Teatrul politic – iar ceea ce face, de exemplu, Teatrul Spălătorie este prin excelență teatru politic (1), este un fenomen mai răspîndit în Moldova decît se crede în mod obișnuit. E un fenomen în cadrul căruia Teatrul Spălătorie este cel mai cunoscut, dar și cel mai bun colectiv. Numeroasele spectacole ale Teatrului Spălătorie ce au abordat teme precum memoria refulată a Holocaustului în Basarabia și Transnistria, atitudinile homofobe, problemele din domeniul educației, situația geopolitică și mai recent, în ”Recviem pentru Europa”, situația din industriile orientate spre export, au abordat subiecte și au adresat întrebări politice pertinente, fixînd în același timp pentru Teatrul Spălătorie poziția de avangardă a teatrului politic moldovenesc.
În afară de asta, mai multe organizații (în temei ONG-uri), mai ales din cele care lucrează cu diverse grupuri vulnerabile sau marginalizate social – persoane cu dizabilități, cu grupuri și minorități etnice, grupurile LGBT (2) – folosesc diverse tipuri de teatru politic (3). De exemplu Keystone Moldova utilizează metodologia Teatrului Forum, derivată din Teatrul oprimaților al lui Augusto Boal ca ”modalitate de educație nonformală și de stopare a discriminării în instituțiile de învățământ (4)”.  Pînă recent au activat și Foosbook, un teatru experimental condus de Mihai Fusu, și proiectele de teatru social ale Luminiței Țîcu.  
În acest sens, teatrul politic e un gen destul de practicat în Republica Moldova, un gen legitim de artă care-și propune să intervină în diverse contexte sociale și să transmită niște mesaje de implicare, să stîrnească altă reflecție decît cea estetică, să interogheze credințe și prejudecăți, să animeze dezbateri etc.
Recepția teatrului politic în contextul cultural local este foarte anemică, iar pe alocuri chiar ostilă.
Primul fel de recepție ține de atitudini care tind să diminueze partea de ”teatru” din ”teatrul politic”. E o reacție ce vine în temei din zonele ”puriste” care judecă teatrul politic din perspectiva autonomiei esteticului (adică teatrul politic, așa sună reproșul, ar păcătui prin exces de social, exces de activism și implicare și nu ar accentua suficient de mult partea estetică).
Recepția adversă vine mai ales din mediile pe care le vizează, în spectacolele lor, colectivele de teatru politic. Astfel, Teatrul Spălătorie a fost nevoit, de exemplu, să își anuleze un spectacol în 2016 din cauza unor tineri agresivi (care veneau dinspre zona dreptei).
La nivelul politicilor culturale publice, recepția poate fi caracterizată cel mai bine ca fiind indiferentă.
Motivele sînt cîteva:
– din perspectiva înțelesului standard al culturii, cel care include zonele canonice – teatru convențional, teatru de satiră, folclor și obiceiuri populare (ca să menționăm doar genurile înrudite) – cu care operează Ministerul de resort, teatrul politic nu prezintă interes deoarece nu face parte din arta ”încetățenită”, din genurile ”clasice” sau ”tradiționale” (ghilimelele sînt puse aici atît pentru a sublinia cîteva falii interne ale cîmpului teatral cît și o arbitrarietate a clasificării teatrelor operată de autoritățile publice). Din perspectiva autorității publice (Ministerul Culturii, primăriile locale) Teatrul Satiricus ori Teatrul Eminescu sînt teatre de stat (municipal și respectiv național), finanțate în modul corespunzător, iar Teatrul Spălătorie este un simplu ONG cu activități artistice care trebuie să supraviețuiască pe cont propriu (5).
– din perspectiva derivei spre ”industriile culturale creative”, operată de Ministerul Culturii în ultimii ani, teatrul politic este un gen de artă neprofitabil, deoarece de obicei nu aduce venituri, nu este autosuficient (Teatrul Spălătorie a încercat să suplinească venituri prin amenajarea unui bar pe lîngă teatru și crearea unui spațiu pentru discuții, expoziții, evenimente. Ideea era că pe lângă teatru funcționează barul, barul are niște venit, care ulterior este investit în teatru. Nu a mers și spațiul a trebuit să se închidă în 2017).
Din aceste motive, în cadrul concursului anual de granturi pentru asociațiile obștești, organizat de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, prioritate au mai ales proiectele care fie reproduc genurile canonice (folclor, festivaluri de literatură și muzică) fie organizează evenimente ”culturale” cu potențial comercial – diverse festivaluri (de fapt festine) ale iei, plăcintelor, vinului etc. (și care, la limită, se pot auto-finanța).
– de aici provine și o altă cauză a invizibilității teatrului politic în politicile culturale: acesta este văzut mai ales ca fiind parte a politicilor sociale și a practicilor de asistență socială decît de domeniul artelor.
La acestea se adaugă și o mare cauză structurală ce ține de trei aspecte ale finanțării publice a culturii în genere și a culturii contemporane în special:
– dimensiunea redusă a fondurilor (mărimea totală a fondurilor în cadrul concursului anual de granturi pentru asociațiile obștești pomenit mai sus este de 3 milioane de lei, adică 150 mii euro. Pentru întregul sector, care include de la Uniuni de creație mamut – Uniunea Scriitorilor – la asociații culturale din regiuni).
– lipsa de transparență a fondurilor locale pentru cultură (exemplul clasic este cel al Direcției Cultură a mun. Chișinău care nu organizează concursuri de proiecte, nu publică apeluri de proiecte și gestionează banii alocați conform preferințelor șefului direcției).
– dependența Ministerului Educației, Culturii și Cercetării de agende extra-culturale, slaba autonomie și autoritate a acestuia. Ca să dau un exemplu: un minister care afirmă că nu are bani mai mulți pentru inițiativele culturale sau pentru întreținerea infrastructurii culturale existente, ”nu are probleme” să identifice bani pentru organizarea unui tîrg de crăciun (3 milioane de lei, adică cît tot bugetul pentru asociațiile obștești) sau preconizata construcție a megalomanei Arena Chișinău (pentru care, conform surselor, s-au găsit peste 200 milioane de lei, adică de 66 ori bugetul pentru proiectele culturale ale asociațiilor obștești).
Puse laolaltă aceste motive explică faptul că teatrul politic (și subgenurile sale) este lăsat pe seama finanțatorilor străini (Teatrul Spălătorie, așa cum am menționat mai sus, are forma de organizare de ONG și este forțat să facă lucruri pe care le fac ONG-urile: să caute finanțări, să scrie rapoarte, să facă alte activități pe lîngă cea de teatru etc.). Fiecare inițiativă care utilizează tipul acesta de teatru este cumva pusă să se descurce pe cont propriu.
Încremenirea Ministerului Educației, Culturii și Cercetării într-un mecanism de finanțare prioritară a culturii tradiționale/festivaluri folclorice/evenimente comerciale agravează situația.

Ce-i de făcut?

Arta în genere și teatrul în particular (și am în vedere teatrul forum, teatrul civic, alte genuri de teatru) e un domeniu costisitor care nu se poate autofinanța. Din acest motiv ar trebui să gândim mecanisme clare de finanțare publică a teatrului social și politic (și a altor zone artistice nerecunoscute încă – țara nu are încă un centru de artă contemporană, cu atît mai mult un muzeu de artă contemporană).
Unul dintre ele poate fi acordarea statutului de teatru municipal sau național unor grupuri cu miză artistică explicită (Teatrul Spălătorie, de exemplu) – statut pe care l-a primit teatrul Satiricus, sau unele orchestre de muzică…
Alta ar fi sporirea finanțărilor pentru cultură (cu importante rectificări în privința modului în care sînt alocați banii – transparență, concursuri publice, poate strategii sectoriale ce încă lipsesc la moment – orașul Chișinău, de exemplu, nu are încă o strategie culturală).
O a treia soluție ar fi facilități fiscale acordate inițiativelor culturale la prestarea unor activități comerciale. Noul proiect de lege al organizațiilor necomerciale, în proces de examinare în Parlament, presupune un mecanism ce prevede ca ONG-urile să poată presta orice servicii comerciale cu condiția ca veniturile să fie utilizate pentru realizarea scopurilor statutare. Mecanismul s-ar putea să fie unul bun chiar dacă, potrivit unor experți (6), acesta ascunde riscuri de evaziune fiscală (și ar putea fi revizuit la un moment).

De ce am stimula dezvoltarea teatrului politic?

Ca societate cîștigăm prin sprijinul unor asemenea inițiative – câștigăm nu doar încă o inițiativă culturală, ci câștigăm o altă abordare, o nouă platformă de a discuta unele probleme sociale urgente, sau ignorate, de multe ori foarte sensibile și pe care arta le poate scoate în evidență. Teatrul politic e un gen care folosește arta pentru a vorbi despre probleme sociale, iar arta are avantajele ei: să transmită mesaje, să sensibilizeze, să vorbească despre și să se aproprie de niște probleme foarte complexe, pe care alte tipuri de limbaje – limbajul studiului de expertiză, a reportajului, a sondajului, a expertizelor – nu le pot exprima la fel de elocvent.

Referințe:

(1). Pentru scopul acestui articol, am ales să utilizez termenul generic ”teatru politic” pentru o mulțime de forme de artă teatrală care-și zic diferit: teatru civic, teatru social, teatru documentar, teatru comunitar, teatru de implicare socială.

(2). Un inventar succint și subiectiv al diverselor forme ale teatrului politic (civic, social, implicat) din Moldova ar cuprinde:

– Raileanu, L., 2009. 19 The puppet’that felt a breeze of its own energy. Dramatherapy and Social Theatre: Necessary Dialogues, p.213 (despre utilizarea teatrului social pentru combaterea stereotipurilor față de persoanele infectate cu HIV/Sida).

– Biblioteca Vie (organizată de Gender-Doc-M pentru sensibilizarea și informarea publicului privind viața persoanelor LGBT).

– Teatru Forum organizat de organizații precum Keystone Moldova pentru combaterea stereotipurilor față de persoanele cu dizabilități.

(3) În mod evident, există o deosebire principială între aceste feluri de teatru politic și teatrul politic practicat de grupul Teatrul Splătorie: nici una dintre inițiativele enumerate mai sus nu se poziționează ca inițiativă artistică ci mai degrabă instrumentalizează arta pentru a atinge diverse scopuri de terapie socială (educație non-formală, eliminarea stereotipurilor și discriminării), fără a-și pune neapărat probleme estetice sau de raportare la un cîmp artistic.

(4) Lina Malcoci. Teatrul forum – mijloc de educație nonformală. Sursă: http://www.keystonemoldova.md/assets/documents/ro/publications/Teatru%20Social%20Articol%20Revista%20Didactica%20Pro.pdf

(5) Pentru o analiză a mecanismului de finanțare a culturii în Republica Moldova vezi: Iulia Popovici, PERFORMING ARTS IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA: CHALLENGES AND REFORMS. Sursa: https://www.culturepartnership.eu/en/article/performing-arts-in-the-republic-of-moldova

(6) Ilia Trombițchi, Ce ne pregătește noua lege a Organizațiilor Necomerciale? Comentarii pe marginea unui proiect de lege. Sursă: http://www.platzforma.md/arhive/37755