Introducere

Argumentul acestui text este că anexarea teritoriilor de către România între 1918 și 1919 a fost legitimată de anticomunism.[1] Intervențiile armate din Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost motivate de nevoia de a stârpi bolșevismul. Acesta a fost articulat ca o amenințare la securitatea externă și internă a României. Discursul anticomunist a evoluat de la panica stârnită de ‚anarhia’ creată de soldații ruși, până la frica de contagiune cu ‚psihoza’ revoluționară. Răspunsul la amenințarea comunistă a fost invariabil violent și militar. Ideile și problemele ridicate de comuniști nu au fost niciodată legitimate ca un proiect politic, ci ca o crimă și un fenomen patologic ce putea distruge societatea. În acest context, ceea ce numim astăzi ‚Marea Unire’ a fost în mare parte substituirea proiectelor sociale și economice cu narațiunea hegemonică a naționalismului.

Basarabia: salvarea aparenţelor şi impăcarea marilor proprietari

Istoria anexării Basarabiei este destul de cunoscută. În iarna lui 1917-1918 Sfatul Țării a cerut în trei rânduri intervenția armată a României pentru a menține ordinea și a stăvili ‚anarhia’ creată pe teritoriul Basarabiei de trupele rusești bolsevizate în retragere. Nu doar aceste trupe aduseseră bolșevismul în Basarabia, ci și o serie de organizații locale care erau în legătură directă cu guvernul lui Lenin. Aceste organizații s-au opus apropierii dintre Sfatul Țării și România, mai ales începând cu decembrie 1917, când în Chișinău au ajuns trupele rusești alungate din Socola.[2]

În 26 ianuarie, o divizie română formată din dezertori ardeleni din armata austro-ungară, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a intrat în Chișinău.[3] În memoriile sale, Duca recunoaște că această intervenție militară a trebuit justificată printr-un manifest care să ‚salveze aparenţele’, și să asigure populația Basarabiei că armata română nu vine pentru a anexa teritoriul și a ‚răpi populației pământul și roadele revoluţiei’. Prezența militară română a fost articulată discursiv ca o misiune de ‚peacekeeping’, în termeni contemporani, țintită strict împotriva anarhiei cauzată de bolșevici.[4]

Câteva săptămâni mai târziu, după lupte continue între forțele române și cele bolșevice, primul ministru român Averescu încheie un acord cu Rumcerod-ul din Odessa, condus de Cristian Rakovski, privind retragerea trupelor române din Basarabia și încheierea ostilităților.[5] Între timp, însă, situația internațională evoluase, Rusia și Puterile Centrale semnând Pacea de la Brest-Litovsk, iar guvernul român primise permisiunea de la Puterile Centrale pentru anexarea Basarabiei în schimbul pierderii Dobrogei. În aceste condiții, trupele române au rămas în Basarabia, și aceasta a devenit teritoriu românesc în primăvara lui 1918.

Este important de menționat că această primă victorie teritorială a României a fost contestată nu doar de guvernul lui Lenin, ci și de însăși populația Basarabiei. ‚Anarhia’ acuzată de Inculeț și ceilalți ‚fruntaşi’ nu era produsă numai de rușii bolșevizaţi. Se pare că a existat o rezistență activă a țăranilor basarabeni împotriva armatei și anexării române.[6] Proclamarea independenței Basarabiei în decembrie 1917 adusese un program politic deosebit de radical, care prevedea exproprierea marilor proprietari, reforma agrară, vot universal etc. Niciuna dintre aceste reforme nu fusese încă adoptată în Regatul României, astfel încât instaurarea dominației guvernului de la Iași părea un mare pas înapoi și o decepție politică. ‚Ţăranii basarabeni erau conștienți că intervenția militară română ar putea transforma revoluția socio-economică într-o revoluție naționalistă română’.[7] A fost, într-adevăr, nevoie de o mare doză de ideologie naționalistă pentru a legitima această dominație. De altfel, ‚unirea’ a fost cerută mai ales de marii proprietari ca o reacție de apărare împotriva măsurilor ‚bolşevice’ ale Sfatului Țării, care între timp începuse exproprierile.[8]

 

O provincie ‚îmbibată de bolşevism

Mai marii României nu păreau iniţial foarte entuziasmaţi de această anexare.[9] O mare parte din teritoriu era sub ocupația Puterilor Centrale, și exista amenințarea unei noi campanii militare ale acestora care ar fi ocupat și restul țării. Guvernul român este forțat să semneze Pacea de la Buftea-București. Această pace a fost din multe puncte de vedere generoasă pentru guvernul român, întrucât garanta evacuarea Munteniei și totodată domnia lui Ferdinand – sever amenințată după 1916 ca urmare a declarării războiului împotriva unchiului său. Dobrogea fusese promisă Bulgariei, ca reparație pentru anexarea Cadrilaterului în urma inutilei aventuri militare a Bucureștiului din 1913. Așadar, deși extrem de dur, Tratatul de la București dădea totuși dovadă de mărinimie față de guvernul român care își crease singur și intenționat dușmani. De altfel, este greu de înțeles de ce Puterile Centrale au cerut și insistat pentru această pace, când ar fi putut să rezolve situația în 4-6 săptămâni, ocupând întreaga Românie.[10]

Ca un supliment la această mărinimie, și bineînțeles, din interese clare strategice și geopolitice, Puterile Centrale admit guvernului român umilit bonusul anexării Basarabiei. Astfel, în urma acestei păci, România ieșea din război cu o suprafață mai mare decât cea pe care o avea în momentul intrării. Cu toate acestea, guvernul român era profund nemulțumit, și a considerat Tratatul de la București o rușine, iar pe Alexandru Marghiloman, care obținuse nenumărate concesii, un ‚trădător de neam’, cariera politică a acestuia fiind de altfel îngropată după 1918. În acest context, când Ferdinand se întâlnește la Răcăciuni cu Czernin, Întregitorul se plânge de condițiile grele de pace, declară că fără Dobrogea țara lui nu poate respira, și se declară neconsolat cu primirea Basarabiei: ‚Regele a declarat că Basarabia nu înseamnă nimic pentru el pentru că e prea îmbibată de bolşevism’.[11] Duca semnala şi el că foarte mulţi Basarabeni erau ‚aproape socialişti’ şi se speriau de conservatorismul guvernului român.[12]

 

Bucovina: recidiva peacekeeping-ului românesc

Lucrurile stau aproape identic în cazul Bucovinei. În noiembrie 1918, premierul Marghiloman dă ordin generalului Iacob Zadik să treacă linia neutră din nordul Basarabiei ca urmare a revoltei unui regiment de la Lipcani, unde soldații și-au ‚gonit ofiţerii, aproape toţi români’.[13] Jandarmeriile din Suceava, Gura Humorului si Iţcani ‚imploră’ protecţia armatei române ‚contra bolşevicilor, care jefuiesc’.[14] La fel ca și în Basarabia, intervenția armată a României a avut ca pretext menținerea păcii amenințată de bolșevici. Zadik a lansat şi el o ‚proclamaţie’ prin care justifica intrarea armatei române pe teritoriul Bucovinei.[15] Odată cu ocuparea militară, declarația de unire a urmat ca o cimentare a autorității românești în regiune.[16] Orice proiect revoluţionar socio-economic de aici a fost rapid amortizat de cel naţionalist.

În aceste două prime instanțe ale anti-comunismului românesc din 1918, atitudinea guvernului este una pur militară și de consolidare a puterii. Comunismul este văzut ca o amenințare externă, iar pericolul se extinde în special asupra claselor privilegiate. În primul rând, bolșevicii erau republicani, și aceasta era o amenințare directă asupra tronului României, și-așa zguduit de acuzațiile de trădare din partea Puterilor Centrale.[17] În al doilea rând, bolșevismul cauza distrugerea ierarhiilor militare din armată rusă, ceea ce ducea la comportamentul imprevizibil și violent al soldaților, lucru care constituia în prima instanță doar o problemă de ordine publică. Așa zisa ‚anarhie’ bolșevică nu era văzută ca o problemă ideologică, ci doar ca o stare conflictuală perpetuă care putea complica situația României ocupate.[18] În al treilea rând, odată cu relaxarea relațiilor cu Puterile Centrale sub guvernul Marghiloman din primăvara lui 1918, anti-comunismul devine un factor coagulant cu foștii inamici. Aceștia doreau să facă din România un aliat împotriva Rusiei bolșevice, și de asemenea să capete permisiunea guvernului român de a trece trupe prin Basarabia pentru a ataca Rusia. După cum notează Marghiloman, ‚avem acum aceleaşi interese’.[19] Nu în ultimul rând, anti-comunismul inițial era văzut și ca o reconsolidare a puterii claselor dominante în fața încercărilor de expropriere ale diverselor forțe politice mai mult sau mai puțin revoluționare.

 

Decembrie 1918: ‚un vânt de bolşevism’ contaminează ţara

În contextul prelungirii stării de război din cursul anului 1918, anti-comunismul devine o strategie internă de reprimare a vocilor celor nemulțumiți și a celor pentru care războiul nu aducea decât accelerarea precarității, a foamei, a bolilor și a violenței cotidiene. Anti-comunismul căpăta valențe ideologice și se vorbea din ce în ce mai mult în termeni de ‚contaminare’ a populației cu bolșevismul adus din Rusia, Germania sau Bulgaria.[20] Încă din octombrie, guvernul român se temea că dacă va ataca Germania, aceasta va ‚dezlănţui o revoluție pentru a împiedica mobilizarea’.[21] În toiul creșterii nemulțumirii generale față de starea precară a vieții din acea perioadă, Ferdinand Întregitorul se declară speriat de bolșevism și cere ca soldații întorși acasă să fie redați ierarhiilor militare pentru a nu se răscula.[22] În decembrie au loc o serie de manifestaţii in Bucureşti.[23] Deşi iniţial autorităţile nu intervin, în 13 decembrie se trage asupra greviştilor tipografi din piaţa Teatrului şi se lovesc alţi manifestanţi din faţa Palatului Regal.[24]

Conflictele sociale ale acelor zile au fost construite retrospectiv ca un flagel, un element patologic care împiedica evoluția firească a țării spre Marea Unire. Faptul că oamenii erau nemulțumiți de starea deplorabilă în care trebuiau să trăiască a fost pus pe seama influențelor străine, care trebuiau combătute cu violență, și bineînțeles cu un naționalism feroce. Duca vorbește despre ‚un vânt de bolşevism’ care cuprinsese țara. Acest bolșevism nu este văzut prin prisma unor conflicte sociale și politice legitime între privilegiați și oprimați, ci este articulat discursiv ca o ‚psihoză’.[25] Cu cecitatea tipică unui boier paranoic, Duca vede în această ‚psihoză’ influenţa Rusiei, şi mai ales a lui Cristian Rakovski.[26] Acesta din urmă avea cetăţenie română şi condusese mişcarea socialistă română în primul deceniu al secolului. După ce fusese expulzat, condusese pe rând comuniştii din Odessa si Kiev, declarând constant dragostea sa pentru poporul român, dar nu şi pentru conducătorii lui reacţionari.[27]

 

Transilvania: cruciada internaţională împotriva comunismului

Mitologia actuală naționalistă povestește cum ‚Marea Unire’ a celor trei state independente a fost făcută într-o succesiune de ‚adunări naţionale’ care într-un soi de exercițiu de democrație directă au decis ‚într-un singur glas’ alipirea la țara mamă. Pe lângă naivitatea acestei viziuni, ea este și într-o neconcordanță uluitoare cu modul în care se făcea și se face în continuare politică în capitalism. Oricine își imaginează ca masele sau ‚poporul’ aveau o voce în epoca lui Brătianu și a celor care trăgeau în demonstranți în 1907 și 1918 este lipsit de simț istoric. Contra-exemplul cel mai vivid al aceste mitologii îl constituie însăși anexarea Transilvaniei, care este sărbătorită în fiecare an drept desăvârșirea ‚Marii Uniri’. Nu numai că actul de la 1 decembrie 1918 nu a reprezentat mai nimic din punct de vedere politic și diplomatic – eventual un gest simbolic – dar ‚desăvârşirea’ augmentării teritoriale a României a durat încă cel puțin un an după acel moment. Au fost necesare lungi negocieri, şantaje, intervenții militare și diplomatice, demisii și scandaluri pentru ca Bucureștiul să fie capitala Ardealului iar granița de vest să fie cum arată astăzi.[28]

Anti-comunismul a jucat un rol esenţial în toate acestea.

Este un fapt notoriu, deși puțin discutat, că armata română a intrat în Budapesta în august 1919 cu scopul dublu de a-și securiza granița de vest și posesiunea Transilvaniei, și de a lupta împotriva regimului comunist al lui Bela Kun. E greu de imaginat cum, fără tema anticomunismului, ocuparea Budapestei ar fi putut constitui o acțiune militară și politică necesară și legitimă.

În primăvara lui 1919 în timpul Conferinței de Pace de la Paris, necesitatea eliminării comunismului din Europa devenise mai mult decât o chestiune strategică. Anticomunismul ajunsese în sfârșit un discurs bine articulat ideologic. În contextul foametei postbelice, a grevelor numeroase, a revoltelor soldaților francezi din Odessa și a declarării republicilor comuniste în Ungaria și Bavaria, liderii Antantei au declarat comunismul ca fiind principalul lor dușman.[29]Mai mult, se pare că existau deja mii de soldați ruși în teritoriul Franței în timpul Conferinței, iar aceștia, nefiind neapărat bolşevizati, dădeau semne de neliniște și violență.[30]

Astfel, în timp ce negociau pacea la Paris, liderii Antantei organizau planuri ofensive împotriva Ungariei și Rusiei. Cel mai concret astfel de plan a aparținut mareșalului Foch, care a organizat în martie 1919 o adevărată ‚cruciada’ internațională împotriva comunismului.[31] ‚El a propus folosirea de trupe poloneze, cehe, finlandeze, grecești, alb-rusești, sârbe și românești pentru a stârpi orice urmă de simpatie pro-bolșevică din Europa Centrală și de Est și pentru a avansa în Rusia’.[32]

Așadar, intervenția armată a României în Ungaria nu a fost doar pentru a garanta granița de vest, și nicidecum în vreun scop național. În ciuda deselor divergențe dintre Brătianu și Clemenceau din timpul Conferinței de Pace pe această temă, e clar că Marile Puteri au încuviințat la această operațiune pentru a elimina regimul comunist al lui Bela Kun.

 

Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris

De altfel, și Brătianu a folosit frecvent cartea anticomunismului la Paris. Omul cu cea mai mare autoritate în România acelei perioade era un politician arogant și viclean, cu o inexplicabilă abilitate de a-și maximiza beneficiile și de a ateriza mereu în picioare, ca învingător. Ideologic, Brătianu era adeptul a ceea ce s-a numit în epocă ‚neo-liberalism’: o încercare de a reforma vechiul liberalism al pașoptiștilor cu o serie de măsuri de ‚solidaritate naţională’.[33] Această reformă combina naţionalismul feroce cu anti-semitismul economic.[34] Acesta din urmă, foarte la modă în epocă, a ajuns să determine şi atitudinile anticomuniste ale ‚neo-liberalilor’ români. Se credea atunci, ca şi astăzi[35], că evreii ar fi adus comunismul în România.[36] La Paris, Brătianu a folosit anticomunismul ca o armă și o amenințare pentru a-și atinge scopurile. De altfel, nu a fost singurul delegat al țărilor mici care a abuzat de această armă la Conferința de Pace. Se pare că anticomunismul devenise forma de șantaj preferată de acești delegați – oricând simțeau că pretențiile lor sunt ignorate, aceștia atrăgeau atenția asupra pericolului unei potențiale revoluții bolșevice în țările lor.[37]

Încă din februarie 1919, Brătianu atrăgea la Conferință atenția ‚asupra necesității ocupării de către armata română a teritoriilor ce trebuiau să revină României [Banat, Transilvania și Dobrogea]; în toate aceste teritorii românești se provoacă dezordini și se organizează bolșevismul.’[38]Confruntat cu refuzul Aliaților de a-i recunoaște revendicările teritoriale, Brătianu nu ezită să amenințe cu propria demisie, ceea ce conform lui ar fi dus țara la anarhie și bolșevism, întrucât nimeni altcineva nu ar fi fost în stare să conducă România în acele zile.[39] Guvernul liberal era văzut ca fiind singura forţă care poseda autoritatea politică necesară pentru a constitui ‚baza cea mai solidă contra bolşevismului rus si ungar’.[40] Lui Lloyd-George îi explica cum întărirea autorităţii regelui şi a guvernului român prin recunoaşterea anexărilor teritoriale poate preveni ‚pericolul comun’ al bolşevismului.[41] După cum observa Spector în legătură cu propaganda Bucureştiului împotriva regimului lui Bela Kun, ‚alimentând panica în privinţa terorii bolşevice, Brătianu […] putea anexa teritoriul pretins’.[42]

În definitiv, Brătianu și liberalii aveau nevoie de anti-comunism pentru a-și justifica naționalismul. Acesta din urmă era necesar pentru a legitima continuarea operațiunilor militare într-un context de precarizare masivă a populației. Ocuparea Budapestei a fost văzută ca ‚terminarea războiului național al României contra guvernului maghiar comunist, care se opunea voinței liber exprimate a românilor din Transilvania’.[43] Doar această infuzie de naționalism poate explica legitimarea autorității românești în Transilvania, unde încă din primii ani ai secolului se știa că țăranii români o duc mult mai bine decât cei din Vechiul Regat.[44] Mai mult, situația problematică internă era rezolvată și ea dintr-o mișcare, prin ‚satisfacerea sentimentului naţional’ care ajungea astfel ‚să domine alte sentimente și să imunizeze țara împotriva bolsevismului’.[45]

Este cunoscut faptul că la Conferința de Pace de la Paris, guvernul lui Brătianu se afla într-o situație jenantă. După ce încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, și obținuse și beneficii teritoriale în urma acesteia, România putea fi cu greu considerată una din țările aliate care au câștigat războiul. Mai mult, pretențiile lui Brătianu atentau sever la integritatea și securitatea Serbiei, țară aliată și învingătoare, cu care premierul român își disputa Banatul și Torontalul. Pretinzând o graniță pe Dunăre, Brătianu gafa nepermis față de sârbi, a căror capitală se află pe malul fluviului. În general, atitudinea intransigentă a lui Brătianu era contrară oricărui simț diplomatic. Prin pretenția stabilirii frontierelor pe cursul Tisei și al Dunării, Brătianu subordona considerațiilor geopolitice principiul Wilsonian al autodeterminării naționalităților, situându-se astfel în răspăr cu ceilalți delegați ai Conferinței.[46] Brătianu deveni în scurt timp cel mai antipatic politician de la Paris[47], reputaţia lui nefiind îmbunătăţită nici de vizita Reginei Maria, pe care chiar şi exaltatul Duca o considera o greşeală.[48]

Devine clar așadar că Brătianu avea nevoie de cruciada anticomunistă din Ungaria că să își restabilească poziția și să obțină teritoriile cerute. Intervenția militară a României împotriva lui Bela Kun făcea din țară un bastion al civilizației occidentale în Europa de sud-est. În ton cu discursul naționalist clasic al României că apărătoare a creștinătății, ca o insulă de latinitate într-o mare de barbari etc., misiunea anticomunistă a României avea menirea de a compensa lipsa de considerație pe care Brătianu își închipuia că Aliații o aveau pentru sacrificiile țării.

De fapt, expediția din Ungaria nu a fost decât un alt chin pentru o armată prost dotată, care nu primise încă reformele agrare promise înainte de Războiul Mondial, și care numai prin propagandă naționalistă și anticomunistă putea fi convinsă să mai participe la încă un război.[49] Mai mult, se pare că, cu toată epatarea românilor de atunci și de acum, simpla cronologie a faptelor ne arată că guvernul lui Kun nu a așteptat invadarea Budapestei de către armata română pentru a cădea, și era deja pe ducă săptămâni înainte.[50] Ce a reușit însă să facă guvernul român prin armata pe care o comanda a fost în primul rând să își asigure o reputație barbară prin jefuirea Budapestei[51], şi in al doilea rând să paveze calea instaurării Terorii Albe în Ungaria.[52]

 

Funcţiile anticomunismului şi ‚Marea Unire’

În primul rând, anticomunismul a funcționat ca un pretext pentru intervențiile armate în teritoriile râvnite.

În al doilea rând, anticomunismul a servit la securizarea și pacificarea acestor teritorii.

 

În plan extern, anticomunismul a avut trei funcții:

a fost un factor de convergență între România și Puterile Centrale după Tratatul de la București;

a fost un factor strategic de augmentare a puterii teritoriale și politice după Pacea de la Paris;

și a fost discursul prin care România se așeza din nou în galaxia țărilor civilizate, fiind în avangarda unei cruciade.

În plan intern, anticomunismul a servit la criminalizarea oricărei rezistențe față de regim și a oricărui protest față de condițiile sociale și economice;

apoi, a servit la pacificarea populației nemulțumite, evitând astfel orice confruntare civilă între ‚roşii’ și ‚albi’ de genul cărora avuseseră loc pretutindeni în Europa acelor ani;

lupta împotrivă comunismului a legitimat status quo-ul politic și a reconsolidat autoritatea monarhiei (știrbită în 1918 și de scandalul relației lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino) și domnia autocrată a lui Brătianu, care a devenit ‚artizanul unirii’;

tot în plan intern, anticomunismul a legitimat discursul naționalist conform căruia revendicările revoluționare sunt aduse de către ‚străini’ pentru a destabiliza țara; acest discurs echivalează și astăzi proiectele stângiste cu influențe ‚din afara’;

legitimând naționalismul, anticomunismul a servit în plan intern și ca politică a echivalenței (în termenii lui Laclau și Mouffe), consolidând astfel ‚unirea tuturor românilor’.

Această unire nu s-ar fi făcut niciodată fără anticomunism.

Concluzii: anticomuniştii vechi şi noi

 

În acest text am argumentat cum așa-zisa ‚Mare Unire’ de la 1918 a avut o puternică componentă anticomunistă, care a servit drept legitimare pentru naționalism. În loc de imaginea ideală a maselor cuprinse de fervoare națională care decid la unison că a venit clipa istorică a unirii tuturor într-un singur neam, unirea prin anticomunism ne oferă un tablou mai puțin romantic. Acesta este un tablou al realismului politic, în care interesele de putere ale statelor sunt mereu legitimate prin retorici idealiste.[53] Este un tablou al unei frici de moarte a claselor conducătoare că își vor pierde privilegiile dacă nu distrag rapid atenția populației de la precaritatea ce a urmat războiului pe care tot ele l-au stârnit. Este, în fine, un tablou al răfuielilor politice violente, în care oamenii puteau fi uciși pentru ideile lor. Discursul naționalist al ‚Marii Uniri’ a îngropat orice urmă de conflict social din anii precedenți. Hegemonia acestui discurs a fost atât de temeinic clădită încât rezistă până astăzi.

 

Bibliografie

 

Abrudeanu, Ion Rusu – Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat, Cartea Românească, Bucureşti, 1930

Argetoianu, Constantin – Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Humanitas, Bucureşti, 1993

Bodo, Bela – Paramilitary Violence in Hungary after the First World War, East European Quarterly, XXXVIII, no. 2, 2004, pp. 129 – 172

Bodo, Bela – The White Terror in Hungary, 1919–1921: The Social Worlds of Paramilitary Groups, Austrian History Yearbook, 42, 2011, pp. 133–163

Boia, Lucian – Germanofilii, Humanitas, Bucureşti, 2014

Bonsal, Stephen – Suitors and Suppliants. The Little Nations at Versailles, Simon Publications, 2001

Carr, Edward Hallett – The Bolshevik Revolution 1917 – 1923, vol. III, Macmillan, London, 1953

Carr, Edward Hallett – Criza celor douăzeci de ani (1919 – 1939). O introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Polirom, Iaşi, 2011

Czernin, Ottokar – In the World War, Cassell and Company, London, 1919

Dillon, Emile Joseph – The Inside Story of the Peace Conference, Harper & Brothers Publishers, New York, 1920

Dobrogeanu-Gherea, Constantin – Neoiobăgia, ed. Socec, Bucureşti, 1910

Duca, I.G. – Amintiri politice, vol. III, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1982

Hitchins, Keith – Ionel Brătianu: Romania, Haus Publishing, London, 2011

Iancu, Valentina – Mituri naționale – evreii și comunismul, CriticAtac, Martie 2012 (http://www.criticatac.ro/mituri-naionale-evreii-comunismul/)

Iordache, Anastasie – Ion I.C. Brătianu, ed. Albatros, Bucureşti, 1994

Kaas, Albert şi de Lazarovics, Fedor – Bolshevism in Hungary. The Bela Kun Period, Grant Richards, London, 1931

Marghiloman, Alexandru – Note Politice 1897 – 1924, vol. III şi IV, ed. Institutului de Arte Grafice, Bucureşti, 1927

van Meurs, Wim – The Bessarabian Question in Communist Historiography, East European Mongraphs, Columbia University Press, New York, 1994

Muşat, Mircea şi Ardeleanu, Ion – De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

Spector, Sherman David – România şi Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu, Institutul European, Iaşi, 1995

Thompson, John – Russia, Bolshevism and the Versailles Peace, Princeton University Press, Princeton, 1967

Zeletin, Ştefan – Neoliberalismul, Editura Ziua, Bucureşti, 2005

 

Referințe:

[1] Acest text este inspirat de o lucrare de examen pe care am scris-o în 2005 la un curs al doamnei Profesoare Gabriela Colţescu. Dedic textul de faţă memoriei dumneaei.

[2] van Meurs, 62

[3] Muşat şi Ardeleanu, 562

[4] Duca, 49 – 50

[5] van Meurs, 67 – 8

[6] van Meurs, 65

[7] van Meurs, 65 – 66

[8] Memoriul Uniunii marilor proprietari din Basarabia, înaintat guvernului român din 10 martie 1918 (http://centenarulromaniei.ro/memoriul-uniunii-marilor-proprietari-din-basarabia-asupra-starii-in-basarabia-inaintat-guvernului-roman-din-10-martie-1918/). Vezi şi Marghiloman, III, 416

[9] Pentru locul marginal ocupat de Basarabia în imaginarul naţionalist al vremii, v. Boia, 64 – 5

[10] Marghiloman, III, 366

[11] Czernin, 266

[12] Duca, 90 – 1; 155

[13] Marghiloman IV, p113 – 4

[14] Idem, 114

[15] Muşat şi Ardeleanu, 618

[16] van Meurs, 70

[17] Argetoianu, 65

[18] Idem, 64

[19] Marghiloman, III, pp. 356 – 7

[20] Vezi de exemplu Marghiloman, IV, 158 precum şi Argetoianu, 63 – 4

[21] Marghiloman, IV, 90

[22] Idem, 106; 110; 185

[23] https://iasromania.wordpress.com/2013/04/29/cronologie-a-miscarii-sindicale-din-romania-de-la-inceputurile-ei-pana-in-1933/

[24] Marghiloman, IV, 189 – 190

[25] Duca, 160

[26] Idem, 155; 159

[27] Duca, 46. Vezi şi https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/istoria-comunismului/strigat-revolutionar-impotriva-romaniei-58085.html

[28] Este totodată cunoscut faptul că pentru elita politică românească din Transilvania, alipirea la România nu a reprezentat o prioritate decât în ultimă instanţă, existând o serie de proiecte alternative. A se vedea Boia, pp. 78 – 84, precum şi întregul volum al lui Ion Rusu Abrudeanu.

[29] Carr, Bolshevik Revolution, pp. 128 – 9

[30] Dillon, cap.XII

[31] Thompson, 203

[32] Spector, 135

[33] Hitchins, 41 – 2. Vezi şi Zeletin, 189

[34] Vezi de exemplu Zeletin, 120 şi 124

[35] Iancu – Mituri naționale

[36] Vezi de exemplu Duca, 47

[37] Dillon, cap. XI

[38] Iordache, 421. Vezi şi Spector, 134

[39] Spector, 151 – 2

[40] Contele de Saint-Aulaire, citat în Iordache, 429

[41] Idem, 424

[42] Spector, 144

[43] Iordache, 449

[44] Gherea, pp. 403 – 4

[45] Contele de Saint-Aulaire, citat în Iordache, 429

[46] Cea mai bună sursă pentru atitudinea lui Brătianu la Paris rămâne Spector. Vezi de exemplu p. 153 pt. Maramureş si p. 150 pt. Banat.

[47] Bonsal, 204

[48] Duca, 184 – 5

[49] Despre mobilizarea armatei la sfârşitul lui 1918, vezi Marghiloman, IV, 133; 142; 157; 222

[50] Kaas si Lazarovics, 307

[51] Idem, 308

[52] Bodo, 2004: 144; Bodo, 2011: 147

[53] Analiza clasică realistă a moralitaţii în relaţiile internaţionale este E.H. Carr – Criza celor douăzeci de ani, în special pp. 149 – 169

 

Autor: Manuel Mireanu  

Textul a fost preluat de pe Criticatac.ro