În acest text vom căuta să înțelegem modul în care au evoluat politicile statului vizavi de persoanele fără adăpost (printre alte categorii de persoane vulnerabile) în Republica Moldova, pe parcursul ultimului deceniu. Articolul se focalizează pe un studiu de caz: Centrul pentru persoane fără adăpost din Chișinău (titlu generic), singura instituție publică din municipiu destinată acestei categorii de persoane. Această instituție întruchipează, la scară redusă, evoluția recentă a politicilor statului față de persoanele fără adăpost. Centrul rezumă o abordare binară a statului în raport cu persoanele marginale și marginalizate, în acest caz persoanele fără adăpost. Pe de o parte, Centrul (și, la scară mare, statul) își asumă misiunea de a acorda beneficiarilor săi asistență socială, medicală și condiții decente de trai, ceea ce reprezintă „mîna stîngă” a instituțiilor statului[1]. Funcțiile acestei abordări asistențiale („materne”) sînt de altfel ocupate de angajate femei. Pe de altă parte, un anumit număr de angajați bărbați ai Centrului (în special directorul și administratorii de noapte) concretizează abordarea „forte” a instituției – și „mîna dreaptă” („paternă”) a statului –, impunînd disciplina și veghind la respectarea ei. Nu este întîmplător în acest sens că majoritatea cvasi-absolută a angajaților masculini sînt foști colaboratori ai poliției.

Această abordare binară a instituției și a statului față de acest grup de persoane marginalizate, între alte grupuri, corespunde unei duble funcționalități a sistemului de servicii publice cu privire la grupurile de „proscriși sociali” și anume, în termenii lui Bauman, de „reciclare” și de „înlăturare”[2]. Funcția de „reciclare” (a „deșeurilor umane”) este înțeleasă de către personalul instituției (și al altor instituții specializate ale statului) ca o abordare individualizată, în care statutul de „persoană fără adăpost” este văzut ca o consecință aproape exclusivă a unui proces individual de degradare morală și socială în urma unor diverse vicii personale (alcoolism, lenevie, devianță, crimă etc.). Prin urmare, „reciclarea” beneficiarilor instituției este aplicată printr-o abordare exclusiv individualizată, medicală și/sau psiho-socială, nu ca un fenomen sistemic (printr-o abordare, de exemplu, a mecanismelor sociale și economice de „producere” a marginalității[3]).

Acest text se sprijină pe rezultatele preliminare ale unei cercetări mai ample, realizată pe două planuri: calitativ (analiza interviurilor cu circa 90 de subiecți (65 – persoane fără adăpost și 25 angajați), observație etnografică) și cantitativ (analiza datelor sociobiografice cu circa 800 de cazuri).

 

O „instituție-debara”

Centrul a devenit el însuși un fel de „instituție-debara” pentru o serie de categorii de persoane pauperizate, vulnerabile și neadaptate la condițiile socio-economice ale tranziției post-sovietice spre un capitalism în derivă (în principal vîrstnici – 33%, persoane cu dizabilități diverse – 16,8 + 7,6% bolnavi cronici, alcoolici avansați – 50% etc.), dar și un număr supraproporționat de persoane – produse secundare ale unor instituții publice de justiție și protecție socială, cum sînt închisorile (23%) sau școlile-internat (pentru orfani, copii cu diagnostic psihiatric și copii din familii vulnerabile) – 11%. Într-un fel, beneficiarii Centrului reprezintă tot mai mult excedentul neasimilat al instituțiilor de protecție socială de proveniență sovietică (azilurile de bătrîni și invalizi, internate-orfelinate), aflate începînd cu mijlocul anilor 2000 în curs de reducere a numărului de locuri în cadrul unor politici mai ample de optimizare financiară și totodată în proces de dezinstituționalizare, asistat de organizații non-guvernamentale internaționale[4]. Proporția extrem de înaltă a foștilor deținuți printre persoanele fără adăpost (23%, față de 0,1% în cadrul populației generale) arată capacitatea scăzută a sistemului de justiție din Moldova și a sistemului penitenciar în special de a pregăti (re)integrarea deținuților eliberați în marea societate și în comunitățile de origine, în ciuda unor reforme penale (cum ar fi probațiunea etc.), în desfășurare pe parcursul ultimului deceniu.

De altfel, funcția declarată a Centrului-adăpost este de a pregăti beneficiarii săi, cel puțin cei considerați „recuperabili”, pentru (re)integrare în societate, propunîndu-și să le sporească capacitatea de adaptare și autonomie. Activitatea asistenților sociali ai Centrului urmărește anume acest scop. Cu toate acestea, rezultatele Centrului în ceea ce privește asistența beneficiarilor de a-și căuta și găsi un post de lucru și un loc de cazare au fost și rămîn destul de mici. Potrivit datelor Centrului (2004-2017)[5], doar 6,6% beneficiari și-au găsit un loc de muncă (cu sau fără suportul asistenților sociali și incluzînd toate categoriile de locuri de muncă, calificate și necalificate, în sectorul formal și informal)[6]. Datele privitoare la cazare în afara Centrului sînt în aparență mai optimiste: astfel, 16% din beneficiari și-ar fi găsit un loc de trai în afara Centrului, iar 24% au fost reintegrați în familie. Aceste cazuri „de succes” nu au fost totuși monitorizate ulterior, astfel încît nu se știe cu precizie cîți dintre ei s-au întors în stradă. Totodată, potrivit acestor date, în jur de 9% s-au întors sau au rămas să locuiască la Centru. În plus, 38,5% dintre beneficiari au plecat din Centru, de obicei în perioada de încălzire a anului, fără să anunțe personalul instituției de acest lucru. Mulți dintre ei revin în instituție în perioada de răcire a vremii. O foarte mică parte dintre beneficiarii vîrstnici și „invalizi” (doar 0,6% din numărul total al beneficiarilor) au fost primiți într-un azil public de bătrîni. Acest proces este considerat foarte anevoios din punct de vedere birocratic (dosarul de admitere este greu de făcut), cu atît mai mult pentru beneficiarii fără acte de identitate (circa 50%). Totodată, mai mulți beneficiari cu acte în regulă sînt respinși din motivul lipsei locurilor sau lăsați ani de zile pe liste de așteptare. În sfîrșit, 5% dintre beneficiari și-au găsit moartea în timpul șederii la Centru, în așteptarea „rezolvării” cazului lor.  În mod ironic, excedentul beneficiarilor proveniți din instituțiile de protecție socială și al celor din sistemul de justiție (de forță) se regăsesc împreună sub acoperișul aceleiași instituții hibride care combină abordarea asistențială cu cea represivă.

 

Cele două fețe ale instituției: ziua și noaptea

Activitatea Centrului poate fi împărțită în două părți, una de zi și alta de noapte. Pe parcursul zilei, asistentul social, psihologul și juristul au funcția statutară de a asista beneficiarii în rezolvarea problemelor lor individuale (cazare, reintegrare familială, căutarea unui serviciu, reconstituirea actelor de identitate, plasarea în azilul de bătrîni, internarea într-un spital etc.). Beneficiarii care recurg la asemenea servicii sînt de regulă puțini la număr – cei mai mulți dintre ei nu vizitează asistentul social decît o singură dată, la (re)admiterea în Centru.

Pentru absoluta majoritate a beneficiarilor, viața lor la Centru are loc exclusiv în timpul serii, de la 20.00, pînă în dimineață la 8.00. Dacă pe parcursul zilei, angajații Centrului practică o asistență individualizată a beneficiarilor, pe timp de seară și noaptea efortul personalului instituției (în principal administratorii de noapte și medicul) este concentrat pe impunerea și menținerea (individuală și colectivă) a controlului și disciplinei. În fiecare seară, la 20.00, are loc înscrierea (tuturor) beneficiarilor, după care urmează cina în bucătăria Centrului, timpul liber pentru îngrijire și/sau alte necesități personale și la 22.00 – culcarea. Dimineața, la 6.30, are loc deșteptarea și la 7.00 – micul dejun. Pînă la 8.00, toți beneficiarii sînt obligați să părăsească instituția (în afară de persoanele cu dizabilități severe și foarte vîrstnice, pentru care se îngăduie o derogare de la această regulă).

Centrul impune un anumit număr de norme pe care beneficiarii săi trebuie să le respecte din momentul admiterii în instituție pînă la părăsirea acesteia. Una din regulile care stîrnesc cele mai multe tensiuni între beneficiari și personalul de noapte este abstinența alcoolică. Transgresarea acestei reguli dincolo de o anumită limită de bun simț (cu o marjă subiectivă și interpetabilă de la caz la caz – în general, o alcoolizare lejeră trece neobservată) duce la reafirmarea periodică a autorității personalului asupra beneficiarilor. În aceste cazuri, beneficiarii sînt somați să se conformeze regulii, cu amenințarea neadmiterii la Centru la o următoare încălcare. Bineînțeles, orice formă de violență între beneficiari este strict reprimată, dacă este identificată. Atunci cînd un angajat (administratorul de noapte) se consideră agresat fizic de către un beneficiar, acesta este în drept să cheme echipa de pază, care evacuează cu forța din clădire persoanele recalcitrante. Această măsură, extremă, poate fi considerată un soi de ultima ratio (și o expresie a „violenței fizice legitime”) a administratorilor Centrului în raport cu beneficiarii.

După cum mi-a explicat unul din administratorii (de noapte ai) Centrului, respectarea întocmai a regulilor ar face activitatea instituției imposibilă. Existența unor reguli care sînt încălcate cu regularitate, prin acord tacit între beneficiari și personal, cum ar fi termenul maxim de cazare de trei luni, duce la instituirea unei marje tolerate între un regulament formal și un set de norme „nescrise”. Interpretarea acestei marje este totuși prerogativa exclusivă a administrației Centrului și poate duce la acte calificabile drept abuzive sau arbitrare de către unii beneficiari (de exemplu, la interdicția de admitere, sub pretextul depășirii termenului de trei luni de cazare în instituție). Beneficiarii nu au niciun interes să încalce flagrant aceste reguli formale și mai ales pe cele informale, atunci cînd vor să-și prelungească cît mai mult timp posibilitatea de ședere în Centru. Cu atît mai mult cu cît situația celor mai mulți dintre ei, care au depășit termenul regulamentar de ședere în Centru, este vulnerabilă din oficiu. Pentru a-și face șederea la Centru și traiul pe parcursul zilei cîtuși de puțin agreabile, beneficiarii recurg la strategii de „adaptare secundară” (E. Goffman[7]) și la diverse forme de „rezistență pasivă” (și „scenarii ascunse” – hidden transncripts (J.C. Scott)[8]) în raport cu instituția și cu personalul acesteia. Aceste strategii se înscriu în această marjă de joc cuprinsă între regulile formale și cele informale, interpretată și utilizată de către beneficiari în folosul propriu. Asemenea strategii de adaptare secundară ar putea fi socializarea și/sau consumul de alcool în secret, după ora de culcare sau, la alt nivel, instituirea unei ierarhii informale de către beneficiarii mai influenți pentru a capitaliza anumite beneficii pentru sine și pentru grupul lor de apartenență.

 

Cealaltă față a instituției

Unul din regretele mărturisite de mai mulți angajați de rînd și ai administrației Centrului este că nu pot identifica beneficiarii prin lipsa accesului la baza de date personale (la care au acces doar instituțiile de forță). Prin această doleanță, administrația Centrului își dorește, practic, să-și instituie o prerogativă a unei instituții de forță pentru a putea (asemenea fostului Centru de triere, gestionat de Ministerul Afacerilor Interne, închis în 2013) să verifice identitatea beneficiarilor săi, inclusiv și mai ales în informațiile necuprinse în actele de identitate (deținerea unor proprietăți, antecedente penale, condamnări, diagnostic psihiatric și alte date cu caracter personal)[9]. În lipsa accesului la aceste informații, personalul Centrului (în principal administratorii) sînt siliți să admită, formal, prezumția nevinovăției și bunei credințe tuturor beneficiarilor. Totuși, lipsa accesului la datele personale ale beneficiarilor îi face pe angajați suspicioși față de unii beneficiari, mai ales față de cei fără acte de identitate, considerați suspecți din oficiu. Această suspiciune poate genera atitudini și tratamente diferențiate. Pînă la urmă, administrația Centrului colaborează cu succes în unele cazuri cu poliția municipală, între altele la identificarea unor beneficiari suspectați de urmărire penală. Pentru aceasta, administrația Centrului poate organiza, împreună cu poliția, razii nocturne printre beneficiari. Asemenea acțiuni de forță, întreprinse de administrația Centrului în colaborare cu poliția, agravează sentimentul de vulnerabilitate al beneficiarilor în cadrul instituției.

Razii de acest fel au devenit de mult timp o rutină pentru organele de poliție în spațiile locuite de persoanele fără adăpost din oraș. În timpul acestor acțiuni, colonii de persoane fără adăpost sînt evacuate din locuințele lor provizorii, verificate, identificate, interogate ad-hoc – întregul proces fiind filmat de către colaboratorii poliției și prezentate ca acțiuni legitime[10]. Asemenea acțiuni moștenesc direct anumite practici represive ale poliției (miliției) în epoca sovietică față de persoanele acuzate că ar refuza să muncească („vagabonzi”, alcoolici cronici, prostituate)[11], cu diferența notabilă că „vagabondajul” și „refuzul de a munci” au fost decriminalizate după căderea URSS în 1991.

 

Stratificarea declasării

Centrul-adăpost este stratificat el însuși în funcție de două mari grupuri de beneficiari. Două săli de la parter sînt rezervate persoanelor fără adăpost considerate „cronice” și „irecuperabile”: persoane cu dizabilități fizice și psihice severe, alcoolici cronici, persoane ajunse într-o stare avansată de „degradare”. De cealaltă parte, la etajul întîi al clădirii sînt amplasate sălile pentru beneficiarii cărora le este recunoscută o capacitate sporită de autonomie și adaptare. Astfel, Centrul aplică o diviziune tacită a muncii în ceea ce privește aceste două categorii de beneficiari: reabilitare (sau „reciclare“) declarată pentru beneficiari de la primul etaj, considerați „recuperabili”, și intervenții de menținere (și, în același timp, „eliminare“ din spațiul public urban), pentru beneficiarii de la parter[12].

Stratificarea și segregarea populației beneficiarilor în interiorul Centrului este produsă în mare parte datorită ordinii instituționale care, așa cum am spus mai sus, îi plasează în interiorul instituției în mod diferențiat, în funcție de capacitatea acestora de adaptare și reabilitare. Diferențierea beneficiarilor în baza capacităților lor (și, implicit, al satutului lor social) se datorează și statutului incert și provizoriu pe care îl au beneficiarii „de la parter” în această instituție. Potrivit statutului Centrului, persoanele cu dizabilități (fizice și mintale), persoanele infectate cu HIV/SIDA sau tuberculoză, persoanele în stare de ebrietate etc. nu sînt admisibile. Pe de altă parte, mai ales pe timp de iarnă, personalul Centrului nu poate refuza cazarea (fie și în condiții sumare, în încăperea de la parter) niciunei persoane. Astfel, personalul Centrului acceptă cazarea provizorie a persoanelor cu dizabilități și dependente de alcool, dar nu dorește să le recunoască statutul de beneficiari legitimi ai instituției și prin urmare refuză tacit să dezvolte servicii pentru această categorie de beneficiari. Prinse în foarfecele acestui conflict normativ, persoanele fără adăpost cu dizabilități și „cronice” sînt nevoite să locuiască în acest „purgatoriu” instituțional și astfel să accepte un statut social și niște condiții de trai degradante, de natură să le cronicizeze vulnerabilitatea.

Acest proces de stratificare este totodată o consecință a dinamicii desfășurate în interiorul grupurilor de beneficiari.  Astfel, beneficiarii de la etajul întîi îi disprețuiesc și îi etichetează pe cei de la parter. Cei de la etajul de jos, în ceea ce-i privește, își acceptă statutul subaltern față de colegii lor de la etaj. Uneori, și în condiții strict controlate, sînt posibile mobilități, de sus în jos și de jos în sus. Totuși, pentru cei mai mulți beneficiari calificați drept „irecuperabili”, accesul la etaj – și astfel la un statut mai ridicat și, în consecință, la servicii mai calificate –, este practic interzis. Pentru persoane cu dizabilități severe, o asemenea mobilitate este împiedicată pe de asupra de condițiile de infrastructură ale clădirii, nedotată cu ascensor. Totuși, printre rezidenții de la etaj se regăsesc cel puțin trei beneficiari cu dizabilități (cu mobilitate redusă). Capacitatea lor sporită de autonomie și cooperare a determinat administrația Centrului să admită, în cazul lor, o excepție.

Dar stratificarea populației de beneficiari este vizibilă și în interiorul etajului 1. Dincolo de împărțirea beneficiarilor pe camere în funcție de gen (femei și bărbați), se pot observa anumite diferențe ale camerelor după condițiile și nivelul de confort. Astfel, camerele cu un număr mai mic de paturi sînt ocupate de beneficiari „cu vechime” și care se bucură de o mai mare apropiere față de personalul Centrului (pentru faptul, între altele, că muncesc sau au muncit în interiorul instituției). Aceștia din urmă îi privesc cu superioritate pe cei din camerele aglomerate de vizavi, populate în general de beneficiari admiși mai recent și totodată considerați mai dificili (mulți dintre ei foști deținuți). Prin urmare, relațiile de întrajutorare și solidaritate între beneficiarii de la etajul 1 se suprapun în general pe aceste linii de demarcație pe criteriu social (și, parțial, pe cel de gen). În chip aparent paradoxal, mobilitatea dinăuntru în afară și dinafară înăuntrul Centrului este cea mai ridicată în camerele cele mai populate (și cu nivelul de confort redus), iar această mobilitate este cea mai scăzută în camerele mai mici (și mai confortabile), locuite de beneficiari mai disciplinați și deci mai motivați să-și păstreze cît mai mult timp locul de trai. Acest fenomen este paradoxal pentru că, în general, s-ar aștepta de la beneficiarii cei mai disciplinați și cei mai loiali administrației instituției să reprezinte cazurile de succes (prin cazarea lor în afara Centrului într-o locuință autonomă). El este aparent paradoxal, pentru că acești beneficiari privilegiați, aflați într-un statut intermediar între ceilalți beneficiari și administrația Centrului, își pot prelungi șederea pe un termen nedeterminat (în ciuda regulamentului formal) pînă vor fi gasit o soluție pe deplin acceptabilă pentru ei.

 

De la dreapta spre stînga

După epoca sovietică (cînd „vagabondajul” era criminalizat), abordarea statului față de persoanele fără adăpost și-a deplasat accentul dinspre represiune („penalizare”) spre asistență. Pe parcursul ultimului deceniu, cele două abordări – care corespund „mîinii stîngi” și „mîinii drepte” (i.e. aripilor „materne” și „paterne”) ale Centrului și ale statului – au devenit convergente și complementare. De altfel, Centrul apare în 2004, cu ajutorul unor finanțări străine, în momentul în care statul căuta să articuleze o abordare unitară pe baza unor practici și politici sociale contradictorii (asistențiale, pe de o parte, și represive, pe de altă parte). În ultimă instanță, Centrul întruchipează un compromis dificil între aceste două abordări. Zi de zi și pe termen lung, politicile Centrului în raport cu beneficiarii sînt negociate între personalul ce reprezintă „abordarea moale“ a instituției (asistenții sociali, psihologul) și angajații ce întruchipează „abordarea dură”. Pe termen lung, se poate observa o anumită dinamică în interiorul Centrului – și, totodată, la nivelul statului – favorabilă „abordării moi” față de persoanele fără adăpost, în detrimentul celei dure. Deschiderea administrației Centrului spre colaborare cu finanțatorii străini pe diverse proiecte va accentua în timp această tendință. Această dinamică este favorizată cu atît mai mult de longevitatea personalului asistențial în raport cu directorii Centrului – cu toții proveniți din organele de forță – , care sînt schimbați periodic de consiliul municipal în funcție de interesele politice și înțelegerile de culise ale forului orașului.

Cele două abordări, represivă și asistențială, ale politicilor instituției și ale statului asupra persoanelor fără adăpost (și altor grupuri marginalizate) își găsește un corespondent aproape simetric în felul în care societatea moldoveană în ansamblu, în viața de zi cu zi și prin acțiuni concertate ale unor organizații, înțelege și abordează problema persoanelor marginalizate. Abordarea represivă a statului se reflectă în atitudinile și comportamentele discriminatorii ale unei părți importante a populației față de persoanele fără adăpost[13]. Pe de altă parte, funcția asistențială a statului vizavi de grupurile marginale, în special persoanele fără adăpost, este continuată la nivelul societății civile de inițiative de ajutorare, promovate cu diverse ocazii de anumite organizații laice și religioase cu profil umanitar. Pînă la urmă, aceste campanii sociale periodice nu afectează în fond mecanismele sistemice care (re)produc marginalitate și vulnerabilitate socială, iar acțiunile umanitare se substituite unei solidarități reale, singura  în stare să diminueze extinderea acestui fenomen.

 

În loc de concluzie

Pînă la urmă, aripile stîngă și dreaptă ale Centrului-adăpost nu sînt niște aspecte separate ale activității instituției, ci două laturi complementare și convergente. Modelul individualizat de înțelegere al practicii asistenței sociale în această instituție, în care se pune accent pe responsabilitatea individuală pentru starea beneficiarilor și prin urmare pe o soluție și ea individualizată, cvasi-medicală a problemei, ar admite, la limită, o intervenție represivă – de exemplu, prin impunerea persoanelor fără adăpost să lucreze pentru binele comunității –, ca o soluție desigur radicală și totuși eficientă. De cealaltă parte, administratorii de noapte ai instituției , care încarnează latura „dură” a instituției sînt nevoiți să exercite anumite practici asistențiale în activitatea lor zilnică cu beneficiarii.

Centrul este o emanație a politicii și activității statului în raport cu persoanele marginale, în particular persoanele fără adăpost. Pe de altă parte, statul nu reprezintă o entitate abstractă, ci este constituit din persoane în carne și oase și din structuri intermediare, cum este Centrul. Prin urmare, mobilul schimbării nu se află neapărat la vîrful structurii statului, ci ar putea fi subordonat unei dinamici descentrate, în care toți actorii relevanți în acest proces să joace un anumit rol: decidenții de rang superior, organizațiile și finanțatorii internaționali, asociațiile de activiști locali, asistenții sociali din diverse organisme publice și non-guvernamentale, cercetătorii academici, dar și, nu în ultimul rînd, persoanele fără adăpost însăși, în funcție de capacitatea lor de a se solidariza și a se constitui ca subiecți autonomi și actori legitimi.

 

Referințe:

[1] Pierre Bourdieu, Contre-jeux (Paris: Raisons d’agir Editions, 1997), 9-15 ; Pierre Bourdieu et al., La Misère du monde (Paris: Seuil, 1993), 219-228 ; Loïc Wacquant, Punishing the Poor. The Neoliberal Government of Social Insecurity (Durham & London: Duke University Press, 2009), 6.

[2] Zygmunt Bauman, Wasted Lives. Modernity and its Outcasts (Cambridge: Polity Press, 2004), 82-86, 131.

[3]  Wacquant, Punishing the Poor. Vezi și Loïc Wacquant, Urban Outcasts: A Comparative Sociology of Advanced Marginality (Cambridge: Polity Editorial, 2009).

[4] Aceste informații ies în evidență din discuțiile avute cu cîțiva funcționari publici în domeniul protecției sociale. Despre procesul de dezinstituționalizare și de prevenire a insituționalizării în instituțiile publice de sănătate și de protecție socială din Moldova, a se vedea rapoartele Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familie, pentru anul 2015 (http://www.mmpsf.gov.md/sites/default/files/document/attachments/rsa2015.pdf). A se vedea și Dorin Vaculovschi, Maria Vremeş, Viorica Craevschi-Toartă, Raportul Național de dezvoltare umană 2010-2011. Republica Moldova, de la excluziune socială la o dezvoltare umană incluzivă (publicație sprijinită de PNUD în Moldova) (Chișinău: “Nova-imprim” SRL, 2011) 103, 111 (URL: http://www.undp.md/presscentre/2011/NHDR2010_2011/NHDReaport_2010_ROM_26-04-11_web.pdf, adresă vizitată pe 5 mai 2017). Acest program se referă în special la copiii și adulții cu dizabilități mintale. Cu toate acestea, din discuțiile avute cu unii funcționari reiese că și în azilurile de bătrîni există o tendință de „prevenire a instituționaliării” sub același pretext al reincluziunii în comunitate.

[5] Este vorba de cele 810 fișe biografice („anchete sociale”) formalizate și analizate de noi cu ajutorul personalului Centrului, în cadrul unei cercetări mai largi pe acest subiect.

[6] Despre oportunitățile și piedicile persoanelor fără adăpost de a se angaja la muncă în Chișinău (bazat pe date pînă în 2015), vezi Petru Negură, “„Ei îs nişte paraziţi ai societăţii…”. Muncă şi subzistenţă printre persoanele fără adăpost din Chişinău”, PLATZFORMA. Revistă de critică socială, 26/02/2016. URL: http://www.platzforma.md/ei-is-niste-paraziti-ai-societatii-munca-si-subzistenta-printre-persoanele-fara-adapost-din-chisinau/ (vizitat pe 20 mai 2017).

[7] Cf. Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situația social a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane insituționalizate (Iași: Polirom, 2004 (1961), 168-182.

[8] James C. Scott, Weapons of the Weak. Everyday Forms of Peasant Resistance (New Haven / Londra: Yale University Press, 1985).

[9] Asemenea centre de triere aveau funcția în sistemul sovietic de a aresta persoanele care încalcă ordinea publică, inclusiv și mai ales persoanele fără domiciliu stabil, persoanele care practică cerșitul, lucrătorii sexuali etc. După 1992, această instituție și-a pierdut funcția de arest ca atare. Totuși, dintr-un soi de inerție instituțională și de „mentalitate”, persoanele fără adăpost au continuat să fie reținute de către poliție și internate pentru cîteva zile în aceste centre, timp în care acestea erau identificate (pentru depistarea persoanelor aflate în urmărire penală). Despre aceste instituții în Rusia, vezi Svetlana Stephenson, Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia (Hampshire & Burlington: Ashgate, 2006), 157.

[10] Publicate pe site-ul Poliției municipale, vezi de ex.: http://politiacapitalei.md/raiduri-de-amploare-desfasurate-pe-parcursul-zilelor-de-odihna/ (site consultat pe 29 mai 2017).

[11] Acestea erau ridicate de poliție și condamnate pînă la trei ani de privațiune de libertate, cu regim de muncă forțată. Despre reglementarea persoanelor fără adăpost în URSS, vezi Stephenson, Crossing the Line, 73-94; Татьяна Ластовка, «Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика», Антропологический Форум № 14, 2011.

[12] Despre o înțelegere binară și maniheică a sărăcilor și declasaților – cei „buni” și cei „răi” – (cei care merită asistență și care nu merită) în percepția opiniei publice și a personalului de servicii specializate, dintr-o perspectivă istorică, a se vedea Julien Damon, „Cinq variables historiques caractéristiques de la prise en charge des « SDF »”, Déviance et Société, 2003/1 (Vol. 27), 25-42.

[13] Potrivit datelor unui sondaj realizat în cadrul acestui proiect de cercetare de către Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS) – Chișinău pe un eșantion reprezentativ de 1091 persoane, în perioada 27 aprilie – 14 mai 2017, 53% din respondenții ar accepta să lucreze cu o persoană fără adăpost (în ipoteza că respondenții ar lucra), 21% ar accepta ca persoane fără adăpost să fie în vecinătatea locuinței lor și 20% ar accepta ca persoane fără adăpost să fie pe străzile localității lor. Despre datele acestui sondaj, a se vedea mai mult în articolul lui Petru Negură, dedicat acestui subiect și care va fi publicat în curînd pe http://www.platzforma.md.

 

Bibliografie selectivă

BAUMAN, Zygmunt. Wasted Lives. Modernity and its Outcasts. Cambridge: Polity Press, 2004.

BOURDIEU, Pierre. Contre-jeux. Paris: Raisons d’agir Editions, 1997.

BOURDIEU, Pierre et al. La Misère du monde. Paris: Seuil, 1993.

CALDWELL, Melissa L. Not by Bread Alone: Social Support in the New Russia. Berkeley: University of California Press, 2004.

CASTEL Robert. « De l’indigence à l’exclusion: la désaffiliation”. In Face à l’exclusion. Le modèle français, editat de DONZELOT J., 137-168. Paris: Esprit, 1991.

CRAMER, H. “Informal and Gendered Practices in a Homeless Persons Unit”. Housing Studies 20((2005/5): 737–51.

DAMON, Julien. Vagabondage et mendicité. Paris: Flammarion, 1998.

DAMON Julien. La question SDF. Critique d’une action publique. Paris: PUF, 2002.

GEREMEK, Bronislaw. La potence ou la pitié. L’Europe et les pauvres du Moyen-Âge à nos jours. Paris: Gallimard, 1987 (1978).

GOFFMAN, Erving. Aziluri. Eseuri despre situația social a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane insituționalizate. Iași: Polirom, 2004 (1961).

HÖJDESTRAND, Tova. Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell Univ. Press, 2005.

HOPPER, Kim. Reckoning with Homelessness. Ithaca & New York: Cornell University Press, 2003.

JENCKS, Christopher. The homeless. Cambridge, Massachusetts, London: Harvard University Press, 1994.

DAMON, Julien. „Cinq variables historiques caractéristiques de la prise en charge des « SDF »”. Déviance et Société 27 (2003/1), 25-42. DOI 10.3917/ds.271.0025

KATZ, Michael B. The Undeserving Poor. From the War to Poverty to the War on Welfare: New York: Pantheon Book, 1989.

PAUGAM, Serge. La disqualification sociale. Essai sur la nouvelle pauvreté (4e édition). Paris: PUF, coll. Quadrige, 2009.

PAUGAM, Serge, dir. L’intégration inégale. Force, fragilité et rupture des liens sociaux. Paris : PUF, coll. „Le lien social”, 2014.

RAVENHILL, Megan. The Culture of Homelessness. Hampshire: Ashgate, 2008.

RIABCHUK, Anastasiya. “Homeless Men and the Crisis of Masculinity in Contemporary Ukraine”. In Gender, Politics and Society in Ukraine, editat de HANKIVSKY, O. & SALNYKOVA, A. Toronto: Toronto University Press, 2012.

SOLOVIOVA, Zoya. ‘Reabilitatsiia bezdomnyh: issledovanie “Nochlezhki”’. Zhurnal sotsiologii i sotsial’noi antropologii. 3(2001/IV): 92-108.

STEPHENSON, Svetlana. Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publisher, 2006.

WACQUANT, Loïc. Punishing the Poor. The Neoliberal Government of Social Insecurity. Durham & London: Duke University Press, 2009.

WACQUANT, Loïc. Urban Outcasts: A Comparative Sociology of Advanced Marginality. Cambridge: Polity Editorial, 2009.

WAHNICH, Sophie, 1996, «L’errant, entre liberté et exclusion. Archéologie d’une figure de l’exclu», Politix, 34, 29-46.

WASSERMAN, Jason A. At Home on the Street. People, Poverty, and a Hidden Culture of Homelessness. Boulder & London: Lynne Rienner Publishers, 2009.

WRIGHT James D., «The worthy and unworthy homeless», Society, 25 (1988/5), 64-69.

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre http://www.platzforma.md și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.

PZF_social