Evenimentele din primăvara anului 2014, survenite în scurt timp de la obținerea de către Vladimir Putin a celui de al treilea mandat prezidențial (între timp, în 2018, Putin a obținut un al patrulea mandat!), au stat, în mod evident, sub semnul radicalizării relațiilor dintre Rusia și Occident. Manifestările militariste și revanșarde ale statului rus, culminînd cu anexarea Crimeei și susținerea acțiunilor separatiste din estul Ucrainei, anunțarea expresă de către liderul rus a relansării confruntării „civilizaționale” dintre Occident și „lumea rusă”, i-a făcut pe mulți să evite cu greu întrebarea „ce are Putin în capul său?”. E întrebarea ce avea să inspire și titlul cărții eseistului și filosofului francez Michel Eltchaninoff – Dans la tête de Vladimir Poutineapărută în 2015 la editura Acte Sude.

Eltchaninoff, ca unul dintre cei care ia în serios această întrebare, înțelege că unul din lucrurile care îl poate interesa pe filosof și de care acesta poate să dea seama în mod rezonabil, chestionînd fapte ale vieții politice, sînt însăși ideile oamenilor politici. Asumînd astfel presupoziția că fapte esențiale ale jocurilor unor mari actori ai politicii mondiale ar putea dacă nu întru totul explicate, cel puțin clarificate, prin identificarea și interpretarea ideilor ce ar sta în spatele acțiunilor și deciziilor liderilor săi politici, filosoful francez se dedă, în cartea sa, unui exercițiu, pe cît de instructiv, pe atît și de captivant, de inventariere și explicitare a surselor ideatice și ideologice ale președintelui rus Vladimir Putin, așa cum acestea transpar din discursurile ținute și interviurile acordate.

Studiul întreprins de Eltchaninoff ne descoperă o realitate uimitoare – viziunile politice ale lui Putin sînt modelate pe baza unor idei formulate și exprimate de o serie de intelectuali și filosofi ruși, astfel încît o înțelegere adecvată a politicii lui Putin ar necesita un exercițiu prealabil al explicitării acestor idei. Ceea ce reușește să surprindă Eltchaninoff în cartea sa e, în primul rînd, caracterul eclectic a ceea ce ar putea fi desemnat, cu rezervele de rigoare, ca fiind „filosofia lui Putin”. În mod determinat, prin cele exprimate și întreprinse, președintele rus nu pare să fie adeptul unei concepții sau teorii filosofice precise. Mai curînd înțelege să integreze în discursurile sale aspecte disparate ale unor teorii filosofice ce par în acord cu interesele și mizele sale politice. Astfel, preferințele intelectuale ale lui Putin par mai degrabă dictate de circumstanțe ideologice sau geopolitice.

Interesul lui Eltchaninoff pentru filosofia lui Putin nu are doar o justificare strict intelectuală, care, de altfel, nu ar fi decît una minoră, ci e determinată prioritar de motive cît se poate de pragmatice. Autorul consideră, prin una din tezele de fond ale lucrării, că în Rusia de astăzi se cristalizează o nouă doctrină națională, care, potrivit filosofului francez, trebuie analizată în cel mai serios mod pentru a înțelege ce ar putea să se întîmple cu Rusia și vecinătatea sa în viitorul apropiat. În mod evident, noua doctrină națională nu e creația exclusivă a președintelui Putin, dar anume în discursurile și acțiunile sale aceasta transpare în cel mai semnificativ mod. Astfel, metodologia lui Eltchaninoff pare să fie destul de clară – explicitarea „filosofiei lui Putin” ar trebui să asigure accederea către înțelegerea doctrinei naționale elaborate și puse la lucru în Rusia de astăzi, ceea ce și constituie de fapt adevăratul obiect de interes al cărții Dans la tête de Vladimir Putin.

Potrivit lui Eltchaninoff, această nouă doctrină națională, pe care Putin o vrea concepută și instituită ca o nouă ideologie oficială a statului rus, are o constituție hibridă, rezultînd din suprapunere a mai multor blocuri ideologice, pe care le și analizează rînd pe rînd.

Primul strat al construcției ideologice a lui Putin pe care ni-l prezintă autorul cărții e moștenirea sovietică, altfel zis sovietismul lui Putin. Președintele rus apare, la prima vedere, ca un sovietofil, nostalgic al Uniunii Sovietice și care, prin promovarea proiectului unei Uniuni Euroasiatice și prin ofensiva declanșată în Ucraina ne face să bănuim că ar urmări chiar refacerea URSS-ului. Pe de altă parte, Putin însuși recunoaște că nu a crezut niciodată cu adevărat în ideea comunismului. Astfel, liderul rus e cea mai potrivită ilustrare a modului în care te poți recunoaște sovietofil fără a fi neapărat și comunist, a aderării la valorile cardinale ale societății sovietice fără a împărtăși totodată și idealul unei societăți fără clase. Acest fenomen, răspîndit mai ales printre cei care fac parte din ”ultima generație sovietică”, a făcut subiectul unei excelente lucrări semnate de Alexei Yurchak.

Or, pentru Putin, valoarea centrală cultivată în societatea sovietică și care ar trebui perpetuată în noul context istoric și politic e patriotismul. Potrivit propriilor sale mărturisiri, ceea ce deprins în URSS, înaintea oricărei ideologii, a fost „dragostea de Patrie”. O altă trăsătură importantă a mentalității sovietice, evidențiată de Eltchaninoff, e cultura militaristă căreia îi află două componente principale – cultul războiului permanent și cultul victoriei. De altfel, strînsa corelare între „dragostea de Patrie” și „militarismul cotidian” pare să fie o caracteristică de esență a ideologiei și mentalității sovietice.

Astfel, în datele sale primare, „filosofia” lui Putin înseamnă, pe de o parte, o poziție critică față de ideologia marxist-leninistă, iar pe de altă parte, fidelitate deplină Uniunii Sovietice.

Mai mult chiar, Eltchaninoff consideră că maniera de gîndire a lui Putin rămîne una foarte sovietică. Limbajul său e pe deplin tributar ideologiei sovietice tardive, care e cea a tinereții sale. Acest fapt transpare mai ales în maniera sa de a se adresa Occidentului. De exemplu, modul de raportare la organizațiile internaționale e unul întru totul sovietic. Putin e convins, ca în cele mai bune tradiții sovietice, că există centre mondiale – puterile nucleare – și că organizațiile internaționale nu au decît o importanță secundară față de acestea. La fel, Putin nu-și ascunde o formă de aversiune față de popoarele mici, în special față de cele situate în imediata apropiere a hotarelor Rusiei. În cele din urmă, Eltchaninoff concluzionează că acest mod de gîndire, originat în datele de fond ale mentalității sovietice, e substratul concepției istorice a lui Putin și temeiul ideologic al acțiunilor sale politice.

În schimb, în anii 90 și începutul anilor 2000, viziunile filosofico-politice ale lui Putin capătă conturi liberale. În această perioadă, el se prezintă ca un democrat și reformator dornic de a-și ajuta țara de a adera la standardele occidentale și ca un veritabil partizan al economiei de piață.

Cînd este întrebat, în acest răstimp, care sînt personalitățile sale favorite, Putin îi menționează în special pe Petru cel Mare, Ecaterina a II-a și Stolîpin, toți trei mari reformatori și promotori ai valorilor europene în istoria Rusiei. Eltchaninoff remarcă în plus că în discursurile lui Putin din primul său mandat Kant e practic unicul filosof european pe care îl citează, apreciindu-l prioritar în calitate de teoretician al principiilor democrației moderne și al păcii între națiuni. În cele din urmă, filosoful francez constată că în primii ani ai aflării sale în fotoliul de președinte, Putin a dat dovadă de un occidentalism exemplar, iar filosofia sa politică corespundea standardelor europene. Proiectele filosofice privitoare la o „cale particulară a Rusiei” nu-l interesau, respingînd toate discursurile despre „ideea rusă”, despre un model civilizațional diferit de cel occidental. Mai mult, așa cum o atestă o serie de interviuri oferite în această perioadă, Putin, în repetate rînduri, subliniază că Rusia e o țară europeană. Totuși, identitatea europeană a Rusiei, așa cum transpare din cele susținute de liderul rus, ar ține de apartenența sa mai curînd la un spațiul al culturii europene, decît la modelul politico-juridic pe care și l-a elaborat Europa. Europeneitatea Rusiei e astfel descrisă în termnei de cultură și mentalitate, nu și în cei de care se servește bunăoară același Kant – emergența dreptului, afirmarea gîndirii critice, edificarea structurilor politice, sociale și juridice care fac posibilă emanciparea ființei umane.

În pofida acestei unități pe care o semnalează și susține, Putin totuși respinge posibilitatea regăsirii Rusiei într-o Europă politică. Eltchaninoff atrage atenția că la sfîrșitul anului 2012, modul președintelui rus de raportare la Europa se schimbă în mod decisiv. Nu se mai pune problema unității, culturale și mentale, dintre Rusia și Europa, ci doar cea a apropierii formale. Refuzul unui destin european al Rusiei e însoțit și de respingerea valorilor democrației liberale. Discursul liberal și pro-occidental al președintelui rus încetul cu încetul prinde contururi conservatoare și note imperiale tot mai evidente. Astfel, turnura conservatoare și euroasianistă căreia i se dedă de la un moment dat Putin, rezultă, din căt se poate vedea, din respingerea inițial a ideilor socialiste și comuniste, iar apoi și ale celor liberale.

Filosoful rus care pare să întrunească în mod exemplar și să exprime cît se poate de exact acest spirit conservator regăsit în „filosofia lui Putin”, ca rezultat al dublei reacției față de comunism și democrația liberală, e, în primul rînd, Ivan Iliin (1883-1954), voce proeminentă a intelectualității ruse susținătoare a gărzii albe și țarismului, contestatar feroce al revoluției bolșevice și al puterii sovietice. Anume ideile lui Ivan Iliin, pe care autorul cărții îl declară „prima dragoste filosofică a președintelui”, par să furnizeze fondul pe care Putin își articulează „noua sa filosofie” despre stat, putere și locul Rusiei în lume.

Ivan Iliin

„Dictatura legii” și „verticala puterii” – cele două noțiuni cheia ale viziunii politice a lui Putin – par întru totul desprinse din filosofia lui Iliin. Specialist în filosofia lui Hegel, reprezentant de vază a filosofiei religioase ruse, Ivan Iliin e totodată un teoretician al „moralei virile”, oferind astfel legitimitate morală utilizării de către puterea etatică a forței și violenței, căreia îi află și o necesitate istorică atunci cînd, în cazul unei agresiuni străine, au fost epuizate toate mijloacele pașnice. Această teză a fost criticată dur de către un alt reprezentant al filosofiei religioase ruse, Nicolai Berdiaev. Acesta întrevede în această doctrină etică germeni ai autoritarismului și totalitarismului ceea ce ar face-o incompatibilă cu anticomunismul lui Iliin. Astfel în pofida retoricii anticomuniste și antisovietice, filosofia lui Iliin păstrează același spirit autoritar și totalitar. Anume faptul că împărtășesc aceeași morală a făcut, potrivit lui Eltchaninoff, ca filosofia lui Iliin să exercite o veritabilă seducție intelectuală asupra elitei ruse post-comuniste.

Textul lui Iliin din care Putin a citat cu diferite ocazii e întitulat Principala sarcină a viitoarei Rusii, un text programatic privitor la ce are să se întîmple în Rusia după căderea regimului comunist și ce trebuie de întreprins ca ea să nu cadă pradă haosului. Potrivit filosofului rus, prinicipala sarcină ar consta în salvarea și reconstrucția națională a Rusiei. Tot în acest text, Iliin vorbește de necesitatea unei noi „idei ruse” capabile să aducă renașterea și refondarea Rusiei de mîine. Aceasta nouă idee nu ar trebui legată de noțiuni precum „democrație”, „socialism” sau „imperialism”, ci de sursele religioase și spirituale ale națiunii ruse.

Putin face referință și la textele lui Iliin în care acesta își justifică refuzul de a alege între modelele totalitare, fie de dreapta sau de stînga, și modelele democrației occidentale. În locul acestora, filosoful rus pledează pentru o „dictatură democratică”, ceea ce amintește de conceptul „democrației suverane” pus în circuit de Putin și consilierii săi.

Programul lui Putin pare astfel să fie scris de filosoful Iliin – modelul verticalei puterii, democrația suverană, ostilitatea față de puterile străine, suspiciunea față de ideologiile rezultate din iluminismul european, precum liberalismul și socialismul, neîncrederea în mecanismele democrației populare, în special în instituția votului popular, și nu în ultimul rînd nevoia unui Ghid în fruntea națiunii ca „să știe ce trebuie să facă” .

Potrivit lui Iliin, Ghidul e cel care trebuie să servească țării în loc să facă carieră, să lupte în loc să facă figurație, să lovească dușmanul în loc de a pronunța cuvinte goale, să cîrmuiască în loc de a se vinde străinilor.

Un alt text al lui Iliin pe care îl preferă președintele rus se intitulează „Ce promite lumii dezmembrarea Rusiei?”. Într-o manieră ce înțelege să mixeze hegelianismul, militarismul și naționalismul imperial, Iliin afirmă că Rusia nu este un mecanism activat în mod artificial, ci „un organism istoric format și cultural justificat”. Prin urmare, este cu neputință să dezmembrezi Rusia fără a nu o face să sufere și să moară. Teritoriile precum Ucraina, Caucazul, Asia Centrală sînt văzute ca fiind sub controlul natural al Rusiei. Iar cauza pentru care popoarele occidentale tot încearcă să slăbească forța și întinderea Rusiei e că nu se pot înțelege și suporta „originalitatea rusă”. Metodele prin care occidentalii încearcă să dezmembreze Rusia sînt, susține Iliin, promovarea ipocrită a valorilor precum „libertatea”. Filosoful rus, într-o perspectivă tipic post-hegeliană, consideră că anumite popoare sînt istoric și cultural inapte să devină state, prin urmare trebuie să treacă sub controlul statelor vecine. Deși îi amintește și pe flamanzi, valoni, croați, sloveni, slovaci, basci, catalani, cei pe care îi vizează în mod special sînt popoarele de la periferia imperiului rus.

Chiar dacă elemente ale unei gîndirii conservatoare pot fi întrevăzute deja în discursurile președintelui rus ținute din 2003, în special ca urmare a „revoluțiilor colorate” iscate într-o serie de state din „străinătatea apropiată” a Rusiei, viziunea politică a lui Putin capătă contururi tot mai conservatoare odată cu revenirea sa în fotoliul de președinte în 2012. În acest sens, Eltchaninoff vorbește de „turnura conservatoare” pe care o cunoaște „filosofia lui Putin” începînd cu această perioadă. Astfel, poate fi recunoscut un al treilea strat al ideologiei putiniste suprapus peste sovietismul și pseudo-liberalismul liderului rus – o doctrină arhaico-conservatoare.

După inventarierea principalelor elemente și caracteristici ale gîndirii conservatoare exprimate de Putin, precum – retorică antimodernistă, ostilitate față de principiile democratice și valorile liberale, critica civilizației occidentale, promovarea valorilor creștin-ortodoxe, recursul la spiritualitate, apărarea familiei tradiționale, impunerea patriotismului ca virtute civică definitorie – autorul francez ne prezintă, în manieră critică, sursele ideatice ale conservatorismului revendicat tot mai insistent de Putin.

E vorba, întîi de toate, de Constantin Leontiev (1831-1891) pe care Putin îl citează într-un discurs din 2013 pentru a caracteriza Rusia ca „un stat-civilizație constituit din poporul rus, limba rusă, cultura rusă, Biserica ortodoxă rusă și alte religii tradiționale ale Rusiei”. Aristocratismul și pesimismul de care dă dovadă Leontiev în scrierile sale, îl califică fără rezerve drept un adversar al democrației, libertății, egalității și laicității. Tot Leontiev e cel care profețește o „Europă federală” amenințînd să înghită Rusia pentru a o deposeda de specificitatea sa inerentă. Potrivit acestuia Europa se află într-un stadiu de decadență începînd cu epoca Renașterii, în schimb Rusia cunoaște faza de ascendență civilizațională. Această idee va fi repetată de Putin într-o serie de discursuri începînd cu 2013. Autori ruși conservatori au fost instrumentalizați anume în acest scop, pentru a marca superioritatea „civilizației ruse” asupra unui Occident văzut ca decadent.

În plus, Eltchaninoff arată că noua ideologie putinistă își află originile nu doar în filosofia rusă, ci în diversele variante occidentale ale gîndirii conservatoare și în mod special în ceea ce a fost numit „revoluție conservatoare” produsă în Germania între 1918 și 1933. E vorba de influențelor unor gînditori precum Carl Schmitt, Ernst Jünger sau Ernst Niekisch, acesta din urmă fiind un teoretician al național-bolșevismului. Autorul cărții ne amintește că Ernst Jünger, deși ostil regimului nazist, a elogiat dimensiunea spirituală și estetică a războiului, iar Carl Schmitt, angajat plenar al celui de al III-lea Reich, a creat sau a reînviat mai multe concepte care au influențat ideologia rusă de astăzi. O idee centrală în filosofia politică a lui Schmitt e că politica nu poate trebuie judecată prin prisma dreptului sau moralei. Categoriile binare care configurează spațiul politicii sînt cele de prieten și dușman. În politică ai ori prieteni, ori dușmani. Utilizînd pe larg opoziția sovietică dintre „ai noștri” și „ai voștri”, Putin se înscrie în acest model al politicii înțeleasă exclusiv ca un pur raport de forțe.

Eltchaninoff subliniază în egală măsură și influența mișcării slavofile asupra peregrinările intelectuale ale președintelui rus și configurării viziunilor sale conservatoare. Unul din principalii reprezentanți al acestui curent e Piotr Ciaadaiev (1794-1856) care subliniază rolul solitar pe care îl are Rusia în această lume de țări și popoare. Un rol important îl au autori slavofili precum Alexei Homiakov (1804-1860), care vede adevărata misiune a poporului rus nu în viața politică, ci în „viața supremă a spiritului”, sau Ivan Kireievski (1806-1856), care exaltă geniul rusesc și promovează o viziune religioasă asupra lumii, venind astfel în opoziție cu „occidentaliștii”.

Nu în ultimul rînd, lecturile textelor Nicolai Danilevski (1822-1875), un reprezentant din a doua generație a „slavofililor”, par să fi modelat în mod decisiv viziunea slavofilă a lui Putin. Potrivit lui Eltchaninoff, anume Danilevski ar fi astăzi principala inspirație pentru Putin în materie de filosofie politică. Danilevski explică într-o lucrare intitulată „Rusia și Europa” (1871) – devenită astăzi ca o biblie pentru elita politică din Rusia – că „Occidentul nu e universal” și că „lupta contra Occidentului e singurul mijloc salvator pentru însănătoșirea culturii noastre ruse”. Tot la Danilevski găsim propunerea înființării unei uniuni a tuturor popoarelor slave sub îndrumarea Rusiei, care în mod organic nu poate face parte din Europa. Rusia, în opinia lui, e prea originală, prea diferită, pentru a se ralia Occidentului. Danilevski explică, în plus, că „particularitatea etică” a poporului rus constă în „osmoza sa cu conducătorul”, spre deosebire de europeni cărora le lipsește această unitate structurală.

Autori ruși slavofili au fost instrumentalizați de ideologii Kremlinului anume în acest scop, pentru a marca superioritatea „civilizației ruse” asupra unui Occident văzut ca decadent și pentru articularea ideii „căii rusești” în contraponderea modelului occidental. În acest sens, Rusia, renăscută spiritual și poporul rus, văzut ca unul ales de Dumnezeu, ar urma să-și asume un rol particular de gardian al valorilor creștine autentice.

O altă pleiadă de gînditori ce constituie un alt strat ideologic în arhitectonica „filosofiei lui Putin” sînt „euroasianiștii”. Concepută ca un proiect politic și chiar geopolitic, ideea unei Uniuni Euroasiatice intens promovată de către Putin, deși, așa cum ne aminteșe autorul cărții, primul care a lansat-o n-a fost Putin, ci președintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, are origini filosofice.

La fel ca și slavofilii, eurasianiștii critică eurocentrismul occidentaliștilor, dar se distanțează de slavofili prin depășirea caracterului naționalist restrictiv al acestora și prin extinderea spiritualității dincolo de cadrele ortodoxiei.

Într-un discurs din 2012 ținut în fața Ansambleii federale, Putin îl citează pe Lev Gumiliov, un reprezentant central al acestui curent de gîndire și care a produs versiunea cea mai scientistă a eurasianismului. De fapt, Lev Gumiliov e practic unicul eurasianist citat de Putin. Adept al viziunii naturaliste, acesta susține ideea unei forțe cosmice pe care o integrează și exprimă diverse popoare, numită pasionalitate. Anume la această idee și face trimitere președintele rus asumînd o perspectivă sociobiologică asupra popoarelor. În fața Asambleei federale, Putin aplică ideea pasionalității popoarelor a lui Gumiliov pentru a analiza procesele mondiale. Probabil tot sub influența lui Gumiliov, în retorica lui Putin apar, începînd cu 2012, termeni precum „civilizația rusă” sau „cod civilizațional” ce pare să sugereze că civilizația e un organism viu posedînd propriul cod genetic. Dacă doctrinele slavofililor susțineau o superioritate spirituală și morală a rușilor față de alte popoare, teoriile eurasianiste, precum cea a lui Gumiliov, par să afirme și o superioritate genetică. Ceea ce o împiedică să fie asimilată național-socialismului e doar absența din ea a ideologiei distrugerii alterității.

În cele din urmă, Eltchaninoff recunoaște doi piloni ai acestei construcții ideologice asumate de către Putin și actuala elită politică rusă. E vorba de ideea imperială și apologia războiului. Anume acestea par să reprezinte nucleul comun al sovietismului, imperialismului „alb” al lui Iliin, conservatorismului lui Leontiev, panslavismul lui Danilevski și eurasianismului, ca blocuri ideologice integrate în „filosofia lui Putin”.

Așa cum constată autorul cărții, „visul imperial” al lui Putin nu urmărește refacerea Uniunii Sovietice, a „imperiului roșu” de altă dată, nici cuprinderea în aceleași hotare a întregii populații rusofone din vecinătatea Rusiei, nici un imperiul monarhic și patriarhal, și nici un imperiu eurasiatic, chiar dacă invocă repetat nostalgia după URSS, idea „lumii ruse”, principii religioase comune sau rolul mesianic al Rusiei de media între Occident și Orient.

Intenția lui Putin, așa cum o prezintă Eltchaninoff, e de a construi un sistem imperial eficace, modern și contemporan, fondat pe economia de piață. Anume economia de piață pare să fie fondul comun al tuturor veleităților imperiale ale președintelui rus.

În acest fel, „filosofia lui Putin” ni se descoperă ca fiind în mod fundamental economico-centristă. Filosoful francez ne asigură că ceea ce vrea Putin e să cîștige resurse pentru a participa cu noi forțe la capitalismul financiar mondial. Prin urmare, imperialismul lui Putin nu este unul arhaizant, nostalgic și utopic, ci unul cît se poate de pragmatic, integrat, discret, dar totuși plenar, în logica economiei de piață. Chiar și pretențiile teritoriale ale Rusiei față de vecinii săi, războaiele în care s-a văzut antrenată, toate, consideră Eltchaninoff, țin de interesele lui Putin de a transforma Rusia într-un jucător important pe piața financiară mondială. Imperialismul lui Putin este astfel un imperialism al pieței.

Cartea lui Michel Eltchaninoff, amplu documentată și pertinentă în analizele și interpretările făcute, trebuie să devină o lectură obligatorie pentru toți cei care vor cu adevărat să înțeleagă sursele ideatice și ideologice în care se originează gîndirea celui care trezește în egală măsură îngrijorări și fascinație.

Sursă imagine de fundal.

* Michel Eltchaninoff – Dans la tête de Vladimir Putin (Actes Sud, 2015).

Acest material NU este realizat cu suportul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova. În octombrie anul trecut PLATZFORMA.MD a depus un dosar la concursul naționale de proiecte culturale (care a fost selectat), iar MECC urma să aloce bani pînă la începutul lunii aprilie pentru scrierea unor recenzii de carte și remunerarea autorilor lor. 
E deja luna iunie și MECC nu a semnat încă contractele, deci întreg efortul e din contul contribuitorilor.