Interviu cu Vasile Ernu realizat de Pavel Borin în colaborare indirectă cu Bogdan Rusu.

 

Tu ai scos două cărţi „Sectanţii” şi „Bandiţii”, primele două dintr-o trilogie a marginalilor. Care este diferenţa între sectă şi bandă?  

 

Ambele au fost grupuri marginale în istorie. Pe mine mă interesează aceste fenomene atîta timp cît ele sînt marginale. În momentul în care ele se deplasează spre centru, devin parte a puterii hegemonice, nu mă mai interesează, pentru că ele vor repeta aceleaşi scheme politice, sociale şi economice ale majoritarilor. Şi orice grup marginal tinde spre centru, devine parte a puterii de multe ori, iar locul lor este luat de alţii. „Sectanţii & Bandiţii” mei trec prin astfel de fenomene. Nu arăt cum devin pare a puterii, dar las să se înţeleagă cum au loc aceste transformări. Deci mă interesează marginalitatea: felul de a fi şi de a se organiza al grupurilor marginale.

 

Secta” este un grup marginal determinat în comportamentul şi strategia sa de viaţă de un set de credinţe şi valori care se opun atît statului cît şi modernizării laice şi mai ales grupului majoritar religios. „Sectanţii” din punctul meu de vedere sînt ceva mai complecşi în reacţiile lor pentru că duc o bătălie pe trei fronturi: stat, biserică majoritară, lume laică. Însă au soluţii care simplifică mult tehnicile de viaţă. De asta sînt foarte eficienţi şi dinamici.

 

De asemenea: „Sectanţii” sînt foarte „greu de ucis” în sisteme autoritare, represive. Cu cît represiunea creşte cu atît ei devin mai rezistenţi, au soluţii mai rapide. Sînt însă „uşor de omorît” prin „liberalizare”, adică prin tratarea lor cu indiferență, ca şi cum ar fi majoritari. Ei sînt un grup „reactiv” şi cînd nu au la ce reacţiona se autodistrug sau se adaptează majoritarilor, devin parte a lor. Rugul, pedepsa şi puşcăria nu-i sprerie pentru că îi întăresc.

 

Banda însă e altceva. Bandiţii şi banda sunt ceva ce se naşte în urma defectelor instituţiilor create de majoritate. Bandiţii apar în urma unui „defect de sistem”. Ei nu sînt Pinocchio. Adică nu trec prin sistemul: bagi buşteanul şi îţi iese Pinocchio. Ei scapă instituţiilor tradiţionale şi moderne de formatare: familie, grădiniță, scoală, armată, birou etc. Adică nu fac parte din acest sistem oficial al statului modern. Din diverse cauze ei scapă acestui mecanism, acestor instituţii, eticii, regulilor şi legilor oficiale prin care trecem toţi.

 

Şi atunci apar aceste „produse” umane stranii şi periculoase pentru omul-„produs oficial”. Şi pentru a ne proteja de ei noi avem instituţii represive şi de control: poliţişti, bodygarzi, securitate, puşcărie etc. Ei ştiu bine asta şi atunci se regrupează în bande pentru a subzista şi produc paralel noi forme de organizare, propria etică, propriile reguli. Ei luptă aparent cu mai puţine forţe decît „sectanţii”, dar au răspunsuri mai complexe și tind să cred că au şi multiple etici, chiar dacă regulile lor par simple. Şi asta se întîmplă pentru că „hoţii în lege”, şefii bandelor au putere de lege şi de moarte. Nu e ca la „sectă” care are un crez extern ce produce o practică internă. Banda şi bandiţii sînt cameleonici: au putere să schimbe regulile şi etica internă pentru a reacţiona la noi provocări externe. 

 

Sînt multe lucruri care se aseamănă şi multe altele care se deosebesc între cele două grupuri. Scopurile celor două grupuri sînt însă diferite, metodele destul de diferite, chiar dacă anumite strategii se aseamănă.

 

Poţi să ne dai exemple despre ce seamănă şi ce este diferit între cele două grupuri marginale?

 

Bun. Obiectivul „sectei” este salvarea. Salvarea în sens religios. După mine, procesul de salvare este poate cea mai politică acţiune umană. „Sectanţii” nu au fost aproape nicodată „politici”, însă efectele acțiunilor lor sînt foarte politice. Toată istoria „ereziilor” ne învaţă asta. De ce? Pentru că acţiunile crezului lor duce la destabilizarea grupului majoritar, pun în pericol puterea. Ce a făcut tradiţonal biserica oficială cu ereticii: distruşi fizic, arşi ei şi cărţile lor, ţinuţi în temniţă încît să nu le rămînă nici numele. Au fost şterşi din istorie. Au înţeles bine riscul: dacă nu-i distrugem definitiv, ei vor cîştiga. Erezia, „secta” trebuie distrusă fizic sau asimilată. Ăsta este crezul majoritarilor.

 

Eu urmăresc de exemplu istoria unei comunităţi mici din Bugeac, un capăt de lume uitat de Dumnezeu. Şi mă minunează cum decizii aparent banale au efecte politice majore şi destabilizează viaţa oamenilor şi mai ales a puterii.

 

Ce faci cînd apare în şcoală un om şi spune că nu vrea să-şi înscrie copilul în rîndul pionerilor sau UTC? Toată lumea face asta de cînd se ştie. Nimănui nici prin cap nu-i trece să refuze aşa ceva în anii 50-80. De ce să zgîndări liniştea comunităţii? E o formalitate, spun toţi. Nu e nimic serios. Oare e aşa? Atunci dacă nu e nimic serios de ce cînd apar cîţiva oameni care refuză radical să facă ce fac toţi de ani de zile fără să clipescă apare un adevărat scandal în comunitate? Am o mulţime de mici detalii foarte percutante.

 

Sau cum e să mergi la CAP și toţi să aibă voie să ia din bunul obştesc cît poate duce: struguri, roşii etc. Puterea acceptă tacit asta: e o convenţie nescrisă între putere şi ţărani. Şi apar în comunitate „sectanţii” care vin la cules de roşii cu roşii de acasă ca să le mănînce acolo. Nu acceptă să ia nicio roşie pentru masă pentru că acest gest este pentru ei un furt. Nu mai zic că nu vor lua nimic acasă de pe cîmpul CAP-ului. Astfel de gesturi mici pot crea adevărate revolte şi scandalizează comunităţile destul de aşezate, comode şi convenţionale. Pentru că au puterea de a scoate la iveală minciuna profundă, convenţionalismul şi falsitatea generală. Iar majoritarii nu iartă astfel de gesturi.

 

Cum poţi să-ţi dai seama cînd un grup este marginal şi cînd face parte din grupul de putere?

 

Foarte simplu: cînd acel grup poate să identifice foarte rapid pericolele şi centrul de putere, duşmanul. Majoritarii care sînt parte a puterii nu au conştiinţa acestor fenomene. E o diferenţa mare între vînător şi vînat. Vînatul cu un ochi doarme şi cu celelalte simţuri veghează. Vînătorul are insomnii numai cînd e îmbuibat de prea mult vînat.

 

Pe marginal poţi să-l trezeşti la miez de noapte şi să-l întrebi cine e dușmanul, ce îi pune în pericol viaţa, existenţa lui şi el să poată spună cît ai clipi în trei cuvinte care e problema şi care e duşmanul. Cînd nici măcar nu-ţi mai pui această problemă, nu o conştientizezi clipă de clipă, atunci eşti parte a puterii. Întreabă un hoţ, un cerşetor sau un emigrant care e duşmanul şi problema lui. Îţi spune fără să clipească. Întreabă un sărac şi-ţi spune fără să clipească. Pentru că viaţa lui e un coşmar, el visează asta noapte de noapte.

 

Întreabă un bogat, un corporatist sau un om al clasei de mijloc să-ţi spună care e problema şi duşmanul lui şi după ce o să se scarpine mult după ceafă o s-ţi răspundă cu citate din mainstreamul mediatic gen fantasme generaliste cum ar fi „corupţia”, „mentalitatea”, „civilizaţia”. Poftim????? Alo, Alo, Alo…

 

Aşa se face că ei fug spre false probleme şi false ţinte. La fel e şi cu Coaliția pentru Familie acum: caută duşmani ai familiei tradiţionale într-un grup amărît gen LGBT, în loc să vadă care sînt cauzele care duc la distrugerea familiei. Şi ele sînt în cu totul altă parte.

 

Practic marginalul are o capacitate incredibilă de a depista centrele de putere de asta ştie foarte rapid să-i găsească slăbiciunile. Majoritarul în general identifică duşmanul în fomula cea mai comodă, lovește în cel slab argumentînd că acela e pericolul lui: străinul, migrantul, săracul, „evrerul”, „coloratul”, „poponarul”, „ţiganul” etc. Marginalitatea este în primul rînd o chestiune ce ţine de relaţa de putere.

Să vorbim puţin despre puşcărie. Spune-mi te rog ce este puşcăria pentru „sectanţi” şi pentru bandiţi pentru că în regimul comunist ambele grupuri trec prin asta?

 

Cele două grupuri se raporteză la puşcărie şi la pedeapsă foarte diferit. Au grile de interpretare diferite care decurg din modul lor de a-şi construi acţiunea, scopul şi strategiile de viaţă.

 

Cum „sectantul” are un singur scop acela de a salva lumea din jurul lui şi pe sine, strategiile lui sînt legate de aceste obiective. Pentru un „sectant” pedeapsa venită dinspre structurile de putere cu care se confruntă nu este decît o legitimare a faptului că el este „alesul”: mă pedepsesc, deci sînt cel bun. Pedeapsa, puşcăria este un act şi un gest care îl legitimează. E garantul a ceea ce este el. Este un soi de teologie a martirajului.

 

Există o linie puternică a martirajului pe care tot încerc să o explic şi puţini o înţeleg. Ei consideră că stalinismul este ultima „epocă de aur” în care s-a putut suferi pentru credinţă. Martirajul pentru credinţă este ceva superior: devin un soi de supra-oameni. Dacă ne bagă în puşcării e de bine, nu e de rău: înseamnă că se tem de noi, înseamnă că noi contăm, înseamnă că ce facem noi e adevărat. Ce poate fi mai înălţător pentru un om care gîndește că binecuvîntarea supremă „e să mori pentru credinţă”, să fie băgat în puşcărie pentru credinţă? De aici vine acea interpretare care pe unii îi sperie, dar ţine de modul profund paradoxal al gîndirii iudeo-creştine: să nu te temi de cel care îţi ia, ci de cel care-ţi dă, nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate.

 

Bun, asta e despre înţelegere. Şi partea de strategie. Strategia „sectanţilor” în puşcăriile şi Gulagurile sovietice este foarte isteaţă. Ei văd în aceste lagăre de concentrare, puşcării de tot felul, nu ceva ce-i ţine închişi, ci ca pe o oportunitate de a-şi extinde „spaţiul salvării”, „teritoriul luptei”. Un erou de-al meu explică ceva simplu: eu din fundul Bugeacului nu aş fi putut nicodată să ajung să „vestesc salvarea” unui uzbec, tadjic, lituanian, rus, tungus, azer sau ce alte neamuri mai erau pe acolo. Aşa „duşmanul stat” îmi pune la îndemînă această oportunitate: pedeapsa se transformă în binecuvîntare. Puşcăria devine un soi de spaţiu al universalizării „sectei”. E de fapt strategia Apostolului Pavel, dacă ne uităm atent. E foarte eficientă şi cu rezultate extraordinare. Pentru că ei reuşesc să se folosească de rău, de pedeapsă ca să-şi facă nişte reţele extraordinare. Ştii ce înseamnă în Imperiu să fii din Bugeac să ai „fraţi” peste tot: de la Kamciatka la Taşkent?

 

La bandiţi lucrurile stau altfel. Puşcăria este văzută mai degrabă ca o casă a lor. Ei nu au aceleaşi scopuri ca şi „sectanţii”: ei nu vor să salveze pe nimeni. Ei vor doar să-şi construiască o lume a lor şi sînt într-un raport de luptă cu „lumea oficială”. E un soi de „război civil” nedeclarat între „două specii”: bandiţii şi fraierii. Bandiţii îi jefuiesc şi îi fură pe fraieri, adică ăsta e felul lor de a „lucra”, de a produce valoare. Fraierii, majoritarii, pentru a se proteja au instituţii de forţă, au poliţişti şi au puşcării. Fraierii ştiu să vîneze: e jocul hoţii şi vardiştii.

 

Există o economie numită: Crimă şi Pedeapsă. Pînă şi Şcoala de la Chicago au învăţat de la bandiţi povestea asta. Un bandit decide să-şi ducă la bun sfîrşit furtul doar atunci cînd riscul este mai mic decît pedeapsa. Orice bandit e dispus să crească gradul de risc doar în măsura în care creşte şi profitul în raport cu pedeapsa. Mă rog tema asta era deja rezolvată în literatura rusă a sec. XIX. Puşcăria şi pedeapsa intră în această “zonă de risc” a muncii bandiţilor, adică a furtului şi ei nu le au cu „protecţia muncii”.

 

Strategia legată de puşcărie este alta la bandiţi: ei vor să o cucerească şi să o facă o casă a lor. Şi reuşesc. Strategia este aşa: în interiorul puşcăriilor şefii nu sînt gardienii, ci „blatarii”, „hoţii în lege”. Ajung la un astfel de compromis: între gardieni şi bandiţi. Legile bandiţilor sînt de obicei mai puternice şi eficiente decît legile oficiale în interiorul grupului. Cînd legile bandiţilor devin mai slabe, au mai puţină putere decît legile oficiale, atunci ei pierd partida. De obicei o cîştigă pentru că şi pedepsele sînt directe, violente şi eficiente. Violenţa e eficientă.

 

Ei instituie în puşcărie un spaţiu al legii şi eticii lumii lor. Astfel puşcăria se transformă din locul de penitenţă şi reeducare, aşa cum o doresc oficialii, în locul profesionalizării lumii bandiţilor, al consolidării acestei lumi. Astfel creşterea numărului puşcăriilor şi a pedepselor nu va duce niciodată la scăderea lumii criminale, ci la sporirea şi consolidarea ei.

 

Spui undeva că pedepsele pentru fraudele economice în comunism erau mai mari decât pentru „fraude ideologice”. Cum explici acest lucru?

 

Da, în perioada asta fac vizite prin puşcăriile din România. Şi primisem o întrebare: de ce în perioada regimului comunist (perioada lui de „glorie” 60-80), infracţiunile de natură economică, fraudele şi daunele produse avutului obştesc erau considerate la fel de grave precum crimele, iar autorii erau pedepsiţi cu moartea? Exemplu din anii 70: „Gheorghe Ştefănescu, gestionarul unui depozit de băuturi alcoolice, a fost autorul unei mari escrocherii înregistrate în regimul comunist. Vreme de opt ani a falsificat alcool şi a creat o reţea clandestină. A prejudiciat statul cu 10 milioane de lei. Comuniştii l-au condamnat la moarte.” Fraudele economice erau mai dur pedepsite decît „fraudele ideologice & politice”. De ce se temeau comuniştii atît de tare de fraudele economice? Are cineva un răspuns?

Nu e deloc întîmplător că în perioada cînd statul comunist devine puternic cea mai cruntă pedeapsă nu se acordă disidenţilor politici, ci bandiţilor, mai ales pentru fraude economice. În anii 70 dacă cîntai cîntece antisovietice primeai 1-2 ani de pușcărie sau îți pierdeai jobul etc. Dacă vindeai însă bilet la concert antisovietic primeai 10 ani. Dacă faceai infracţiuni economice mai mari erai condamnat la moarte. Şi bandiţii şi puterea sovietică ştiau unde se află putera şi slăbiciunea puterii. Dovadă că după 90, după liberalizare, bandiţii au fost pe cai mari: s-a început cel mai mare jaf cunoscut în istoria modernă. În avangarda acestui jaf au stat bandiţii…

 

Dar nu-i aşa că bandiţii nu au loc în istorie şi în rapoartele de condamnare a comunsimului? Cu toate că ei au fost cei mai autentici duşmani ai regimului comunist. Dar bandiţii nu cerşesc lacrimi, nu fac comerţ cu istoria. Oricum ei au cîştigat şi acum îşi cumpără intelectuali şi ziarişti la tonă, pe post de lautari şi decor…

 

Spune-mi te rog dacă în interiorul grupurilor apar rupturi? Vorbeai de nişte rupturi…

 

Să luam cîteva exemple. Ştii cînd are loc prima marea revoltă şi ruptură în interiorul grupurilor „sectante” din URSS? Nu atunci cînd sînt puse sub persecuţie, cînd sînt trimise în Gulag etc. Ci atunci cînd li se oferă să intre în legalitate. Statul sovietic în anii 60 vrea să le ofere statut legal, pentru cult religios, să înregistrze oficial clădirile de cult, să nu se mai adune clandestin etc. O parte acceptă o parte refuză radical acastă ofertă a statului pentru că ei înţeleg că asta înseamnă control. Ei îşi asumă şi vor să trăiscă ilegal, clandestin. A intra în legalitate presupune a accepta controlul statului. Comunitatea se rupe în două: „înregistraţi şi neînregistraţi”. „Neînregistraţii” îi condamnă pe „înregistraţi” pentru trădare şi cred că aceştia şi-au perdut „salvarea”. E o acuză gravă.

 

La bandiţi lucrurile sînt şi mai radicale: eu nu acceptă nici măcar să aibă acte. Certificatul de naştere, buletinul şi paşaportul cu care noi ne mîndrim ca cetăţeni, ei îl consideră un act de umilinţă, un act de control, de sclavie. Nu poţi face carieră în lumea bandiţilor dacă ai act oficial de la stat. Acceptă doar acte false pentru anumite scopuri legate de meseria de hoţ. Nu poţi deveni „hoţ în lege” dacă ai proprietate, familie şi act. Ce sînt toate acestea? Forme de control. Cînd se rupe lumea criminală sovietică în două? Cînd o parte importantă a acestei lumi acceptă să lupte cu arma în mînă de parte puterii sovietice împotriva fascismului. Pentru lumea bandiţilor statul şi lupta între state nu era problema lor, nu era lupta lor: pentru ei toate statele sînt la fel, toţi poliţiştii şi fraierii la fel. Atunci „hoţii în lege” de rit vechi îi vor condamna pe cei care au luptat alături de putere spunînd că s-au „curvit” şi au devenit „curve”. Asta e o acuză foarte gravă pentru că te aruncă în casta cea mai de jos, iadul lumii criminale. Şi asta va duce la un război lung între cele două grupări.

 

Bandiţii nu au greţuri ideologice dar sînt foarte religioşi şi superstiţioşi. Am un erou în carte, de meserie „killer” şi era aproape ca un călugăr. Se spovedea după fiecare crimă, nu omora duminica. Se pare că nici în Postul mare nu omora. Omul era un înger: îngerul pedepsei. Foarte spectaculoasă filosofia lui de viaţă: nu omora de la distanţă ci doar cu cuţitul. De ce? Scrie în carte….

Să venim spre actualitate: cum se adaptează bandiţii la lumea postcomunistă?

Se adaptează perfect pentru că vine o lume în care ei se simt ca peştele în apă. Ar trebui reamintit ce spuneam mai sus: în comunism, în partea a doua a existenţei acestui regim, pedepsele pentru furtul din bunul obştesc erau mult mai aspru pedepsite decît cele legate de poziţii politice anticomuniste. Era deja un semnal clar că pînă şi comuniştii înţeleg unde este puterea.

 

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim e legat de natura muncii la bandiţi. Ei nu acceptă să muncească pentru nimeni şi mai ales pentru putere. A munci pentru cineva, a avea un job înseamnă a te arunca automat din elita „hoţilor în lege” şi a intra într-o castă inferioară. Chiar şi casta a doua valorică, „mujicii”, aveau voie să îndeplinească doar anumite munci. Munca lor este furtul, jaful şi alte îndeletniciri ilegale din perspectiva puterii. Hoţii lucrează doar pentru sine şi pentru „familia lor”. Sînt foarte libertarieni şi capitalişti.

 

Al treilea lucru e legat de proprietate şi bani. Hoţii de rit vechi ai Imperiului nu au proprietăţi, nu au familii , nu au acte, nu au au propriul cont şi bani. Ei dispun de o bancă comună numită „obşiak” în care-şi ţin banii împreună şi-i cheltuie după anumite reguli. Dreptul de a decide cum se cheltuie aparţine elitei hoţilor, „hoţii în lege”. Tot ei au puterea de lege, de viaţă şi moarte etc.

 

În perioada brejnevistă mie mi se pare că are loc o mutaţie importantă: mecanisme de acomodare cu puterea. Burghezia de partid şi clasa de mijloc birocratică şi nu doar vrea bunăstare şi consum şi apelează la aceşti bandiţi din cauza penuriei de mărfuri, iar bandiţii înţeleg că se poate fura/munci mult mai eficient cu ajutorul structurilor de partid şi stat. Astfel se nasc reţele destul de sofisticate şi eficiente. Liberalizarea adusă de Gorbaciov va duce la explozia şi dezvoltarea acestui mutant nomenclatură-bandiţi. Cînd cade comunismul, bandiţii sînt primii care au toate datele să fie în avangarda schimbării: ei vor contribui enorm la istaurarea „pieţei libere”. Ei vor lăsa o amprentă puternică pe toată „terapia de şoc” produsă în Est.

 

Evident că în „marele jaf postcomunist”, sau privatizare cum o mai numim, au pariticpat mai multe grupuri. În baza căror legi se face „privatizarea”, schimbarea naturii proprietăţii? În baza jafului elementar. Cine decide schimarea naturii proprietății şi a cui devine ea? Bandiţii au un rol destul de central în această ecuaţie. La noi încă acest domeniu este nedefrişat. Ar fi util să ştim cum se reface „anatomia puterii” după 90, cum se stratifică social societatea românească, cum are loc transferul de proprietate. Care sînt grupurile sociale active în acest proces. Nu prea ştim, nu avem date multe doar improvizăm aşa. Ştim însă sigur un lucru: majoritatea oamenilor au fost perdanţii acestui proces.

 

A propos ştii care a fost trucul primului milionar postsovietic? Mai întîi şi-a angajat la firma sa mai toţi veteranii ajunşi pensionari din CC al PCUS. Erau o mină de aur informaţională şi de reţea. Şi doi: controlul mass-media. E cam clar, nu?

Tu spui undeva că nu avem mafie în România din cauză că sîntem prea puţin urbani. Dar cum e cu mafia italiană care e cumva din sud, unde este cea mai rurală zonă a Itaiei…

 

Banditismul eu îl leg de zona urbană. Haiducii, pe care istoricul Hobsbawm îi bagă tot la bandiţi, eu cumva îi scot din ecuaţie. Înţeleg grila lui de interpetare marxistă. Fără să citesc cartea lui care abia acum a apărut în română la editura Cartier (Bandiţii) văd că avem o mulţime de puncte comune în ce priveşte cauza apriţilor lor. Aici cumva sînt „marxist” fără să ştiu. Haiducii şi tot acest „banditism rural” de care vorbeşte Eric Hobsbawm eu îl numesc „banditism sezonier”: apare periodic, la anumite vîrste după care se linişteşte totul. Culmea e că în „sezon” „banditul rural” trebuie să fie asemenea „banditului urban”: singur, independent, fără famile, acte şi fără proprietate.

 

Însă pe mine mă interesează nu doar cauzele apariţiei lor cît mai ales modul lor de a se organiza, de a construi instituţii, legi, etici, comportamente etc. Adică mă interesează bandiţii profesionalizaţi. Şi firul roşu al cărţii este educaţia, puterea formativă pe care o au ei în raport cu „lumea bună”.

 

Revenind. Da, badiţii de care mă ocup eu, sînt cumva un produs al Imeriului ţarist şi al URSS, sînt un produs foarte urban, chiar dacă organizarea şi regulile pe care le folosesc ei intern par a fi foarte arhaice, aproape veterotestamentare. Nu e neapărat un paradox în asta. Însă în mediul rural este foarte greu ca un copil să rămînă în afara familiei, în afara instituţiilor de bază rurale, în afara tipului de muncă prestat acolo, tipul de control social. Aici toată lumea e rudă cu toată lumea, oamenii sînt legaţi unii de alţii şi e foarte greu să ieşi din cutumele locale. Relaţiile de supunere şi libertate funcţionează altfel. Satul tradiţional are o putere de formatare şi de control foarte mare. Ţăranul şi satul e conservator pur sînge: nu schimbă regulile aşa uşor.

 

În oraş toate acestea dispar sau mai degrabă se transformă. Familia slăbeşte, relaţiile umane se construiesc altfel, tipul de muncă se schimbă şi apar multe breşe, locuri, spaţii goale în care nimeresc mulţi copii. Şi în momentul cînd ei cad, rămîn pe lîngă instituţiile acestea formative, în afara regulilor dominante, apare strada şi bandiţii care preiau rolul lor: nimic nu se pierde, totul se transformă. În viaţă sînt nişte trasee: de la grădiniţă la birou sau de la stradă la puşcărie. Şi în spaţiul urban aceste trasee sînt foarte apropiate şi un copil poate nimeri uşor pe un traseu sau pe altul.

 

Ce spun eu este că oraşul construieşte condiţiile, premisele reale ale apariţiei acestei lumi. Sînt importante şi noile relaţii de muncă şi control. Satul nu are astfel de condiţii sociale, economice şi politice. Satul ejectează şi controlează uşor astfel de fenomene. De fapt nici nu le permite apariţia lor. Asta nu înseamnă că bandiţii nu pot ieşi din medul rural. O nu. Basarabia este un exemplu. Basarabia, un mediu predominant rural a produs mulţi bandiţi celebri din copii de ţărani. Dar ei devin bandiţi şi se manifestă ca atare abia în tîrguri sau în marile metropole. Ba mai mult vin cu un întreg sistem rural care poate fi folosit în urban şi ajută foarte mult: relaţii de rubedenie, de cumetrii, de clan, de sînge, de loc etc care este utilizat în condiţii sociale, economice şi politice noi, urbane. Ei chiar accelerază anumite procese: devin în multe momente mai „catolici decît papa”, vor să ardă etapele, dar rămîn nişte struţo-cămile care îi ajută. Cam la fel face şi mafia italiană din SUA: un soi de clan familial, specific rural, utilizat în condiţii de oraş şi care produce un anumit tip de economie „neagră”. Nu întîmplător este această relaţie de „frate, tată, naş, familie, religie & sînge”.

 

Românii cumva au fost protejaţi de aceste fenomene tocmai pentru că ei sînt o prezenţă tîrzie la oraş: mai ales în Transilvania unde nu au voie să pătrundă. Cei mai urbani români, etnic vorbind, sînt în sud şi în Moldova, nu în Transilvania cum sîntem tentaţi să credem. Din cauze istorice. Comuniştii au încercat accelerarea urbanizării. Însă abia acum ne urbanizăm cu adevărat. Fireşte că e doar una dintre cauze. Pînă şi bulgarii ne-au luat-o în faţă. Dar mai avem şanse.

 

Dar avem şi un proces invers. Acum observăm cum în politică au loc aceste fenomene: un soi de ruralizare a relaţiilor politice şi o victorie a periferiei semiurbane, mai degrabă rurale şi de clan a relaţiilor de putere. Oare e întîmplător că puterea este preluată de Alexandria la Bucureşti, Pituşca-Călăraşi la Chisinău şi Bolgrad la Kiev? E de meditat la reaşezarea şi structura păturilor sociale care se fac acum la noi…

 

Pe cine cunoşti mai bine: pe sectanți sau pe bandiţi? Se spune că foloseşti în cartea ta experienţa unor oligarhi din est precum Plahotniuc, Vîntu, Filat, Poroşenko.

 

Pe „sectanţi” îi cunosc mult mai bine şi din interior şi din exterior. Ei fac parte din familia mea extinsă istoric şi biografic. Îi urmăresc şi astăzi de la distanţă. Le ştiu bine problemele, viaţa etc. Şi astăzi ţin legătura cu mulţi lideri de-ai lor. Primesc multe întrebări de la ei. Mie îmi place să analizez situaţii complicate, de asta discut multe lucruri cu ei. Îmi place de exemplu să discut despre provocările actuale cu care se confruntă aceste comunităţi. Eu nu sînt teolog, nu le dau grile de interpretare teologice. Nu e treaba mea, însă eu ştiu destul de bine să identific problemele şi mai ales fuga de problemă. Şi-mi place să pun sare pe rană. E treaba lor ce fac ei cu poveştile mele. Şi-mi place să ascult.

 

Pe bandiţi îi ştiu mai puţin. Am avut cîţiva mai apropiaţi care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea lor, dar ei ştiu bine să se protejeze şi mint perfect. Acolo nu trebuie să încerci să culegi poveşti prin interogare directă. Atunci cînd ei ştiu că faci asta încep că te ducă de nas, să te mintă frumos. Pentru ei trebuie să ai răbdare, nervi şi timp să-i urmăreşti, şi o anumită capacitate: să-i înţelegi dincolo de povestea directă. E destul de complicat căci sînt foarte lunecoşi. Ai nevoie de nervi şi ficaţi de fier.

 

Cu oligarhii lucrurile stau altfel: am copilărit şi mi-am petrecut adolescenţa cu cîţiva din ei. Nu aveam de unde să ştiu că vor deveni oligarhi. Erau ei „oleacă” bandiţi cum eram mai toţi influenţaţi de stradă, dar vieţile noastre au avut traiectorii foarte diferite. Ştiţi că Poroşenko, omul nr. 1 al Ucrainei, e din Bolgrad, orăşel din care se trage o parte a familiei mele. Cu unii dintre aceşti băieţi am dormit în acelaşi pat, am fost la aceeaşi tabără de pioneri, am împărţit cămaşa şi chiar iubitele. Cu unii am mai ţinut legătura. Unii din aceşti „amici” au ajuns deja în puşcării. Pe unii i-am cunoscut prin interpuşi. E meseria mea să-i cunosc, să-i înţelg şi să-i pot povesti. Ştiu şi ce visează noaptea. Însă în carte nu există o istorie a unui individ cu nume, adresă şi CNP. În carte bandiţii nu sînt oameni, ci litere, text, sens, poveste, eroi. Eu construiesc poveşti, naraţiuni, eroi, sensuri, chiar dacă la bază pot avea o documentare reală, cu oameni în carne şi oase. Oricum aceşti oameni vor citi mai devreme sau mai tîrziu cărţile mele.

 

Cînd au apărut Sectanţii am primit emailuri şi mesaje de la oameni şi comunităţi religioase din regiune care mă anunţau că am scris depre ei. Ei s-au regăsit în poveste. Despre unele comunităţi nici nu ştiam mare lucru. Dar ei s-au regăsit. Asta este puterea poveştii. Sper ca şi bandiţii să se regăsescă într-o formulă sau alta, dar totuşi e bine să nu mă caute să-mi taie vreun deget 🙂

 

Glumesc. Oricum eu cred că Bandiţii e mai puţin despre bandiţi şi mai mult despre educaţie, despre formare, despre maturizare, despre prietenie, despre dezamăgire, despre reguli şi instituţii…

 

De unde vine interesul acesta pentru grupuri marginele? De ce sînt interesante „sectele” şi bandele? Marginalii?

 

Pentru mine ele sînt interesante cel puţin din cîteva motive. În primul rînd ele au o funcţie reflexivă şi cumva e felul meu de a încerca să înţeleg lumea în care trăiesc şi felul meu de a reflecta aspura ei. Există şi altfel de modalităţi de a gîndi, de a te organiza şi de a acţiona decît adevărurile dominante, logica majoritară care determină un anumit fel de a înţelege lumea. Acest tip de exerciţiu este foarte important pentru mine. Şi e bine să-l exersăm cu toţii.

 

Şi doi: în acest tip de a schimba optica dinspre cel slab şi neputincios e ca şi cum te uiţi cu o lupă la propria ta istorie, lume etc. Poţi descoperi lucruri neaşteptate. Îţi poţi descoperi mult mai uşor falsitatea, minciuna în care trăieşti, vezi mult mai bine şi mai clar ceea ce eşti. Te ajută să să te înţelegi şi pe tine.

 

Şi cel mai interesant pentru mine e felul în care-şi construiesc grupurile marginale şi oamenii abandonaţi strategiile de viaţă, de subzistenţă care-s radical diferite de cele ale majoritarilor. Majoritarii, fiindcă sînt parte a puterii, nu-şi dau seama că se nasc cu un întreg sistem de protecţie, de instituţii şi mecanisme care-i protejează. Ei trăiesc deja într-o maşinărie care cumva le determină viaţa, dar le-o şi portejează. Marginalii nu dispun de aceste mecanisme. Ei sînt supuşi unor presiuni mult mai mari, unor riscuri diferite. Şi atunci ei trebuie să găsească alte soluţii, uneori foarte ingenioase de a rezista. Nu trebuie să uităm ca marginalitatea ţine de putere, nu de număr. Şi numărul mariginalilor este în plină creştere, aşa că e bine să cunoaştem aceste strategii.

 

De exemplu scriam zilele trecute despre „Furnici şi furnicare. Despre viitorul copiilor noştri”. În China a apărut un fenomen social nou. A apărut o nouă clasă socială numită „iiţu” (engl. Ant tribe): „furnici”. Ce sînt aceste „furnici”?

 

Tineri foarte bine educaţi, între 20-30 de ani, harnici şi dispuşi să muncească însă foarte prost plătiţi şi cu munci ocazionale. Se pare că în societatea de mîine nu e nevoie doar de cunoştinţe, instruire şi dispoziţie pentru muncă, ci şi de „guansi”, adică relaţii care să te întroducă în reţelele de muncă sigure şi bine plătite. Munca stabilă, bine plătită şi pe domeniul de specializare devine un privilegiu.

 

Ca „furnicile” să reziste ele se organizează în „furnicare”. Pe lîngă marile oraşe ei îşi organizează un soi de „komunalka”, cămine în care locuiesc 4-5 oameni în camera de 12 m2 şi au cîte o bucătărie şi baie comună la 80 „furnici”: aici dorm, se spală şi mănîncă. Iar ziua vînează joburi. Deobicei primesc munci temporare şi mult sub nivelul calificării lor. Fireşte, prost plătite. Numărul „furnicilor” şi „furnicarelor” creşte alarmant de repede. Se numeşte povestea asta: dictatura precariatului. Aceste “furnici” pot apela oricînd la experienţa strategică şi organizaţională imensă a „sectelor” şi bandelor.

 

Şi cea mai importantă lecţie. Majoritarii, puterea hegemonică spune: nu există alternativă. Marginalii sînt deranjanţi pentru că dau peste cap această teză fundamentalistă şi spun: sînt multe alte alternative în viaţă.

 

Bogdan Rusu îţi reproşa recent într-o cronică la cartea ta că cerşitul nu este muncă, răsturnînd practic una din tezele tale centrale despre cerşit ca “munca celor fără de şansă”. “Dacă cerşitul este o muncă atunci care este valoarea de întrebuinţarare pe care o aduce munca lor?” Cum comentezi…

Bogdan este tipul de cititor ideal la care visează orice scriitor. Adică este cititorul foarte inteligent care vede nu doar ce ai vrut să spui, cum spui, ci vede şi ceea ce tu ca scriitor nu te-ai gîndit. Este cititorul care e mai inteligent decît scriitorul, pentru că dă sensuri multiple textului tău, sensuri la care tu nici nu te-ai gîndit.

 

Ceea ce e foarte interesant e că Bogdan reuşeşte nu doar să mă pună în dificultate, ci să ofere indirect şi soluţia. Face treaba asta pentru mine. El spune aşa: dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupația prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem. 

 

Aşa e. Nu e deloc întîmplător că eu leg cerşetorii şi prostituatele de prorocii şi nebunii religioşi. Pentru că eu încerc să gîndesc munca dincolo de elementul ei pur economic care este foarte important, dar nu este totul. Başca că “profitul”, “valoarea de întrebuințare” poate fi şi ceva mult mai greu de cuantificat, monetizat, transformat în marfă etc. Nu e deloc întîmplător că aceşti oameni şi tipurile lor de muncă ating coarde foarte sensibile ale “omului obişnuit”, fraierului care este parte a “centrului”. Oare de ce cu cît oraşele şi ţările devin mai “civilizate” şi bogate fac în aşa fel încît să dispară cerşetorii?

 

Chiar dispar cerşetorii? O nu! Specialistul nr.1 în săraci, Hristos spune că “pe săraci îi vom avea întotdeauna cu noi”. De ce dispar? Pentru că sîntem tot mai puternici şi construim şi controlăm o societate în care facem ca ei să dispară, să fie înlăturaţi, excluşi. În istorie acest fenomen s-a mai întîmplat: vremuri cînd cerşetorii nu aveau voie să intre în cetate.

 

Am avut epoci, avem şi astăzi în diverse forme, cînd aveam vînători de cerşetori. De asta spun prin vocile cerşetorilor şi prostituatelor: temeţi-vă de oraşele prea curate, fără cerşetori şi prostituate, fără proroci nebuni. Pe străzile acelea bîntuie deja moartea şi controlul.

 

De ce sînt deranjante aceste “specii”? Pentru că munca lor este munca pe care o făceau cîndva prorocii din vechime, doar că acum totul e social, politic şi economic, şi nu religios. Care e munca lor? Să ne arate chipul nostru hidos, minciuna în care trăim, falsitatea şi defectele societăţii pe care am construit-o. Ei ne pun în faţă oglinda. Ei sînt oglinda noastră pe care noi nu vrem să o privim.

 

Eu pun acest tip de muncă, cerşitul, în paralel cu alt tip de muncă care este furtul. Munca bandiţilor. Sînt ca doi gemeni. Aşa că e mai bine să te întîlneşti cu cerşetorul, decît cu fratele lui geamăn, banditul. Mai bine dă-i un ban de bună voie decît să fii pus să alegi între viaţă şi portofel. Grele munci. Uşoare alegeri. Şi teme-te de ultima întrebare metafizică: banii sau viaţa?!

 

Tot Bogdan Rusu face o observaţie important despe Sectanţii şi Bandiţii: “ De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu. “ Cum interpretezi?

 

Am spus că Bogdan e cititorul ideal. Cumva sesizează ceea ce textele mele nu spun direct, dar vede dincolo de ele, de sensurile directe. El vede ceea ce mă frămîntă. Da, legea este una din marile probleme, teme care sînt prezente din plin în cele două cărţi.

Cum se nasc, cine are putere de lege, cum se instituie şi cum se dizolvă. Fărădelegea sau cum spun bandiţii “bespredel” – adică ceva fără măsură, fără limită, fărădelege – este ceva monstruos pentru om.

 

Şalamov, cel care cunoaşte poate cel mai bine lagărele de concentrare, GULAG-ul, are cîteva observaţii geniale pe această temă. El spune că mai groaznic decît maşinăria de represiune stalinistă, mai groznic decît Gulagul este doar fărădelegea, “bespredel”-ul bandiţilor, care apare în interiorul acestei maşinării a violenţei. Pentru că acolo unde există un minim de legalism, un minim de spaţiu al legii mai există ceva uman. De ce? Pentru că acel spaţiu încă este politic. Cînd dispare legea, dispare politicul şi atunci intervine natura, biologicul, animalicul. Omul devine fiară: spaţiul politic, spaţiul dialogului şi negocierii este înlocuit de spaţiul pietrei, bîtei, forţei şi violenţei pure. Nu e deloc întîmplător că “blatarii”, “hoţii în lege” încearcă să blocheze apariţia acestui fenomen numit “bespredel”: fărădelegea. Şi nu e deloc întîmplător că acest cuvânt “blatar” îşi are etimologia în cuvîntul idiş care însemană “linişte”.

 

Însă acelaşi Şalamov observă un fenomen şi mai straniu. În lagărele de concentrare “bespredel”-ul îl produc de obicei bandiţii. De ce? Pentru că ei controlează aceste spaţii nu puterea oficială. Puterea controlează spaţiile concentraţionale prin intermediul lor: le lasă mînă liberă, negociază cu ei. Iar fiindcă ei au putere de lege şi trăiesc în condiţii limită deseori apelează la schimbarea permanentă a regulilor în folosul lor, producînd un mecanism care duce la acest fenomen al fărădelegii, al aleatoriului, al violenţei brute, cînd omul devine lup pentru celălalt om. Aşa dispare spaţiul şi subiectul politic.

 

Şi tot Şalamov observă ceva important în această legătură bandit-sectant în Gulag. El spune că în aceste condiţii limită, pline de foamete şi violenţă în care oamenii devin inumani, fiare, există un singur grup care-şi păstrează umanitatea. La limită. Aceştea sînt “sectanţii”. Asta o spune atoritatea nr.1 în cunoaşterea GULAG-ului.

 

De ce crezi că doar aceştea au reuşit “într-un spaţiu inuman” să-şi păstrezue “chipul uman”?

 

De ce? E observaţia lui care este o autoritate în domeniu. Eu pot doar specula şi spune că e legat de credinţa lor, de ceva ce e mai puternic decît violenţa, care-i face să nu se teamă de moarte. Ei împing cumva această realitate spre un spaţiu al utopiei, al unei utopii pe care o fac practică, cotidiană.

 

Ce fac de fapt primii creştini pe care “sectanţii” vor cumva să-i repete? Desfiinţează Legea, legea iudaică. E încercarea de a intra într-un soi de “next level” pentru că ei găsesc “instrumente de salvare” care fac din vechea lege ceva depăşit. Găsesc ceva mult mai universal şi mai puternic care face legea inutilă. Ce e toată bătălia apostolului Pavel dacă nu această încercare de a universaliza alt tip de relaţii şi realităţi care sînt dincolo de Lege, proprietate, identitate etc. Este o utopie pe care el şi mica lui comunitate o transformă în realitate şi corp social. Şi nu o impune prin violenţă, prin puterea armelor etc ci prin sacrificiu, dragoste, cuvînt, dialog şi un praxis şi o logică foarte paradoxale şi scandaloase. Cît reuşesc ei să facă asta? Asta e o altă problemă. Şi nu e deloc întîmplător că asupra textelelor Apostolului Pavel îşi bat capul mulţi gînditori ai stîngii contemporane. Şi nu doar. Şi eu sînt mult mai influienţat de micul profet Osea sau apostolul Pavel decît de Marx de exemplu 😉 Dar ar trebui citiţi toţi. Cu toate că e greu să ascund urmele lui Foucault…

Şi dacă sîntem la acest capitol Bogdan, într-o discuţie, mi-a pus o întrebare încuietoare. Ea sună cam aşa…

Am trimis un text la Criticatac, cînd abia apăruse, era vorba despre abolirea statului. Inițial trebuia să fie despre ceea ce numesc eu „lăsarea statului în paragină”, dar a ieșit despre altceva. Acuma, în lumina Sectanților și Bandiților, revin la ideea mea și te întreb dacă asta este sugestia politică pe care o faci în aceste două cărți. Găsim la sectanți și bandiți strategii de lăsare a statului în paragină care ar putea duce, odată generalizate, la uscarea și moartea naturală a statului?

M-am tot gîndit la asta. Eu în cărţile mele am pus problema asta a relaţiei Leviathan – grup minoritar, puţin altfel. “Lăsarea statului în paragină” presupune că cel care lasă are putere destulă, poate să-şi producă o autonomie şi o putere destul de mare încît să abandoneze statul. Statul în definitiv este o construcţie foarte complexă, cea mai complexă structură politică, socială şi economică inventată de om. Scopul acestuia e să-l ajute pe om în dezvoltarea lui, să-i ofere garanţii, protecţie etc pentru o viaţă mai bună, mai prosperă, mai sigură, mai fără violenţă. Stat înseamnă rupere de natură, biologic, dominare a acestora şi intrarea în ordinea politică. Fireşte, cu riscurile de rigoare: acest stat care ar trebui să-şi slujească cetăţenii poate deveni un monstru feroce percum Leviathanu, cum de multe ori s-a dovedit. Veşnica problemă e cum ţii în frîu această maşinărie, cum o îmblânzeşti.

Tema mea din ultma perioadă pune problema invers: nu “lăsarea statului în paragină”, ci abandonarea cetăţenilor de către acesta. Pe mine mă interesează în ultima perioadă tema oamenilor abandonaţi care trăiesc în afara statului sau se folosesc de statul minimal. Statul Român susţin eu este în acest moment în sluijba unui număr de pînă la 35 % plus 15 % adiacente. Undeva, un 50% dintre cetăţeni sînt abandonaţi. E o temă care mă preocupă: cum trăiesc aceşti oameni abandonaţi, lipsiţi de putere şi protecţie, în afara statului? Care este tipul lor de economie, de organizare etc.?

În Sectanţii şi Bandiţii problema se pune altfel. Cum marea parte a istoriei se petrece în perioada unor state puternice cum e ţarismul, comunismul, fascismul, “sectanţii” şi bandiţii vor să scape de controlul statului şi caută aceste tehnici de fugă spre margine. “Sectanţii” au una din cele mai eficiente strategii: îl ignorăm total. Ne comportăm zi de zi ca şi cum el nu ar exista. De aceea au nevoie să-şi construiască o lume paralelă pornind de la comunitate, la educație, economie etc. Ei produc o distanţă mare faţă de centru: să nu ajungă “mîna lungă” a Leviathanului. Îşi construiesc propriile instituţii la distanţă de centrul de putere. Tehnica lor e foarte eficientă: însă statul iartă tot, dar nu iartă ignoranţa. Asta omoară puterea în modul cel mai eficient.

Bandiţii au altă povestea: ei sînt, cum spuneam, rezultatul defecţiunilor statului, instituţiilor. Banditul, hoţul, cerşetorul sînt rezultatul şi efectul unui anumit tip de stat, de economie, organizare socială, şi mai ales al deficienţei acestora. Şi atunci statul şi “cetăţenii buni”, care nu sunt defecți cum vor să rezolve problema? Fac instituţii de control, pedeapsă etc: poliţie, securitate, puşcărie. Şi atunci începe această relaţie între majoritari şi aceste “elemente defecte”. Două lumi cu etici, legi, şi organizare destul de diferite. Cum bandiţii sînt în minoritate, ei trebuie să fie cu un pas înainte. Ei sînt veşnica avangardă.

Ambele grupuri au tehnici utile pentru pentru perioade de ocupaţie. Repet: marginalitatea nu ţine de număr, ci de relaţie de putere. În istorie, de cele mai multe ori puterea, Leviathanul este o minoritate. Cum am spune azi: 1% la 99%. Marginalii, chiar dacă sînt 99% tot marginali sînt pentru că trăiesc sub ocupaţia celor 1% care controlează, fac legi în favoarea lor, au instituţii care îi apără şi protejează. Pot ei să lase statul în paragină? Da, dar ar fi un act revoluţionar şi mă tem că violent. Cum faci acest lucru procedural? Cine-şi asumă aceste riscuri? Cine îşi pune în pericol bruma de stabilitate comodă pe care o are? Însă lecţiile învăţate de la cele două grupuri sînt foarte utile în anumite contexte istorice.

Crezi că este o diferenţă majoră între Leviathanul comunist şi cel capitalist?

În comunism era “prea mult stat pentru oameni”: adică statul era prea puternic şi controla mult prea mult, devenind fie autoritar, fie totalitar. Oferea în schimb anumite avantaje: muncă garantată – ba chiar erai pedepsit, era penal să nu munceşti – sănătate, educaţie, odihnă etc. Da, era un preţ scump de plătit: libertatea.

Statul capitalist e “prea puţin stat pentru oameni”: oferă libertate politică, dar apar restricţiile sociale şi economice foarte dure care poate pun în pericol toate formele de libertate, mai ales acum, prin precarietatea vieţii sociale şi economice, prin precarietatea muncii. Se produce un tip de stres foarte ridicat, precaritate şi depresie socială şi alienare fără precedent. Riscul acestui stat este să devină o structură în slujba unui număr tot mai mic de cetăţeni, abandonînd marea parte a cetăţenilor. Rămîne un număr mult prea mare în afara statului. Ambele regimuri produc un anumit tip de risc. Eu încerc cumva să înţeleg cum aceste grupuri marginale trăiesc în afara statului, în afara instituţiilor lui sau cu o intersecţie minimă. Tehnicile lor de rezistenţă sînt foarte interesante şi cred eu foarte actuale.

Sectanţii” au un anumit tip de reacţie: eu ascult, dar nu mă supun. Ei sînt mai aproape de indiferenţă, ignoranţă. „Sectanţii” sabotează cumva statul. Bandiţii sînt mai radicali: nu ascult, nu mă supun niciodată puterii, o sfidez, îi încalc regulile. Exista ceva foarte anarhic la baza acestor comunităţi. Aceste comunităţi sînt greu de controlat pentru că ei ies mereu în afara statului, fug de sub controlul puterii. Limba română nu ne permite, dar aş spune: sînt greu de „statalizat”. Ruşii au un temen bun: nepodvlasnî (în afara puterii de control a statului).

Revenind la povestea Comunism-Capitalism, aş putea tranşa discuţia aşa: în comunism cetăţeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capaitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului. E clar?

În toată această ecuaţie e o problema de timp, resurse şi muncă. Ambele grupuri ştiu bine cîteva lucruri: cine controlează timpul şi resursele, controlează tot. De aceea mai toate strategiile lor sînt legate de gestiunea timpului şi a muncii. Cum “sectanţii” nu înfruntă regimul, ci mai degrabă îl sabotează, atunci aleg forme “moi”, “lunecoase” şi ceva mai complexe de abordarea a fenomenului. Ei caută forme de muncă care să ţină la distanţă puterea, acolo unde mîna lungă a puterii ajunge mai greu sau nu e interesată. De asta aleg joburi periferice, dar care oferă mult timp liber: cum ar fi paznici, pompieri, munci care presupun că o zi munceşti şi ai trei zile libere, munci faţă de care regimul nu avea interes de control. Un paznic la grădiniţă nu poate fi ceva important. Însă acolo puteai să te odihneşti şi să mănînci bine. Şi aveai acoperire legală în faţa puterii pentru că în comunism, cum deja am spus, a nu munci presupune a deveni penal, pentru că era o lege privitoare la pedeapsa nemuncii.

Ce făceau sectanţii cu timpul lor liber? Economii alternative, meserii diverse care le aducea un surplus financiar destul de consistent. Investeau enorm de mult timp şi resurse în familie şi comunitate. Timpul lor liber imens pe care-l controlau ducea la construirea unor instituţii alternative – de la educaţie, la întrajutorare – şi la construirea unei economii paralele care le aducea resurse autonome suficiente. Spune-mi pe ce-ţi pierzi timpul şi resursele, şi-ţi spun cine te controlează.

În aceasta ecuaţie intră şi datoria, împrumutul: forma maximă de control a timpului şi resurselor. E una dintre cele mai importante teme deloc discutate. În vechime, şi pentru mai toate religiile, împrumutul era un blestem. Era interzis. Puteai împrumuta doar duşmanii pentru că puteai să-i faci dependenţi, puteai să-i controlezi. Acum asta e o mare virtute economică şi chiar morală. Împrumutul te scoate din ecuaţia salvării pentru că e o bogăţie pe minus, pe care nu o controlezi tu şi la care nu poţi renunţa cum e cazul parabolei cu bogatul şi cămila care trece prin urechile acului. Împrumutul e un mod de a-ţi amaneta timpul şi resursele tale, nu pe cele actuale, ci pe cele viitoare. Îţi pui gaj viitorul care nu e al tău pe o bogăţie pe minus, pe un împrumut. Banii împrumutaţi nu sîtn ai tăi dar tu îi cheltuii: odată cheltuiţi ţi-ai consumat şi viitorul. Din acel moment viitorul nu-ţi mai aparţine, ci e al celui căruia i l-ai împrumutat, pentru care ai primit bani în schimbul lui. Un om împrumutat nu poate să fie liber şi nu-şi mai aparţine. Cum îmi place mie ironic să spun: un bogat poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că poate renunţa la bogaţia lui, pe cînd un împrumutat, îndatorat nu poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că nu poate renunţa la o bogăţie care nu e a lui ci a altuia. Punct.

La bandiţi lucrurile erau mai dure şi deja am povestit cum funcţiona.

Se spune că în ideologia Coaliţiei pentru Familie sînt implicaţi „pocăiţii”, grupurile de care te ocupi tu în Sectanţii? Cum vezi acest lucru.

Eu încerc să mă opresc în povestea mea la anii 90 şi să nu intru prea mult în anii postocomunismului, pentru că aici au loc transformări foarte mari şi încă sînt prea aproape pentru a privi limpede lucrurile. Dar dau nişte direcţii de interpretare.

Eu cred că în perioada comunsită „sectanţii”, aceste grupuri marginale religioase, s-au comportat exemplar, chiar dacă erau destul de multe probleme şi în interiorul lor. Dar la marele provocări ale regimului comunist şi fascist ei au găsit soluţii foarte bune şi eficiente care i-a salvat. Ba chiar i-a făcut să fie mai puternici, coerenţi şi unitari. Acest tip de grupuri sînt mult mai bune, au strategii mult mai eficente atunci cînd sînt sub presiune. Vremurile de prigoană se pare că i-a întărit. În astfel de perioade, cum spineam, sînt „greu de omorît”.

Sectanţii” sînt unele dintre foarte puţinele grupuri care au avut o disidenţă reală, organizată şi cu un anumit orizont de aşteptare a căderii regimului. Nu cred că a mai existat vreun grup atît de organizat şi de eficient la acest capitol. E bine să nu-i uităm şi pe greco-catolicii din perioada de început a comunismului care au o experienţă importantă. Ca să nu mai spun că despre protestele muncitorilor şi minerilor din perioada comunistă nimeni nu-şi mai aminteşte. Bun.

Dar scopul lor, repet, nu era politic. Însă aveau un efect politic teribil. Prin comparaţie disidenţa intelectuală românească, cu mici excepţii, lipseşte cu desăvîrşire şi pare o glumă pe lîngă disidenţa „sectanţilor”. Cel puţin nu există una organizată. Ei au însă una bine organizată şi bine conectată cu Occidentul. De ce nu s-au folosit de asta după căderea comunismului? De ce lipsesc din istoriografie? Simplu. Pe de o parte „sectanţii” nu au conştiinţa istoriei şi mai ales a propriei istorii. Ei trăiesc cumva într-un alt fel de timp. De aceea studiile despre ei se fac greu, pentru că nu lasă urme. Urme pe care puterea oficială are grijă să le șteargă.

Pe de altă parte, istoriografiei oficiale nu prea îi place să ofere spaţii şi loc în istorie marginalilor. Ei de obicei sînt excluşi din istorie, preferabil excludere totală. Dacă va avea cineva curajul să pună degetul pe rană, s-ar putea să i se taie degetul. Istoria se scrie într-un anumit fel şi doar de majoritarii victorioşi. O ştim de mult. E ca la şah: regina-şi iubeşte culoarea. E clar că istoriografia oficială anticomunistă îi scoate din manuale voit, iar ei nu ştiu să profite de propria lor istorie, să se impună. O uită şi o ignoră.

Pentru mine însă e interesant nu ce fac ei, ci felul în care o fac. Sînt fascinante la ei reţelele de trafic de literatură clandestină, reţelele de autoajutorare, mecanismele de aducere a unor lideri străini în ţară, formele de comunicare clandestină cu Occidentul. Voi aveţi habar de cîţi misionari occidentali erau în RSR şi cîte grupuri clandestine conduceau ei? Da, asta se întîmpla în România comunistă. Voi ştiţi cîte tipografii clandestine erau în URSS şi RSR şi cum funcţionau ele? Ştiţică erau „traficanţi de Biblii” care făceau trafic cu TIRurile pline nu cu punga? Cîţi cunosc aceste mecanisme din afara unui mic grup? Nimeni. Grupurile acestea făceau minuni în acele vremuri şi nimeni nu povesteşte.

Dar să trecem mai departe. Cînd a picat comunismul ei erau printre cei mai pregătiţi pentru schimbare: de la margine ei s-au trezit la centru. Ei şi bandiţii. „Sectanţii” erau printre puţinii care vorbeau „limba hegemonului” fără efort. Îi cunoşteau şi tehnicile. Şi au îmbrăţişat puterea într-o formă destul de stranie: un soi de „teologie a prosperităţii” în sesnul mult mai larg decît cel teologic. Democraţia şi piaţa liberă, capitalismul este o binecuvîntare de la Dumnezeu etc. SUA a devenit un soi de „ţara promisiunilor”, „ţara făgăduinţei”, „binecuvîntată de Dumnezeu, unde curge lapte şi miere”. Sîntem buni, prosperi pentru că sîntem aleşi: e semn al binecuvântării divine etc. Isus devine un vînzător ambulant de Herbalife, un manager, publicitar şi capitalist autentic.

Dacă pentru generaţia „sectanţilor” de sub Stalin semnul binecuvîntării era suferinţa, închisoarea acum, după 90, semnul binecuvîntării devine preosperitatea, plecarea în SUA şi bunăstarea materială. Ce mutaţie imensă. Practic şi-au schimbat raportul faţă de Leviathan: dintr-o raport critic , de negaţie faţă de el brusc totul devine cumva admirativ. Leviathanul devine „unul de-al nostru”. Leviathanul nu poate fi nicodată „unul de-al nostru”.

Tehnic şi strategic însă lucruile s-au complicat şi mai mult: ajutoarele, susţinerea financiară etc au venit şi cu teologia la pachet. Cu o anumită teologie şi viziune despre lume. E ca povestea din 2 Regi, capitolul 5: Cum a luat Ghehazi lepra? Prin darul şi bogăţia primită de la Naaman. Darul şi bogăţia vin la pachet cu lepra de rigoare, cu tot. Mare atenţie la daruri.

O paranteză importantă: comunităţile religioase de sorginte protestantă s-au dezvoltat în Est cu o proprie tradiţie teologică şi practică eclezială, într-un cu totul alt context politic, economic şi social decît cel din Vest şi cu o ruptură lungă între ele. Protestanţii occidentali s-au luptat cu Biserica Catolică care are în spate o cu totul altă tradiţie. Protestanţii estici au o tradiţie de coabitare cu Biserica Pravoslavnică care are cu totul alt tip de practică teologică şi eclesială. Au existat perioade lugi de timp cînd centrele religioase din Est şi centrele protestante din Vest au fost rupte sau au avut legături minime. S-a dezvoltat o tradiţie locală, destul de specifică şi autonomă. Ca să nu mai spun că multe dintre ele au genealogii germane sau elveţiene şi nicidecum americane. Aş putea spune că există o urmă profund pravoslavnică care dă un anumit specific comunităţilor „sectante” de la noi sau din Rusia.

Bun. După căderea comunismului au avut loc cîteva fenomene majore: un amplu proces de „colonizare”. O bună parte a „predicatorilor & evangheliştilor” de sorginte americană (dominant) au venit aici fără să aibă habar de istoria comunităţilor locale şi deseori comportîndu-se ca şi cum au ajuns în „pustie” şi trebuie de luat totul de la zero. Au adus cu ei modele foarte străine de spiritul locului şi de tradiţia comunităţilor de aici. Know-how-ul lor a venit cu o putere destul de mare: mai ales cea financiară. Şi în general, în spaţiul social-politic şi mai ales economic de tip capitalist nou creat cîştigă teologia care are bani mai mulţi, adică putere mai mare. Şi a cîştigat fireşte filiera americană conservatoare şi nicidecum cea liberal-democrată. „Pocăiţii” români se înţeleg politic şi teologic foarte bine cu conservatorii americani, nu cu cei democraţi. De multe ori pentru ei democraţii şi liberalii sînt un soi de comunişti. Aşa că ştim că cine plăteşte, comandă muzica: şi bisericile lor s-au umplut de Worship Songs care treptat au început să fie traduse în româneşte. „Maneaua pocăită” este mult mai neaoşă şi autentică decît acest „Worship”. Ca să dau un banal exemplu.

În acest sens au avut loc mutaţii importante în multe comunităţi. Mai ales în cele urbane. Mai este un factor important dincolo de „noua teologie şi ecleziologie” care a venit din SUA. Comunităţile de aici au început să dezvolte „misiuni”, adică un soi de ONG-uri cu diverse acţiuni comunitare, sociale, educative etc. Nimic rău în asta. „Sectanţii” sînt al naibii de buni la asta. Trebuie apreciat unde sînt ei buni. Problema însă cea mare e că de obicei aceste organizaţii se făceau pe lîngă biserici şi cam cu aceiaşi lideri. La un moment dat, aceste interese şi structuri încep să se bată cap în cap. În joc vin şi alt tipuri de interese: sînt forme diferite de salvare, de economie, de organizare care încep să se suprapună şi să se canibalizeze. Biserica are o misiune, ONG-ul/”misiunea” are cu totul alt scop. Puterea Capitalului este mult mai mare decît Puterea politică şi cea eclezială. Nu te joci cu „viţelul de aur” ca să folosesc terminologia biblică.

Cu alte cuvinte „sectanţii” marginali au începtu să ajungă la centru şi să bifeze exact aceleaşi fenomene şi păcate ale bisericii majoritare. Şi să nu uităm: tradiţia şi puterea „sectanţilor” din România şi fostul URSS ţine de capacitatea lor extraordinară de organizare în afara statului, la marginea lui, creînd propriile instituţii autosuficiente şi autonome. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi simţit lipsa. În asta e puterea lor. Şi acum se schimbă radical strategia şi practica: de la margine, direct la centru, cu puterea, în slujba Leviathanului.

Cei mai caraghioşi în ecuaţia asta sînt „conservatorii pravoslavnici” care promovează o viziune asupra lumii politice şi a statului de tip „pocăit” adus pe filieră SUA: libertarieni, stat minimal etc. Da, SUA este un produs tipic al unei lumi construie de „bandiţi şi sectanţi”, cu „stat minimal” cu puşca în mînă libertarian. Ei au propriile instituţii, nu au nevoie de stat, decît la margine. Ei au acest tip de cultură de „bandă şi sectă” în care se descurcă de minune. Statul poate dispărea oricînd pentru că bandiţii şi „sectanţii” au cu ce să-l înlocuiască. Ei au Stat pentru a comunica cu celelalte State din jur. Simplific fireşte şi luaţi-o ca pe o parabolă. Dar să aduci acest model la noi este o sinucidere curată. Pentru că nu există instituţii care să le înlocuiască pe cele pe care le distrugi, iar noi nu avem această cultură a autorganizării, autoeducării autonome, autoajutorării în spaţiul urban (ruralul e altceva) etc.

BOR nu e „sectă”, sorry. Ea are o altă formă de organizare, o altă tradiţie, ea îşi educă enoriaşii total altfel, este altfel implicată social. Şcoala duminicală „pocăită” produce Obama şi Trump, care ştiu să predice de la 5 ani. Şcoala duminicală „pocăită” produce MTV, copiii ăia au showul în sînge, ei fac asta de la 3 ani la biserică. Liturghia şi toate ritualurile pravoslavnice produc alt tip de practici cotidiene şi al tip de instituţii, alt tip de relaţii umane. Şi nici nu sîntem suficienţi de laicizaţi şi urbanizaţi ca să putem depăşi aceste „ritualuri sociale”. Iar instituţiile laice ale statului sînt slabe şi în descompunere.

Nu sînt un mare fan al statului, sînt mai degrabă pentru o democraţie participativă mai socială şi distributivă, însă a distruge statul, a-l minimaliza mi se pare o nebunie. Repet: stat minimal pe model SUA ar fi o catastrofă pentru noi. Ne-ar aruncă în sec. XIX-ce. Noi avem enorm nevoie de intsituţii puternice de educaţie, sănătate, protecţie socială universale şi garantate de stat prin contribuţia financiară de solidaritate a tuturor. Dar toate instituite legal, ca drepturi şi obligaţii.

Aşa că nu e deloc întîmplător că CpF are focarele în Oradea, Arad, Timişoara şi Cluj. Da, ideologic asta vine cumva pe filiera conservatorismului religios american prin intermediul comunităţilor din Transilvania cuplate la SUA. Cînd acest lucru se cuplează sau se va cupla mai serios cu misticismul şi conservatorismul pravoslavnic, cu siguranţă ca vor apărea mutaţii periculoase.

În Rusia de exemplu nu există influenţă americană, dar ceea ce se întîmplă în mediul conservator pravoslavnic te sperie. E un trend global: BORusia se regăseşte în Putin, iar neoprotestanţii, „pocăiţii” americani în Trump. Sînt ca doi fraţi gemeni şi biserici surori. Iată unde s-a ajuns. Asistăm la reinsaurare a Internaţionalei Conservatoare Globale unde Trump, Putin, Erdogan, lideri musulmani şu europeni etc sînt cam din acelaşi aluat chiar dacă au costume diferite. Şi noi păşim devotaţi alături.

Şi ca să închei „profetic”: pe temen mediu şi lung această strategie a „sectanţilor” sau „pocăiţilor” români de a fi parte a puterii şi de a vorbi pe limba hegemonului îi va distruge pentru că nu pot face faţă grupului majoritar care reproduce aceste „păcate” mai eficient, şi cantitativ şi calitativ, adică BOR-ului. Asta o spun cu o oarecare compasiune. Iar această „iubire” între BOR şi „pocăiţi” şi unirea lor împotriva unor „duşmani imaginari” mă îngrijorează. E soluţia cea mai simplă: ţapul ispăşitor. Dar cînd se va întoarce roata va fi dur. Să nu uităm că singurii care s-au atins de ritualurile morţii au fost legionarii de rit pravoslavnic. Odată cu ei, cu consimţămîntul BOR-ului, s-a introdus regula neoficială în care „morţii pocăiţi” şi „morţii pravoslavnici” să nu fie îngropaţi alături, pentru că „pocăiţii” spurcă pămîntul sfînt. Şi astăzi în multe sate acest ritual se păstrează cu sfinţenie. Are loc: ghetoizarea morţii. Ca un stigmat. E un stigmat ca o piatră de aducere aminte: e bine să nu uităm.

Să crezi că problema familiei vine dinspre LGBT înseamnă să nu înţelegi absolut nimic. Problema familiei vine din cu totul altă direcţie, dar asta e deja o altă discuție.