На русском.

Foarte des analiștii califică lipsa de progres în procesul de reglementare transnistreană ca fiind legată de faptul că Tiraspolul oficial ar insista pe un ”divorț civilizat” cu Moldova și pe recunoașterea independenței regiunii. În aceste condiții, autoritățile Transnistriei nu ar fi gata să facă nici un compromis ce ar limita suveranitatea regiunii, nici măcar simbolic.

E greu de negat faptul că transnistrenii nu prea cedează în negocierile cu Chișinăul și cu mediatorii externi. Totuși, în istoria procesului de reglementare au fost destule cazuri ca și la Chișinău și la Tiraspol să apară voință politică și părțile să ajungă la anumite compromisuri. De exemplu, în 2001 s-a ajuns la recunoașterea reciprocă a actelor și documentelor eliberate[1], iar în 2011 a fost deschis cirucuitul pe cale ferată.

La moment, autoritățile transnistrene încearcă cu tot dinadinsul să colaboreze la realizarea unor măsuri de încredere în formatul ”5+2”. Anume astfel a fost posibilă, de exemplu, redeschiderea, la începutul lunii noiembrie, a podului peste Nistru între localitățile Gura-Bîcului și Bîcioc[2]. Astfel, discursul politic oficial al Tiraspolului, în care domină ideea despre Transnistria ca subiect statal independent, nu e o problemă în sine în procesul de reglementare pașnică a chestiunii transnistrene.

Totuși ”ideea transnistreană” rămîne a fi un factor important cu atît mai mult cu cît acest proiect se află într-un continuu proces de schimbare și dezvoltare sub influența unor factori interni și externi.

În textul ce urmează îmi propun să stabilesc genealogia acestei idei din momentul destrămării Uniunii Sovietice și să descriu conținutul ei politic curent.

Genealogia discursului privind ”statalitatea Transnistriei”

Procesul de dezvoltare a ideii ”statalității transnistrene” poate fi împărțit în 3 etape. Prima etapă cuprinde începutul anilor 90. Pe atunci proiectul unei statalități proprii era gîndit și prezentat de elitele locale ca un mecanism de apărare a populației regiunii față de procesele care aveau loc în dreapta Nistrului în contextul destrămării URSS și dispariției centrului unional: impunerea limbii moldovenești/românești ca limbă unică (chiar dacă rusa își păstra statutul de limbă de comunicare internetnică) și creșterea bruscă a prezenței reprezentanților națiunii titulare în elita de conducere a Moldovei, apropierea de România. La acel moment autoritățile din Transnistria nu urmăreau independența deplină a regiunii și vedeau mai multe opțiuni de reglementare a conflictului – un statut de autonomie precum cel de care se bucura Republica Autonomă Crimeea în cadrul Ucrainei sau un statut de autonomie precum cel pe care îl are Tatarstanul în componența Federației Ruse. Negocierile care au avut loc între Chișinău și Tiraspol în 1993, după plecarea Frontului Popular de la guvernare, s-au purtat în jurul ideii de extindere a autonomiei pentru Transnistria conform unui model după care s-a constituit ulterior autonomia găgăuză.

Situația s-a schimbat brusc către mijlocul anilor 1990. Întîi, la Tiraspol chestiunea negocierilor cu Chișinăul devine parte a luptei politice locale în cadrul căreia pozițiile cele mai importante sînt ocupate de anumiți actori și forțe politice – Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă, Uniunea moldovenilor din Transnistria – care mizează pe transformarea Transnistriei într-un subiect statal autonom care s-ar distanța la maxim de malul drept. În al doilea rînd, elitele transnistrene s-au isprăvit în general bine cu provocările și procesele cauzate de destrămarea URSS – cu criza economică din 1994, de exemplu, ce-și avea cauzele în prăbușirea zonei rublei și distrugerea sistemului de cooperare industrială în spațiul sovietic. Elitele transnistrene au rezistat și confruntării cu generalul Aleksandr Lebed, comandantul armatei a 14, care, în perioada aflării sale în Transnistria nu s-a limitat doar la chestiuni militare ci a încercat să se implice și în politica locală.

Totuși contextul geopolitic în jurul Transnistriei s-a configurat într-un fel în care regiunea nu avea aliați pe care s-ar fi putut baza în procesul de construire a statalității proprii. Relațiile cu Federația Rusă erau la acel moment pline de contradicții: autoritățile ruse au dispus inițierea procesului de evacuare a forțelor armate și a armamentului fostei armate a 14 încă pe timpul lui Lebed, iar aceste forțe erau văzute la Tiraspol ca un mecanism cheie de asigurare a securității proprii. Controversele la această temă s-au acutizat și la numirea generalului Evnevici în calitate de comandant al armatei a 14, și în anii 2001-2002 cînd Rusia evacua eșaloane militare în conformitate cu prevederile Acordului privind Forțele Armate Convenționale în Europa. În general ar trebui să menționăm că în anii 90 relațiile între Tiraspol și Moscova nu erau prea călduroase, iar Moscova acorda prioritate relațiilor cu Moldova, stat recunoscut oficial și partener în cadrul Comunității Statelor Independente (CSI) , iar în cadrul procesului de reglementare transnistreană acționa mai degrabă ca un mediator neutru.

Din aceste motive, autoritățile transnistrene au condus o politică externă multivectorială ce presupunea manevrarea între Kiev, Moscova și Chișinău. Tiraspolul nu insista încă asupra unei statalități proprii, ci asupra unei confederații cu Chișinăul în cadrul căreia ambele maluri ale Nistrului ar fi fost conectate de mai multe spații comune – un spațiu de apărare, un spațiu economic, un spațiu media etc. Pe plan ideologic însă se punea accentul pe ideea că Transnistria ar trebui să fie un subiect autonom și auto-suficient – un proiect de succes al poporului transnistrean multinațional. Baza economică a autosuficienței o reprezentau relațiile apropiate ale Tiraspolului cu Kievul și absența de facto a graniței pe Nistru (la care se adăuga și baza industrială proprie).

A treia etapă a dezvoltării ideii statalității Transnistriei începe, în opinia mea, la mijlocul anilor 2000 și continuă pînă astăzi. În anii 2003-2006 au avut loc mai multe evenimente ce au modificat intențiile și pozițiile politice ale Tiraspolului. În primul rînd trebuie menționat Memorandumul Kozak, elaborat și parafat de Chișinău și Tiraspol, care nu a mai ajuns să fie semnat de președintele Vladimir Voronin. În contextul poziției dure pe care Voronin o avea față de Transnistria, prăbușirea Memorandumului Kozak, ce presupunea crearea unei ”federații asimetrice”[3], a convins Tiraspolul despre imprevizibilitatea principială a Chișinăului. În al doilea rînd s-a schimbat radical situația geopolitică n regiune după așa-zisa Revoluție oranj din Ucraina și activizarea Uniunii Europene la est. În urma unui proces mediat de Bruxelles, Chișinăul și Kievul au reușit să se înțeleagă în martie 2006 asupra unui regim vamal pentru exporturile transnistrene care au trecut sub jurisdicție moldovenească[4].

În legătură cu aceste evoluții Moscova a început să perceapă Transnistria ca pe o frontieră geopolitică atît în relațiile sale cu Ucraina și Moldova cît și în relațiile cu Uniunea Europeană. Pentru un moment scurt, la Moscova a apărut chiar ideea ”suveranizării Transnistriei”. Tot atunci înspre regiune pleacă un convoi umanitar menit să sprijine Transnistria care se afla într-o situație de ”blocadă”. Pentru Tiraspol, cîștigul a fost să capete, în sfîrșit, un aliat geopolitic de nădejde.

În afara schimbărilor contextului geopolitic, un factor serios de transformare a poziției autorităților transnistrene a fost și înrăutățirea situației economice a regiunii. Criza cea mai profundă s-a produs în perioada 2006-2008 și s-a reflectat mai ales asupra ramurilor orientate spre export. Economia transnistreană nu a mai fost în stare să-și revină după acea criză. De asemenea, a scăzut brusc exportul de energie electrică; aceasta era exportată nu doar spre Moldova ci și spre UE. Dificultățile economice au subminat destul de mult ideea auto-suficienței unui proiect transnistrean. Cu începere din 2009 regiunea încetează să mai plătească Federației Ruse pentru gazele naturale. Autoritățile vînd însă gazul pe piața internă și reușesc astfel să acopere deficitul bugetar enorm al regiunii (care ajunge uneori și la 40 %)[5]. Cu începere din 2008, Federația Rusă contribuie direct la plata pensiilor în regiune, iar între 2012 și 2016 a contribuit la realizarea unor proiecte de construcție și reabilitare a unor obiecte de însemnătate socială[6].

Din acel moment, discursul politic transnistrean oficial privește chestiunea independenței regiunii față de Moldova ca fiind o etapă în realizarea scopului alipirii Transnistriei la Federația Rusă. În septembrie 2006 în Transnistria are loc un referendum în cadrul căruia majoritatea absolută a cetățenilor regiunii se pronunță pentru ”un curs spre independența Republicii Moldovenești Nistrene urmată de aderarea în mod liber a acesteia la Federația Rusă”[7]. Referendumul din 2006 e un moment de cotitură în constituirea sensului curent al expresiei și procesului ”statalității transnistrene”. Din acel moment Transnistria adoptă o poziție în care se prezintă în mod activ ca parte a lumii ruse.

Proiectul transnistrean astăzi

La moment, se pare că ideea construirii unui stat propriu și unificarea ulterioară a acestuia cu Federația Rusă este dominantă în politica transnistreană. Astfel, noul lider al regiunii V. Krasnoselskii și-a declarat adeziunea la această direcție. Printr-un decret prezidențial acesta a declarat ziua de 2 martie ca ”Zi a începutului ripostei împotriva agresiunii Republicii Moldova asupra Transnistriei”[8]. În acest fel Krasnoselski a dorit să contrapună narativele oficiale moldovenească și transnistreană asupra istoriei conflictului din 1989-1992. Această contrapunere are loc și la nivel simbolic – Tiraspolul inaugurează monumente ale pacificatorilor ruși, organizează diverse sărbători în cinstea lor. Asta în timp ce la Chișinău pacificatorii ruși sînt învinuiți în mod deschis că ar sprijini separatismul[9].

Totuși, dincolo de aceste aparențe și gesturi simbolice întrebarea ce se impune este în ce măsură Transnistria dispune de aliați și resurse care i-ar permite să conducă o politică externă orientată spre realizarea ”ideii transnistrene”. Pentru că, dincolo de înăsprirea contradicțiilor între Rusia și Vest, între Rusia și țările regiunii (Moldova, Georgia și Ucraina), este foarte  puțin plauzibil ca Moscova să fie dispusă să revizuiască situația din jurul conflictului transnistrean. Mai degrabă, prioritar pentru Moscova este păstrarea nivelului de sprijin financiar și politic pe care autoritățile ruse îl acordă Tiraspolului cu începere din 2009. Extinderea asistenței politice și financiare ruse în Transnistria s-ar putea produce doar în cazul în care Ucraina și Moldova ar trece la acțiuni active împotriva Tiraspolului (de exemplu la transferarea sub jurisdicție moldovenească a importurilor transnistrene, distrugerea mecanismului de menținere a păcii în regiune etc). În același timp Transnistria nu dispune de resurse proprii pentru a construi un proiect statal autosuficient. Mai ales că în ultimii ani Transnistria a pierdut acea resursă importantă de imagine legată de stabilitatea politică în regiune, mai ales în contextul schimbărilor permanente la Chișinău.

În acest fel, din punct de vedere practic, Tiraspolul continuă politica de manevră între diverșii jucători din regiune. De exemplu, Tiraspolul vrea în mod clar să păstreze avantajele politicii de nerecunoaștere moderată de către autoritățile de la Chișinău. E vorba mai ales de accesul la mișcarea liberă a persoanelor, accesul la sistemul medical moldovenesc, vînzarea energiei electrice pe malul drept etc. De dragul acestor avantaje, Tiraspolul a manifestat întotdeauna disponibilitate pentru decizii de compromis precum ”plăcuțele de înmatriculare pentru automobile” și diplomele de studii superioare ”neutre”, fără simbolică transnistreană, controlul de către autoritățile moldovenești al căilor ferate, atitudinea tolerantă față de faptul că mai mulți cetățeni transnistreni dețin și cetățenie moldovenească etc. Chiar dacă mai degrabă împotriva voinței lor, autoritățile transnistrene în linii generale se străduie să asigure realizarea măsurilor care le-ar asigura întreprinderilor din regiune accesul la piețele străine. De exemplu, chiar dacă relațiile cu Uniunea Europeană au fost reglementate de un protocol separat în 2015, de facto Transnistria face parte din Acordul de Asociere Moldova-Uniunea Europeană[10]. Tiraspolul își armonizează legislația pentru a o face compatibilă cu cea europeană și moldovenească: în sfera reducerii taxelor vamale, în sfera sanitară, a controlului fitosanitar și veterinar, reforma sistemului de impozite.

De asemenea, în pofida unei retorici anti-ucrainene intense, legate de instalarea posturilor comune de control vamal între Moldova și Ucraina, care ajung pînă la punctul în care oficialitățile transnistrene declară că Ucraina și-a pierdut statutul de mediator neutru, Tiraspolul totuși caută să restabilească relațiile cu Kievul, afirmînd că direcția strategică de apropiere de Rusia nu contrazice nicidecum relațiile bune cu Ucraina[11].

Ținînd cont de aceste realități, insistența autorităților transnistrene pe ”ideea transnistreană” în discursul politic și în procesul de negocieri, nu înseamnă în nici un caz că acestea nu sînt dispuse să facă anumite compromisuri, inclusiv în ce privește pachetul de măsuri de încredere[12]. Unica cerință a Tiraspolului pare să fie ca acțiunile actorilor regionali (în primul rînd în domeniul comerțului extern) să nu fie îndreptate spre slăbirea pozițiilor regiunii.

În același mod, Moldova, chiar dacă face declarații tăioase la adresa Transnistriei prin gura unor politicieni de rang înalt, se abține de la măsuri limitative serioase împotriva Transnistriei. Totuși, Chișinăul are și o altă problemă – dacă în Transnistria autoritățile de regulă pot asigura condiții politice pentru realizarea și implementarea unor măsuri agreate (inclusiv pe chestiuni sensibile pentru opinia publică), în Moldova concurența politică a diverselor forțe (care se revarsă în spațiul public sub forma unor dezbateri geopolitice), a schimbării frecvente a figurilor politice cheie, face dificilă adoptarea unor decizii strategice. De exemplu, la moment schimbul de replici tăioase și absența dinamicii în procesul de negocieri în formatul ”5+2” sînt legate de poziția autorităților moldovenești care, în pragul alegerilor parlamentare se străduie, prin intermediul discursului confruntaționist în raport cu Rusia, să demonstreze publicului intern și extern că ar fi fidele ”intereselor naționale”. În legătură cu aceasta în discursul politic al regiunii se face tot mai des auzită prima interpretare a statalității transnistrene ca un mecanism de apărare a regiunii de instabilitatea și imprevizibilitatea malului drept al Nistrului.

Referințe:

[1] Протокол о взаимном признании действия на территории Приднестровья и Республики Молдова документов, выдаваемых компетентными органами Сторон, http://mfa-pmr.org/ru/JNc

[2] Больше чем мост. Кишинев и Тирасполь договорились об открытии важной переправы через Днестр, Newsmaker.md, 3 ноября, 2017, http://newsmaker.md/rus/novosti/bolshe-chem-most-kishinev-i-tiraspol-dogovorilis-ob-otkrytii-vazhnoy-perepravy-che-34446

[3] I. Boţan, Efectele “planului Kozak”, http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/200312031/

[4] Тирасполь стоит на своем, Новая газета, 16 марта, 2006, http://2006.novayagazeta.ru/nomer/2006/19n/n19n-s12.shtml   

[5] Закон «О республиканском бюджете на 2017 год», Пресс-служба Президента Приднестровья, http://president.gospmr.org/pravovye-akty/zakoni/zakon-pmr-o-respublikanskom-byudjete-na-2017-god-.html

[6] A. Devyatkov. “Russia and Transnistria in a patron-client relationship”, Laboratorul pentru analiza conflictului transnistrean, 17 aprilie, 2017, http://www.lact.ro/2017/04/17/andrey-devyatkov-russia-and-transnistria-in-a-patron-client-relationship/

[7] ЦИК Приднестровья обнародовал окончательные итоги референдума, РИА Новости, 26 сентября, 2006, https://ria.ru/politics/20060926/54271059.html

[8] В Приднестровье к профессиональным праздникам и памятным дням добавились еще 2 даты, Novostipmr, 19 февраля 2017, https://novostipmr.com/ru/news/17-02-19/v-pridnestrove-k-professionalnym-prazdnikam-i-pamyatnym-dnyam 

[9] Comentariul Guvernului Republicii Moldova cu privire la aniversarea a 25-a de la încetarea ostilităţilor de pe Nistru, Guvernul Republicii Moldova, 28 julie, 2017, http://www.gov.md/ro/content/comentariul-guvernului-republicii-moldova-cu-privire-la-aniversarea-25-de-la-incetarea

[10] Приднестровье включили в зону: Кишинев заявил, что регион будет торговать с ЕС по правилам DCFTA, Newsmaker.md, 24 декабря, 2015, http://newsmaker.md/rus/novosti/pridnestrove-vklyuchili-v-zonu-kishinev-zayavil-chto-region-budet-torgovat-s-es-po-21051

[11] Может ли Приднестровье помирить Россию и Украину? Первый Приднестровский телеканал, 20 сентября, 2017, https://tv.pgtrk.ru/show/60547/61045 

[12] Австрийское председательство ОБСЕ о Приднестровье: предметный диалог для достижения ощутимых результатов, Пресс-служба ОБСЕ, 26 июня, 2017, http://www.osce.org/ru/node/328071

 

Traducere de Vitalie Sprînceană.

Sursă imagine: Deutsche Welle

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.