conform ultimelor date Eurostat, țara noastră se poate ‘lăudaʼ cu faptul că o cincime din totalul populației (19,7%) sunt cetățeni cu o stare materială extrem de precară (link aici), iar cheltuielile sociale (% din total PIB) sunt cele mai mici din UE 28 (14,6% – pentru datele din 2015). O parte din opiniile elevilor au fost puse pe foaie pe 8 noiembrie 2017. Rezum câteva, cele mai delicate, eufemistic vorbind. Sunt parte a gândirii copiilor noștri – transcriu (ad litteram) de pe foile lor:

  • …eu cred că sărăcia trebuie să existe pentru că dacă n-ar exista, bogăția nu ar mai exista nici ea. Bogăția cred că e este un lucru bun pentru că acel om bogat a lucrat mult să aibă acești bani…

  • …două măsuri pe care le-aș lua eu? Aș da o sumă de bani oricărui sărac sub 18 ani o dată pe lună și aș da un loc de muncă săracilor (care vor) peste 18 ani…

  • …sărăcia este oribilă pentru că oamenii lucrează dar nu toți, și cer de la cei bogați care au lucrat ca să ajungă unde sunt…

  • …aș face o factorie în care să lucreze cei săraci dacă vor iar dacă nu vor și cer de la cei bogați fără să facă nimic, i-aș alunga din țară…

  • …în opinia mea Bogăția este potrivită doar pentru oameni muncitori nu ca țigani (oamenii de pe stradă) pentru că aceștia vor bani ca să trăiască dar nu muncesc… …apoi Sărăcia este potrivită pentru boschetari (oamenii de pe stradă) deoarece aceștia dacă toată ziua se plâng de viață și nu fac nimic e logic că sunt săraci…

  • …Ce măsuri ai lua pentru sărăcie… …prima idee ar fi ca toată lumea să muncească iar dacă nu să meargă la închisoare (mă refer în cazul țiganilor). Apoi, a doua idee, ar fi ca țiganii care sunt răi, se plâng, și nu muncesc și fură să fie arestați și duși la închisoare pe viață sau MOARTE.

Evident, nu toți elevii s-au exprimat în același registru. Media a tins către ceea ce am rezumat mai sus. Este destul de trist să observi cum niște copii de gimnaziu preiau clișeele ce circulă în societate și le folosesc cu încredere. Prin vocea lor ne exprimăm noi toți, media opiniilor noastre, părinții lor. Cineva comenta că, în principiu, sunt opinii de bun simț, cei leneși trebuie să meargă la muncă, să nu mai stea cu mâna întinsă, etc. Ce idilic, fiecare să meargă la muncă, fiecare să-și găsească locul. Dar lumea rurală suferă de o penurie de locuri de muncă, spre a da doar un exemplu. Dar nu e vorba despre asta, e vorba și despre un rasism difuz. Lenevia este automat asociată cu o anumită minoritate etnică de la noi. Aceste stereotipii nu fac parte din bagajul unui copil de 11-14 ani. Se acumulează cu timpul. Copiii sunt niște recipiente goale, iar noi cu o pâlnie le umplem golurile. Copiii sunt naivi, se adaptează cu timpul la rigorile societății. Îmi amintesc uimirea Ioanei-Miruna – fiică-mea (plus întrebările insistente), copil mic, la 3-4 ani, atunci când a realizat că există oameni ce stau direct în stradă. În naivitatea ei credea că toți oamenii au un loc acasă și totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile. Nu, mai mult sau mai puțin, copiii repetă ce-i înveți.

Am predat în multe școli, gimnaziu și liceu și am observat, cu timpul, cum se schimbă centrul de greutate al gândirii elevilor. În primul deceniu postcomunist am fost la o școală în Giulești. Aveam o clasă la dirigenție și, deseori, le puneam pe tapet tot felul de imagini și simboluri. Citeam Revista 22 pe atunci și îmi amintesc de un număr ce vorbea despre viața unor oameni fioroși din fosta URSS. Era un articol, mai multe, despre Lavrenti Beria. Le-am citit despre Beria la o oră de dirigenție. Mă uitam pe chipurile lor și toți, dar absolut toți, erau tăcuți, ascultând cu uimire și stupefacție – s-a întâmplat așa ceva vreodată, parcă așa își spuneau ei? Faptele descrise acolo erau mult prea șocante pentru ei, iar emoția lor era logică. Cu timpul, am observat cum aceste mici detalii despre suferința umană își pierd însemnătatea în ochii lor. Au devenit indiferenți, spectacolul consumerismului cotidian acaparându-le mințile. Au devenit tot mai interesați de nu știu ce telefoane de ultimă generație, de nu știu ce articole vestimentare la modă, etc. Aș exagera dacă aș spune că toți elevii sunt așa. Sunt încă copii sensibili – le-am pus multor clase filmul Sarea pământului (Sebastião Salgado & Wim Wenders) și i-am văzut pe mulți mișcați. Am proiectat altădată fotografia celebră a lui Kevin Carter – Starving Child and Vulture (un copil sudanez înfometat teribil și vulturul ce-l adastă să moară) – și am văzut iarăși multă emoție. Dar și mult amuzament. Percepția mea, care poate fi una subiectivă, accept asta, este că multe s-au schimbat în această societate a spectacolului.

Recent a apărut studiul Educație pentru democrație în școlile din România, studiu realizat de o echipă formată din Gabriel Bădescu, Claudiu Ivan, Daniela Angi și Oana-Negru Subțirică (disponibil online aici). Sunt câteva concluzii îngrijorătoare, unele sintetizate chiar de autori:

  • Proporția profesorilor care au un atașament scăzut față de prezența unui regim democratic în țară este îngrijorătoare – 45,1% dintre profesorii respondenți consideră că e bine și foarte bine ca țara să fie condusă de un lider puternic care nu-și bate capul cu Parlamentul și cu alegerile;

  • Nivelul de toleranță socială al profesorilor este scăzut, chiar mai redus pentru unele categorii de persoane decât în restul societății.

Totuși, tot aceiași profesori se arată foarte interesați de spiritul de competiție – 86,1% dintre profesori consideră necesar ca elevii să învețe despre spiritul de competiție. Se întâmplă asta deși societatea noastră este una închisă, reproducerea socială fiind circumscrisă unui sistem clientelar-non-meritocratic – auzim tot timpul cum tot felul de nepoți se angajează mereu pe posturi bune. Suntem la 30 de ani de la schimbarea de regim din decembrie 1989 și capitalismul postcomunist nu convinge. Peste 35% dintre români se află la limita sărăciei, iar consecință a acestui fapt este că avem cel mai mare procent de emigranți din Europa. În acest cadru economic și social, să nu ne mire că societatea noastră nu dă doi bani pe solidaritate socială. Suntem cu toții prinși în niște mecanisme economice ce reproduc subdezvoltarea. Copiii noștri ne imită, iar o percepție (subiectivă) ar putea fi lămurită prin anumite studii, precum cel menționat mai sus, care să ne indice starea lucrurilor. Asta dacă nu ne este indiferent în ce societate vrem să trăim.

imagine de fundal: Pixabay, CC0.

Articolul a apărut inițial pe portalul baricada.org