Istoria nu e doar a elitelor, ea este și a celor care luptă pentru a-și apăra drepturile.

Mare parte din intelectualitatea românească deplânge stilul umil și servil al ”românilor în genere”, neo-iobăgia care pulsează încă prin rețelele clientelare care structurează societatea românească. Intelectualitatea de vază Patapievici, Liiceanu, Pleșu sau personalități media cunoscute, Guran sau Mândruță, sunt mereu surprinși că în România nu există suficient spirit protestatar. Da, așa este. Dar cum încerci să pui în discuție câteva dintre concepțiile la care aceste personalități publice se raportează ca la adevăruri absolute, cum denunță cenzura, pericolul ceaușist sau blestemata corectitudine politică care le strivește pur și simplu libertatea! Nu tu dialog, nu tu dezbatere. Și atunci? De unde cultura protestului? Ascultam zilele trecute la Radio France Internationale o emisiune despre bacalaureatul francez la care filosofia e probă obligatorie pentru toate profilurile de studiu. Răspunsurile date de tinerii liceeni francezi cu privire la diferența dintre adevăr și opinie, de pildă, arătau cât de important este să-i stimulezi să gândească pe cont propriu. De ce am făcut această lungă introducere la o cronică teatrală? Pentru a explica faptul că o cultură civică autentică, o cultură a protestului nu se construiește pentru că niște personalități publice strâmbă din nas la poporul cu reflexe de iobag! Aceste atitudini elitist-autoritare întăresc cultura supunerii și a ierarhiilor, nu o chestionează sub nicio formă.

Și atunci? Care ar fi soluția? Păi cred că una dintre posibilele căi ar fi istoria socială și teatrul politic. Nu vom putea construi o veritabilă cultură democratică în absența câtorva elemente cheie pe care trilogia dedicată centenarului de regizorul David Schwartz, scriitoarea Mihaela Michailov și cercetătorii Mihai Burcea și Veronica Lazăr le aduce în fața noastră. Din punctul meu de vedere este destul de limpede că atâta timp cât vom continua pe linia triumfalistă cu discursuri sforăitoare și festiviste dedicate centenarului vom îngropa pe veci și dezbaterea și ideea că strămoșii noștri n-au fost chiar cu toții niște papă-lapte care să accepte cu una cu două toate nedreptățile.

Din ultima parte a trilogiei dedicate centenarului intitulată sugestiv ”Răzvrătiții” aflăm, dat fiind veritabilul și valorosul efort de documentare întreprins de Mihaela Mihailov, Veronica Lazăr și Mihai Burcea, că anii 1916-1918 n-au fost deloc lipsiți de mișcări protestatare, de situații în care oamenii s-au revoltat și au luptat pentru drepturile lor. Dacă prima parte a trilogiei ne vorbește despre țăranii români trimiși în prima linie cu promisiunea că efortul lor va fi răsplătit prin împroprietărire – lucru care în timp s-a dovedit a fi departe de așteptările acestor luptători – în această parte aflăm despre diverse categorii de muncitori care s-au răzvrătit împotriva ordinii existente și a exploatării.

Faptul că despre acești înaintași ai noștri nu se aude decât în spectacolele de la Macaz ar trebui să fie un posibil răspuns pentru lipsa culturii critice și democratice din România. Noi nici măcar nu amintim și nici vorbă să celebrăm acești veritabili eroi care au căzut în lupta pentru drepturi sociale. Au căzut în această luptă pentru că mișcările pentru emancipare socială și politică ale țăranilor și muncitorilor au fost reprimate în sânge de armata română. Acest lucru este valabil fie că discutăm despre minierii din zona Transilvaniei care au instaurat pentru 100 de zile un regim în care exploatările le aparțineau chiar lor, celor care coborau în mină, fie că discutăm despre mișcările reprimate în sânge de la București, unde la 13 decembrie 1918 greva tipografilor s-a soldat cu numeroase victime, dat fiind că armata română a deschis focul împotriva manifestanților omorând bătrâni, femei, copii care veniseră la protest. Atrocitățile comise de armata română în Moldova împotriva țăranilor răsculați sub pretextul că aceștia sunt ”bolșevici” sau faptul că soldații români au tras în muncitori și familiile acestora care veniseră să protesteze pe 13 decembrie 1918 ne arată o imagine ceva mai puțin strălucitoare a acestei instituții care a cunoscut momente înălțătoare, dar și episoade foarte controversate care sunt, iată, șterse din amintirea colectivă.

Torturile aplicate țăranilor răsculați din Basarabia, uciderea protestatarilor la București sunt cele mai grăitoare în acest sens. Se pare că o unitate specială a armatei a fost adusă la București după ce soldaților li s-a spus că muncitorii protestează împotriva împroprietăririi țăranilor. Cu acest prilej soldaților li s-au oferit cantități însemnate de alcool și au fost instruiți să tragă în manifestanți. Numărul victimelor variază în funcție de sursa consultată. Oficial au fost câteva zeci, neoficial, reprezentanții forțelor socialiste susțin că au fost peste 100 de morți în rândul cărora s-au aflat inclusiv copii.

Pe cine vom celebra noi cu ocazia centenarului? Pe aceia care au avut curajul să înfrunte moartea pentru a-și cere drepturile? Pe protestatari? Nu, protestatarii pur și simplu nu există în istoria oficială. Istoria oficială consemnează o unire lină și pașnică: se făcea că un soi de delir colectiv a pus deodată stăpânire pe absolut toți românii care erau cuprinși de o nevoie urgentă de a se uni unii cu alții și alergau numaidecât spre câte o câmpie unde să încingă o horă frățească. Sigur, pentru cineva din afară, așa ceva ar putea părea de-a dreptul ridicol. Însă, din păcate, după această partitură vom continua să dansăm la 100 de ani de la Marea Unire. De aceea este remarcabil efortul cercetătorilor, al dramaturgilor și nu în ultimul rând al actorilor Katia Pascariu, Alex Călin și Andrei Șerban de a aduce în discuție și aceste episoade pe care istoria oficială se străduiește să le șteargă din memoria colectivă. Este cu atât mai important acest spectacol cu cât reușește cu mijloace scenice minimale să reconstruiască o realitate istorică foarte complexă și să ne aducă în fața ochilor o perspectivă socială diversă și interesantă.

Deodată, 1918 a redevenit interesant, pentru că este despre oameni ca mine și ca mulți alții, despre oamenii obișnuiți pe care marea istorie îi uită și pe care foarte talentații actori îi învie pe scenă pentru noi. De regulă, oamenii obișnuiți sunt o masă delirantă antrenată în proiecțiile idealizante ale elitelor. Este foarte reconfortant să vezi că se poate ”pune carne” pe un eveniment altminteri prezentat foarte schematic prin concentrare pe evenimente disparate și pe marile personalități ale vremii. Să nu uităm, iată, că marele I.C. Brătianu căruia nu puțini îi închină azi adevărate ode, a știut și chiar a ordonat reprimarea de către armată a grevei tipografilor. Câtă vreme ne vom închina la icoana lui Brătianu fără să luăm în calcul episoadele mai puțin glorioase istoria va fi un lucru teribil de plictisitor, pentru că ea va vorbi exclusiv despre marii oameni de stat, despre marile evenimente. Or, mesajul subtil transmis este că despre asta este istoria, despre elite. Restul oamenilor de atunci și de acum nu contează. Prin urmare, dacă rolul nostru de oameni obișnuiți e redus la zero să nu ne mire interesul scăzut pentru acest mod de a prezenta istoria.

Revenind la protest, la răzvrătire și la cultura democratică e de gândit dacă vom putea vreodată să atingem un asemenea nivel al conștiinței civice care să înscrie protestul în rândul unor preocupări cetățenești firești. Probabil că încă nu e momentul, dacă nu celebrăm protestatarii, ba chiar îi înfierăm cu mânie pe cei care își permit să îi aducă în discuție din diverse motive absurde: ba că strică imaginea țării, ba că sunt nepatriotice, ba că terfelesc imaginea armatei. Pentru că elitismul domină și în tratarea acestei instituții. În vreme ce soldații sunt amintiți sumar când e vorba să moară pe câmpul de luptă, se închină ode celor din vârful ierarhiei, care, la rândul lor, disprețuiesc soldații obișnuiți, ”carnea de tun”. Democrația și participarea largă a cetățenilor la dezbaterea și decizia politică rămâne un simplu ideal câtă vreme lucrurile vor rămâne în acest loc și elitele noastre politice și militare vor face tot ce pot să-și consolideze puterea ca o castă de privilegiați a cărei singură grijă e să închidă bine ușa după ea după ce a ajuns într-un loc călduț ca nu cumva vreun intrus să se strecoare acolo.

Acest articol a apărut inițial pe portalul de critică socială Baricada.