Recenzia cărţii ”Asta schimbă totul. Capitalism versus Mediu”  traducere de Mariana Buruiană și Așex Moldovan, Editura Vellant, 2016, București

După comodificarea culturală neoliberală realizată prin intermediul brandurilor (No Logo. Tirania Mărcilor), respectiv după punerea în problemă a violenței militare și structurale care însoțește extinderea pieței libere peste tot în lume (Doctrina șocului. Nașterea capitalismului dezastrelor), Naomi Klein își îndreaptă atenția de această dată asupra contradicției dintre problemele unui mediu tot mai turbulent și capitalismul global a cărui profitabilitate necesită menținerea actualului mod de producție, chiar și cu prețul unui dezastru ecologic de proporții. În cuvintele autoarei, „sistemul nostru economic și sistemul nostru planetar sunt acum în război. Sau, mai precis, economia noastră este în război cu multe forme de viață de pe pământ, inclusiv cu viața umană. Pentru a evita colapsul, clima are nevoie de ceva ce reprezintă o contracție în modul de folosire al resurselor de către oameni; modelul nostru economic reclamă o expansiune nelimitată pentru a evita colapsul. Doar unul dintre aceste seturi de reguli poate fi schimbat, și nu e vorba de legile naturii” (p. 24).

Criza ecologică pe care o trăim în prezent este reală, cu toate eforturile partizane făcute în vederea negării ei. În contextul în care marile puteri nu își respectă angajamentul de a reduce considerabil, cu aproximativ 8-10% pe an, emisiile poluante până în 2030, temperatura globală va depăși până la sfârșitul secolului pragul de 2ºC anticipat în prezent, ajungând până la 4ºC sau chiar 6ºC. Pentru marea majoritate a populației globului, vorbim de un adevărat dezastru. Nu și pentru regiunile bogate ale planetei, unde există deja o piață a derivatelor meteo din care se pot câștiga sume considerabile pariind pe oscilațiile temperaturii în viitor. Există de asemenea și „credite pentru carbon”, pe care corporațiile multinaționale le pot achiziționa pentru a-și reduce, pe hârtie, emisiile poluante. Nu în ultimul rând, se pot obține câștiguri importante din tranzacționarea unor sisteme de protecție performante împotriva calamităților naturale, respectiv a semințelor agricole modificate genetic pentru a rezista la noile condiții climatice. Pe scurt, „milițiile private deja se mobilizează” (p. 15).

Și nu se mobilizează degeaba: încălzirea globală este de fapt benefică pentru regiunile nordice ale planetei, promotoare ale capitalismului neoliberal dereglementat. Sezoanele agricole vor deveni mai lungi, sporindu-și randamentul. Vor apărea, datorită topirii calotei glaciare, noi rute pentru comerțul oceanic, mai scurte. În plus, noile sisteme de protecție, costisitoare, dar accesibile pentru unii, vor elimina consecințele neplăcute ale procesului de încălzire globală pentru statele occidentale. Și mai grav este faptul că statele etichetate drept „teroriste” vor avea de pierdut masiv în noul context climatic, și asta fără niciun „război împotriva terorismului”. Vechiul rasism va putea îmbrăca astfel formei noi, adaptate unei lumi polarizate climatic și implicit social la un nivel efectiv înspăimântător. Solidaritatea globală de care avem nevoie pentru a pune în practică noua ecologie politică, și așa fragilă și reversibilă, va fi la rândul ei grav amenințată. Viitorul este deja aici.

„Lupta corporațiilor pentru resurse naturale va deveni mai rapace, mai violentă. Terenul arabil din Africa va fi confiscat în continuare pentru a oferi hrană și combustibil națiunilor bogate, declanșând o nouă etapă a jajului neocolonial abătut asupra celor mai jefuite locuri de pe pământ (…). Când căldura și furtunile violente vor șterge de pe fața pământului ferme mici și sate de pescari, terenul va fi predat marilor dezvoltatori pentru a construi mega-porturi, stațiuni de lux și ferme industriale. Odată ce locuitorii din mediul rural ce reușesc să se întrețină singuri își vor pierde pământul, ei vor fi îndemnați să se mute în mahalale urbane din ce în ce mai aglomerate – pentru siguranța lor, li se va spune. Seceta și foametea vor fi folosite în continuare ca pretexte pentru a impune pe piață semințele modificate genetic, ceea ce va duce la o și mai mare îndatorare a fermierilor”. Și asta nu e tot. „Națiunile bogate își vor proteja orașele importante cu diguri costisitoare și bariere împotriva furtunilor, lăsând zone vaste de coastă locuite de oameni săraci și băștinași în voia furtunilor și a apelor în creștere. Putem proceda astfel la scară planetară, folosind mijloace tehnologice care să reducă temperaturile globale, ale căror riscuri vor fi și mai mari pentru cei care locuiesc la tropice decât pentru cei din Nordul Global (…). Și, în loc să recunoaștem că le suntem datori imigranților siliți să își părăsească pământurile din cauza acțiunilor (și inacțiunilor) noastre, guvernele noastre vor construi și mai multe fortărețe high-tech și vor adopta legi anti-imigrație chiar mai draconice. Și, în numele «securității naționale», vom interveni în conflictele de peste hotare pentru apă, petrol și teren arabil sau vom declanșa chiar noi aceste conflicte. Pe scurt, cultura noastră va face ceea ce deja face, doar că mai brutal și cu mai multă barbarie pentru că așa e construit sistemul nostru” (p. 48).

Marea problemă în vederea configurării noii ecologii politice este în primul rând una discursivă. Autoarea este de părere, și nu se înșeală, că discursul hegemonic neoliberal este atât de înrădăcinat, încât un atac împotriva sa echivalează, prin manipulare semantică și logică a echivalenței, cu un atac împotriva a însăși libertății și demnității umane. Mai mult, micro-practicile noastre consumeriste de zi cu zi contribuie considerabil la reproducerea actualului mod de producție și la inocularea ideii că acesta reprezintă unicul mod de viață rezonabil, un fel de bun simț anistoric de care nu ne putem dispensa decât cu costuri enorme, alternativa fiind invariabil mai puțin preferabilă stării de fapt. Există aici o potențială traumă emoțională, o disonanță cognitivă care nu poate fi acceptată atât de ușor.

„Problema principală a fost că felul în care logica pieței a înăbușit vocea vieții publice în această perioadă a făcut ca reacțiile cele mai directe și evidente la schimbările climatice să pară eretice din punct de vedere politic. De exemplu, cum ar fi putut societatea să investească masiv în servicii publice și emisii zero de dioxid de carbon într-un moment în care sfera publică era demontată și scoasă la licitație? Cum ar fi putut guvernele să reglementeze, să taxeze și să sancționeze din greu companiile de combustibili fosili când toate aceste măsuri au fost respinse ca fiind rămășițe ale unei mentalități comuniste de «comandă și control»? Și cum ar fi putut sectorul energiei regenerabile să primească sprijinul și protecția de care are nevoie pentru a înlocui combustibilii fosili când «protecționismul» a fost transformat într-un cuvânt de ocară?” (pp. 22-23).

Autoarea este foarte conștientă de faptul că noua tendință ecologistă este susceptibilă de a fi comodificată, transformându-se într-o bulă speculativă. Tocmai de aceea avertizează că o sarcină de asemenea anvergură nu poate fi lăsată pe seama pieței, ale cărei suișuri și coborâșuri se repercuteaz negativ asupra necesității de a aborda sistematic și sistemic „înverzirea” planetei. Nu putem pune lupul paznic la oi, cu alte cuvinte. „E ușor să confundăm înflorirea pieței private a energiei verzi cu un plan de luptă împotriva schimbărilor climatice, dar, deși sunt înrudite, ele nu sunt același lucru. E foarte posibil să ai o piaţă în plină expansiune a surselor regenerabile de energie, cu o nouă generație de antreprenori în domeniul energiei solare și eoliene care devin foarte bogați – și, în același timp, țările noastre să rămână în urmă la capitolul reducerii emisiilor la nivelul indicat de oamenii de știință în raport cu timpul scurt rămas. Pentru a fi siguri că atingem aceste ținte dificile, avem nevoie de sisteme care să fie mai fiabile decât piețele private care înfloresc apoi se prăbușesc” (p. 96). Altfel spus, „Politicile care încearcă să valorifice pur și simplu puterea pieței – prin impozitare sau prin limitarea minimală a emisiilor de dioxid de carbon, lăsându-i apoi cale liberă pieței – nu vor mai fi suficiente. Dacă vrem să ne ridicăm la înălțimea unei provocări care presupune însăși modificare fundamentului economiei noastre, vom avea nevoie de toate instrumentele politice din arsenalul democratic” (p. 119).

Statele, dar mai ales cetățenii, la nivel local, sunt în măsură să răspundă în mod adecvat la această enormă sarcină. Klein atrage atenția asupra faptului că vechile politici naționaliste nu implică în mod automat recurgerea la energii nepoluante. Există numeroase companii petroliere de stat care au devenit dependente de petrodolarii obținuți ușor și care „sunt la fel de vorace ca omoloagele lor din sectorul privat când vine vorba de exploatarea de zăcăminte de carbon cu risc crescut”; pe cale de consecință, ele devin de asemenea tot mai corupte și mai puțin dispuse să renunțe la acest model de dezvoltare profund tarat (p. 122). De fapt, mentalitatea „extractivistă” se regăsește atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic: grupările de stânga, socialiste și comuniste, nu au căutat până acum decât o mai echitabilă distribuire a veniturilor obținute prin mijloace poluante, fără a lua prea mult în calcul consecințele ecologice ale acestui model de dezvoltare (pp. 161-165).

Modelul alternativ pe care îl propune Klein a fost deja implementat în Germania, unde tranziția spre energie regenerabilă, între timp încetinită, a creat milioane de instalații fotovoltaice, zeci de mii de mori de vânt și sute de mii de locuri de muncă. Aici, utilitățile sunt administrate la nivel local, democratic, iar companiile energetice sunt obligate să își folosească profiturile în mod rezonabil, nu pentru a plăti prime exorbitante managerilor sau pentru a investi în exploatarea unor noi zăcăminte poluante. Statul german s-a implicat din plin în acest proces, oferind stimulente și facilități tuturor producătorilor de energie „verzi”, cărora li se oferă un preț fix pentru serviciile lor, precum și un acces preferențial la rețeaua de distribuție națională (p. 123).

Dar cu o floare nu se face primăvară. Faptul că statele sunt constrânse să declare numai activitatea poluantă pe care o produc în interiorul propriilor granițe, nu și în exterior, în cazul bunurilor pe care le primesc sub formă de importuri – conduce la posibilitatea manipulării cifrelor legate de emisiile globale, permițând „statelor bogate aflate într-un proces rapid de dezindustrializare să susțină că emisiile lor s-au stabilizat sau chiar au scăzut când, de fapt, emisiile produse de consumul lor au crescut în era liberului schimb” (p. 76). În același timp, emisiile Chinei au crescut masiv, acestui stat fiindu-i imputabile aproximativ două treimi din creșterea nivelului de poluare globală după anul 2000. Însă jumătate din toată această poluare era în relație directă cu „producerea de bunuri pentru export” (p. 77).

Ca soluție, autoarea propune un ambițios și în același timp puțin fezabil set de măsuri globale menit să limiteze drastic anvergura activităților poluatoare în viitorul apropiat: taxarea tranzacțiilor financiare cu un procent modic, eliminarea paradisurilor fiscale, diminuarea bugetelor militare ale principalelor zece puteri ale lumii cu câte 25%, impozitarea averii fiecărui miliardar cu 1%, o taxă de 50 de dolari pe tona de emisii de dioxid de carbon și, în final, anularea, la nivel global, a subvențiilor acordate de către state pentru combustibili fosili. Însumate, aceste măsuri ar aduce anual câteva mii de miliarde de dolari și ar contribui astfel în mod sustenabil la depășirea paradigmei dezvoltaționiste neoliberale (pp. 106-107).

Toate bune și frumoase, dar cei chemați să implementeze aceste măsuri sunt tocmai cei care profită cel mai mult de pe urma actualului model de dezvoltare. Cum vor fi aduși ei la sentimente mai bune rămâne de văzut. Sigur este însă faptul că numai o mobilizare politică de proporții și crearea unei noi sensibilități globale ne vor propulsa în direcția potrivită. Nici piața, dar nici posibilele soluții salvatoare venite din partea tehnologiilor avansate nu vor putea face acest lucru, chiar dacă avem tendința să ne încredem în continuare, irațional, în speranța că „tehnologia ne va salva de efectele propriilor acțiuni”. Dar, „După prăbușirea pieței (2008, n.m.) și odată cu apariția unor inegalități tot mai sinistre, cei mai mulți dintre noi ne-am dat seama că oligarhii fabricați în epoca dereglementării și a privatizărilor în masă (gen Richard Branson sau Bill Gates, n.m.) nu își vor folosi, de fapt, vasta bogăție pentru a salva lumea în numele nostru. Cu toate acestea, credința nostră în magia tehnologiei persistă, ascunsă în povestea super-eroului, potrivit căreia, în ultimul moment, cei mai buni și mai inteligenți dintre noi ne vor salva de la dezastru. Aceasta este marea promisiune a geoingineriei și rămâne cea mai puternică formă de gândire magică din cultura noastră” (p. 229).

Articolul a apărut inițial pe Baricada.