Un interviu cu Petru Negură pentru Courrier des Balkans (traducere). A consemnat Nicolas Trifon.

 

Moldova mai este încă „răvășită între Est și Vest”, sfâșiată între Moscova și Bruxelles… De fapt, obsesia geopolitică permite de a nu fi abordate problemele reale ale țării, de ordin politic, economic și social: sărăcia structurală, corupția endemică, capturarea puterii de către elitele hrăpărețe, exodul masiv al populației etc. O analiză revelatoare a sociologului Petru Negură. 

Le Courrier des Balkans (C.d.B.): Cum analizați situația politică din Moldova? Guvernul, apărut în urma alegerilor legislative din noiembrie 2014, este prezentat ca fiind de dreapta, în timp ce Președintele Republicii a fost ales în noiembrie 2016 de către alegătorii comuniști și socialiști.

Petru Negură (P.N.): Pentru cine cunoaște cât de cât situația politică din Republica Moldova și din regiune, îi va fi clar că aici titulaturile de „socialist”, „comunist”, „liberal”, „democrat”, „stînga”, „dreapta”, trimit mai degrabă la un raport de forțe care se definește prin referință la adeziuni geopolitice și mai puțin la conținuturi propriu-zis politice și ideologice. Eu, de exemplu, mă consider „de stînga”, dar nu mă regăsesc în niciun fel în platforma partidului socialist și a celui comunist de la noi. Aceste partide vehiculează niște mesaje accentuat xenofobe, homofobe și se implică periodic în manifestări habotnic-religioase, iar atunci când au fost la guvernare (comuniștii, în 2001-2009) au adoptat reforme cât se poate de neo-liberale și au pus fundamentele regimului oligarhic care astăzi, iată, înflorește. De cealaltă parte, partidele care se proclamă „liberale” și „democrate”, care au fost la guvernare în 2009-2014 și de atunci până acum, fie se afirmă printr-un discurs naționalist, moștenit din epoca „renașterii naționale” de la sfârșitul anilor 1980, fie se prezintă drept pragmatice și tehnocrate, fiind în realitate apărătoare ale unor interese economice private, cu caracter monopolist.

Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) și Partidul Platforma Demnitate și Adevăr (PPDA) au apărut pe valul protestelor din 2015 împotriva „capturării statului” de către partidele de la guvernare, în special Partidul Democrat, pe fundalul delapidării unui miliard de euro din sistemul bancar moldovenesc în noiembrie 2014 (în chiar noaptea alegerilor parlamentare). PPDA și PAS sunt așadar expresii politice ale nemulțumirii populare manifestate în 2015 împotriva unei guvernări profund corupte și injuste. De altfel, PPDA și PAS nu au fost singurele forțe care au recuperat și canalizat energiile contestatare în 2015. În aceeași perioadă, partidele pro-ruse „Partidul Nostru” (al cărui lider era Renato Usatîi) și Partidul Socialiștilor (președintele căruia era atunci Igor Dodon) au organizat și ele ample manifestații în piața centrală a Chișinăului, iar în cîteva rânduri acestea s-au solidarizat chiar cu protestele organizate de PPDA (pe atunci, mișcare civică). Totuși, și față de aceste partide, așteptările cetățenilor rămân prudente, pe fundalul unei neîncrederi generalizate față de partidele politice și instituțiile statului.

Este deci nevoie de specificat că lupta în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2016 între Maia Sandu, candidata forțelor democrate de opoziție (PAS și PPDA) și Igor Dodon (candidatul socialiștilor) a fost dusă, în acel moment, între doi candidați care s-au revendicat de la acele nemulțumiri populare izbucnite în 2015.

Deși a cîștigat în 2014 doar 16% din voturi, Partidul Democrat (PD) controlează astăzi o majoritate formată din numeroși parlamentari ajunși în Parlament pe listele altor partide și care au aderat la blocul dominat de Partidul Democrat în urma unor tranzacții politice de culise. În ciuda aparentelor contradacții între Partidul Democrat și Partidul Socialiștilor, unii comentatori semnalează existența unor înțelegeri de culise între guvernare și președintele Dodon. Totuși, președintele Igor Dodon continuă să facă figură de oponent al guvernării, imagine cu care speră să atragă, la alegerile din toamna 2018, masa de alegători decepționați de partidele pro-europene de la guvernare.

C.d.B.: Dacă partidele care susțin actualul guvern pierd aceste alegeri, există vreun risc de abandonare a parteneriatului cu Bruxelles-ul și apropiere de Moscova?

P.N.: În cazul plauzibil în care partidul lui Dodon va ieși învingător în alegerile din toamnă 2018, nu cred că ar exista vreun risc real de retragere din acordurile cu UE (în primul rând acordul de asociere) și de dezangajare față de UE. Ne amintim că și pe vremea comuniștilor (2001-2009, mai exact începînd cu 2004-2005) a fost reluată cooperarea cu instituțiile finanțatoare internaționale, în primul rând FMI și Banca Mondială, iar Dodon, pe atunci, ministrul economiei, a pus în aplicare niște decizii și politici catalogate de unii experți drept ultra-liberale. Nici acum, nu este în interesul lui Dodon și al partidului sau partidelor de la guvernare, oricare ar fi ele, să întrerupă acordurile cu UE și instituțiile occidentale. Probabil, Dodon va continua să flirteze cu Putin și totodată cu minoritatea rusofonă din țară și cu o populație descumpănită și tot mai atrasă de modelul semi-autoritar pe care îl emană Rusia și alte țări din regiune, în contrast cu decepțiile stârnite, pe bună dreptate, de guvernarea pro-europeană. Totuși, odată ajuns la putere, Dodon va juca mai degrabă cartea realismului politic și va încerca să „sugă de la două vaci” – după cum a fost poreclită cîndva politica externă a lui Voronin, la umbra căruia Dodon și-a făcut prima școală politică.

C.d.B. : Coabitarea conflictuală dintre cei care privesc către Bruxelles și cei care doresc să se alinieze la Moscova nu este nouă, dar continuă să fie văzută ca o problemă …

P.N.: Începînd cu 1812, Basarabia (teritoriul actualei R. Moldova) a fost parte din spațiul rusesc și apoi cel sovietic: Imperiul țarist (1812-1917); URSS (1940-1991). Între timp, pe parcursul perioadei interbelice (1918-1940), Basarabia a devenit provincie românească. Nu împărtășesc argumente primordialiste și esențialiste, de genul că basarabenii sunt și au fost mereu români. Cel puțin pe parcursul secolului 20, deși a avut o majoritate românească (în jur de 60%), provincia a fost de asemenea spațiul de locuire al unei numeroase populații amestecate din punct de vedere etnic, mai ales în orașe, unde românii erau de-a dreptul minoritari. Aparent paradoxal, autoritățile sovietice au pus în aplicare un proiect de naționalism cultural în Republica Sovietică Moldovenească (1944-1991), prin instrumentalizarea limbii române (numită moldovenească din considerente politice) și a unei părți a patrimoniului literar și cultural românesc, după principiul leninist „Național prin formă, socialist prin conținut”. Prin urmare, este în firea lucrurilor că o parte importantă din populația Republicii Moldova continuă să fie atașată spațiului rusesc. După mine, „pendularea” Republicii Moldova între cele două poluri geopolitice – cel european și românesc, pe de o parte, și, pe de altă parte, cel rusesc și eurasiatic –, nu este o problemă în sine, așa cum numeroși comentatori consideră. După mine, lucrul cel mai problematic este felul în care se face politică în Moldova, punându-se în față disputele geopolitice și cele identitare, care generează de fiecare multe emoții și luări de poziție, în loc să se discute probleme economice și sociale: sărăcia endemică, inegalitățile  galopante, corupția de proporții faraonice etc.  Iar coabitarea Dodon-Plahotniuc întruchipează perfect această pretinsă opoziție pe criterii geopolitice dintre două forțe politice (aici, pe de o parte, Igor Dodon și Partidul socialiștilor și, pe de altă parte, Vladimir Plahotniuc și Partidul Democrat).

C.d.B.: Conflictele geopolitice și identitare sporesc fluxul evenimentelor politice prin mascarea situației economice. Dar se simte în special lipsa unui proiect comun de țară…

P.N.: Perfect de acord. Atât decepția generalizată față de elitele politice cât și strategia utilizată de aceste elite în vremuri de criză de a supralicita și uneori a provoca factorul geopolitic conduc împreună la o dezangajare a cetățenilor în raport cu un posibil proiect de țară, propus din interior și care ar fi realizat cu forțele proprii ale cetățenilor. Supradimensionarea, voită sau nu, a puterii de influență a forțelor externe – dinspre Moscova, București sau Washington – ar putea conduce la o exteriorizare a responsabilității și astfel la un soi de fatalism cetățenesc. Efectele negative ale acestui fatalism ar putea fi anomia (un nihilism normativ) și migrația (care deja a cuprins un sfert din populație). Un proiect politic viabil pentru Moldova ar fi, dimpotrivă, unul care ar reda încredere cetățenilor acestei țări în propriile puteri și resurse, care, o spun cu încredere, sunt destule.

C.d.B.: Sunteți lector la Universitatea Liberă Internațională din Moldova, cercetător la Academie și vă declarați de stânga. Vă rog să ne vorbiți despre angajamentul dvs., mai ales în cadrul proiectului Platzforma?

P.N.: Spuneam mai sus că spațiul politic moldovenesc și, prin ricoșeu, societatea în întregime sunt supradeterminate de factorul geopolitic. Este cumva explicabil : suntem o țară mică la răspîntia a câtorva poluri de putere și interese externe. Dar politicienii tind să exploateze și să aprofundeze aceste diviziuni și tensiuni geopolitice, mai ales atunci când vine momentul să dea socoteală pentru fapte de incompetență sau de rea voință. Societatea și clasa politică din Moldova sunt împărțite în funcție de câteva direcții ideologice : liberali tehnocrați cu implicații solide în business (declarați pro-UE), liberali conservatori cu puternică coloratură naționalistă (pro-România) și, în sfîrșit, un soi de populism conservator combinat cu expresii ale unei nostalgii post-sovietice (pro-Rusia). În aceste condiții, ne-am trezit că societatea moldoveană ducea lipsa unui discurs și a unei reflecții critice sociale, deși elemente ale unui asemenea discurs existau deja ici-colo. Așa, într-o zi în 2013, ne-am întâlnit eu cu Vitalie Sprînceană, ambii sociologi, pentru a pune la cale proiectul unui portal de analiză socială critică. Ambii ne identificăm de stânga, cu variații ideologice și tematice dinspre o stângă mai „clasică”, în măsura în care ne pronunțăm pentru drepturile clasei muncitoare, spre o stângă de factură liberală[1], militând pentru justiție socială într-un sens mai larg, inclusiv și mai ales pentru drepturile celor oprimați și defavorizați: minoritățile etnice, minoritățile sexuale, femeile, păturile pauperizate. Fundația germană Friedrich Ebert ne-a sprijinit la început această inițiativă (prin crearea site-ului), după care am activat mult timp pe cont propriu, pe baza entuziamului editorilor și a contribuitorilor. Ne-am bucurat să constatăm că, în scurt timp, proiectul nostru a devenit spațiul unor discuții vii, cu implicarea unui număr mare de autori și comentatori. Pentru că nu vrem să fim o platformă sectară, găzduim luări de cuvînt și angajamente din cele mai variate: mesaje ecologiste, revendicări civice urbane, artă angajată, analize critice, studii sociale. Cu unele din aceste articole nu am fost de acord din punct de vedere ideologic sau factual și totuși le-am publicat. Ne-am zis că e important să fie discuție. Avem convingerea că, deși suntem relativ puțini din punct de vedere statistic, reușim să creăm o dinamică și să punem pe agenda publică niște idei și semnificații, care altminteri tind să treacă neobservate. Cred că aceasta și este misiunea principală a Platzformei.

[1] Stânga „liberală” în sensul larg al termenului, citându-l pe Jacques Julliard care distinge patru stângi: liberală, iacobină, colectivistă și libertară. Vezi: Jacques Julliard, Les Gauches françaises (1762-2014), Paris, 2014.