ARTICOLE.
Cazul Charlie Hebdo. Economistul american James Galbraith avertizează societatea franceză, într-un interviu publicat în Le Nouvel Observateur, să evite calea spre securizare și limitare a drepturilor cetățenești urmată anterior de SUA după atacurile din 2001. ”On a, je crois, pris conscience que la réaction contre les attentats de 2001 a été catastrophique. Elle a causé presque plus de dommages que les attentats eux-mêmes. Cela nous a amené d’abord à la guerre en Afghanistan, mais surtout en Irak. Cette guerre a entraîné une perte énorme et surtout une perte de position morale du pays. Nous avons aussi renoncé à des libertés civiles. Et nous avons constaté après deux ou trois ans qu’il n’y avait aucun effet, aucun bénéfice sur la sécurité nationale. Cela nous a amené finalement à Guantanamo et à la torture. A Guantanamo, il reste toujours une centaine de personnes qui sont là et qui n’ont jamais été inculpées de quoi que ce soit. Quant à la torture, on vient de faire une enquête assez approfondie sur les résultats. C’est nul. On a commis ce qu’il faut appeler franchement des crimes. Même s’il y a beaucoup d’émotion, il faut prendre soin de ne pas se précipiter, de ne pas écouter trop vite tous ces gens qui savent ce qu’il faut faire, qui sont certains qu’il faut limiter les procédures civiles et s’appuyer sur les forces militaires, changer les conditions dans les prisons. Pour un Américain, tout cela est très familier…”

Laureatul premiului Nobel, Le Clezio, vine și el cu o sugestie similară: ”Il faut briser les ghettos, ouvrir les portes, donner à chaque habitant de ce pays sa chance, entendre sa voix, apprendre de lui autant qu’il apprend des autres. Il faut cesser de laisser se construire une étrangeté à l’intérieur de la nation. Il faut remédier à la misère des esprits pour guérir la maladie qui ronge les bases de notre société démocratique. Je pense que c’est ce sentiment qui a dû te frapper, quand tu marchais au milieu de cette immense foule. ­Pendant cet instant miraculeux, les barrières des classes et des origines, les différences des croyances, les murs séparant les êtres n’existaient plus. Il n’y avait qu’un seul peuple de France, multiple et unique, divers et battant d’un même cœur. J’espère que, de ce jour, tous ceux, toutes ­celles qui étaient avec toi continueront de marcher dans leur tête, dans leur esprit, et qu’après eux leurs enfants et leurs petits-enfants continueront cette marche.”

Slavoj Zizek în The Independent: ”How fragile the belief of a Muslim must be if he feels threatened by a stupid caricature in a weekly satirical newspaper? The fundamentalist Islamic terror is not grounded in the terrorists’ conviction of their superiority and in their desire to safeguard their cultural-religious identity from the onslaught of global consumerist civilization. The problem with fundamentalists is not that we consider them inferior to us, but, rather, that they themselves secretly consider themselves inferior. This is why our condescending politically correct assurances that we feel no superiority towards them only makes them more furious and feeds their resentment. The problem is not cultural difference (their effort to preserve their identity), but the opposite fact that the fundamentalists are already like us, that, secretly, they have already internalized our standards and measure themselves by them. Paradoxically, what the fundamentalists really lack is precisely a dose of that true ‘racist’ conviction of their own superiority.”

Nişte materiale (aici şi aici) revelatoare despre traiectoriile de viaţă ale celor trei atentatori de la Charlie hebdo. Puţin forţînd nota, am putea deduce că nu este atentat cu substrat religios, ci o luptă de clasă la mijloc. (PN)

Alte subiecte.

Postul de televiziune Pro TV Chișinău a difuzat un material execrabil, sexist și penibil despre o femeie al cărei iubit s-ar fi răzbunat și a  plasat pe net o înregistrare video cu o partidă de sex. Pro TV a perseverat în mizerie și a dat și detalii personale ale femeii – ocupație, locație etc, tăcînd total asupra identității masculului nesimțit. Diana Guja a exprimat cel mai bine dezgustul pentru această mostră de senzaționalism cinic: ”De ieri am fost alături de la învățătoarea din Ungheni. De durerea ei de om căruia i s-a negat dreptul la viață privată. De durerea ei de femeie care iarăși a îngenunchiat. Dublu. Fizic și moral. De durerea unui om executat de inchiziție. Ars pe rug de cei care ar trebui să fie cîinii de pază ai societății.”

Un interviu cu Ekaterina Deogot (Екатерина Дёготь), istoric și critic de artă, curator: ”Что же касается России, то сейчас я, к сожалению, не вижу предпосылок для массового восстания, скорее можно себе представить путч с заменой Путина на какую-то более приемлемую для Запада фигуру. Бунта не может быть не только потому, что люди испуганы, но и потому, что, парадоксальным образом, жизнь в России до недавнего времени ощущалась не как ограничение свобод, а как, напротив, большая свобода, — свобода от бюрократических правил, которые накладывает жизнь в Европе. Свобода переходить улицу на красный свет и покупать шубу в два часа ночи, свобода не подчиняться требованиям ЕУ и иметь свои стандарты (например, в температуре батарей), свобода иметь паспорта разных стран и не платить налоги, скачивать любые фильмы бесплатно и устанавливать дома интернет за две минуты (а не две недели, как в Германии). Я говорю без иронии. Коррупция есть тоже форма свободы в известном смысле. И уж тем более в России была — и до определенной степени есть – уникальная свобода мыслить очень критично как о самой России, так и о Европе. В последние годы свобода не участвовать в политике плавно превратилась в несвободу в ней участвовать, но люди пока еще не взвесили свои свободы и несвободы, им кажется, что им есть что терять. (…) Социальный контракт путинских 2000-х заключался в предоставлении гражданам права заниматься их частными делами, включая современное искусство, при условии неучастия в политике. Это в карикатурной форме, но похоже на положение искусства в капиталистическом мире: оно может быть очень критично и даже провокативно, и при этом оно неподцензурно, именно потому, что на практике оно способно на немногое. Все принимают эти правила игры, обычно даже в суде. Однако в России искусство восприняли «не по правилам», буквально: сначала православные фанатики (разгром выставки «Осторожно, религия!» и другие эксцессы), потом власть, которая встала на их сторону. Арт-мир пытался защищать себя через лозунг «свободы творчества». Нужно же было с самого начала настаивать на «свободе оппозиционного высказывания», но для этого это высказывание должно было быть осознанным.”

Aurelian Giugal scrie pe CriticAtac că pentru a putea fi credibilă și eficientă, stînga contemporană are nevoie de o bază socială solidă. Cum ar arăta ea în lumea contemporană? ”există patru categorii sociale care ar putea/se pot coagula într-o posibilă critică a dezvoltării capitaliste contemporane. O primă potenţială forţă capabilă de opoziţie anticapitalistă (critică socială) o reprezintă populaţiile precapitaliste din America Andină, India şi în genere din tot Sudul subdezvoltat. Un alt segment este cel al ţăranilor rămaşi fără pământ sau cu o proprietate agricolă limitată, lucrători ocazionali sau vânzători stradali în marile aglomeraţii urbane, locatari ai ghetourilor din Asia, Africa sau America Latină. Echivalentul lor din Nord ar putea fi cohortele în creştere ce includ tinerii marginalizaţi (fără loc de muncă), deopotrivă nativi sau imigranţi, tineri ce s-ar putea constitui într-o forţă majoră de destabilizare pentru capitalism. Muncitorimea industrială (atât cât mai înseamnă ea procentual în urma reconfigurării geografice capitaliste) rămâne încă o forţă capabilă de opoziţie anticapitalistă. O ultimă categorie, G. T. o identifică în a fi middle class strata, cu o accentuare pe categoria studenţilor, studenţi ce au jucat un rol important în 2011 în ceea ce au fost protestele din Spania, Grecia, Chile sau cele din 2013 din Turcia şi Brazilia.”

Judith Butler despre rasism : ”When some people rejoin with “All Lives Matter” they misunderstand the problem, but not because their message is untrue. It is true that all lives matter, but it is equally true that not all lives are understood to matter which is precisely why it is most important to name the lives that have not mattered, and are struggling to matter in the way they deserve. Claiming that “all lives matter” does not immediately mark or enable black lives only because they have not been fully recognized as having lives that matter. I do not mean this as an obscure riddle. I mean only to say that we cannot have a race-blind approach to the questions: which lives matter? Or, which lives are worth valuing? If we jump too quickly to the universal formulation, “all lives matter,” then we miss the fact that black people have not yet been included in the idea of “all lives.” That said, it is true that all lives matter (we can then debate about when life begins or ends). But to make that universal formulation concrete, to make that into a living formulation, one that truly extends to all people, we have to foreground those lives that are not mattering now, to mark that exclusion, and militate against it. Achieving that universal, “all lives matter,” is a struggle, and that is part of what we are seeing on the streets. For on the streets we see a complex set of solidarities across color lines that seek to show what a concrete and living sense of bodies that matter can be.”

Peste 120 de intelectuali din țări musulmane au elaborat o scrisoare deschisă către Statul Islamic și luptătorii săi împotriva interpretărilor selective ale Coranului și utilizarea religiei în agendele politice.

Mahmoud Droueh, pe Open Democracy despre statutul extrem de vulnerabil al refugiaţilor sirieni în Liban, situaţie pe care autorul o repleasează într-un context mai larg şi o perspectivă lungă: „In addition to having to deal with a hostile population and vitriolic media, new entry policies put in place by the Lebanese government have severely restricted access into Lebanon for Syrian refugees fleeing the war back home. Finally, an exceptionally harsh winter spent in dismal, ill-equipped shelters (if any) coupled with the temporary suspension of the World Food Programme’s much-needed aid distribution programs have made life unbearable for many of Lebanon’s Syrian refugees. (…) Syrian and Lebanese nationals have historically enjoyed the right to cross into either country without the need for a visa, ever since Syria and Lebanon came to exist as independent nation states following independence from French colonialism in the 1940s. But this has now changed. Syrian nationals who wish to cross into Lebanon must now apply for one of six visa types at the border and have their applications approved by General Security. (…) As I’ve argued before, the stereotype was partly inspired by the sunburned skin of Syrian migrant workers who comprise the largest part of the labor force in construction and agriculture, and who toil under the sun from dawn till dusk in every part of the country in return for meager wages. These are the Syrians who the Lebanese most often encountered. Economists disagree on the number of Syrian workers present in Lebanon before 2011, with numbers ranging from anywhere between 250,000 to 1,200,000 in the 1990s.The real figure hovered between 300,000 and 500,000 throughout the first decade of the 21st century.”

Maeve Shearlaw în The Guardian despre vizibilitatea minimă a masacrelor comise de teroriştii de la Boko Haram în Nigeria şi Cameroun: “I am Charlie, but I am Baga too,” wrote Simon Allison for the Daily Maverick, a partner on the Guardian Africa network. “There are massacres and there are massacres” he said, arguing that “it may be the 21st century, but African lives are still deemed less newsworthy – and, by implication, less valuable – than western lives”. // Allison recognises the challenges in reporting – “the nearest journalists are hundreds of kilometres away” – but also points to the significance of the attack: taking control of Baga, “Boko Haram effectively controls Borno state in its entirety. These aren’t just terrorists: they are becoming a de facto state.” Even more reason for the world to take notice.// But the blame does not just lie with western media; there was little African coverage either, said Allison. No leaders were condemning the attacks, nor did any talk of a solidarity movement, he said, adding that “our outrage and solidarity over the Paris massacre is also a symbol of how we as Africans neglect Africa’s own tragedies, and prioritise western lives over our own.”

Adevărul face o sinteză a articolului lui Mawuna Remarque Koutonin de la „Silicon Africa” aduce în atenţia publică o problemă cu care ţările africane din fostul imperiul colonial francez se confruntă, taxe plătite către instituţii şi companii din Hexagon. În 2014, 14 ţări africane erau obligate de puterea de la Paris, printr-un „pact colonial”, să-şi pună 85% din rezerva lor externă într-o bancă centrală franceză aflată sub controlul ministrului de Finanţe din Hexagon. Potrivit „Silicon Africa”, situaţia va continua deoarece politicienii şi oamenii de stat africani care se opun sunt îndepărtaţi sau pot păţi lucruri şi mai urâte. Sursa citată suţine că cele 14 state plătitoare ale unei asemnea taxe sunt: Benin, Burkina Faso, Guineea, Coasta de Fildeş, Mali, Niger, Senegal, Togo, camerun, Republica Central Africană, Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială şi Gabonul. Franţa este prima ţară care poate cumpăra orice tip de resursă naturală de pe teritoriul unei foste colonii. Doar după ce Franţa îşi manifestă refuzul, aceste ţări pot căuta alţi parteneri. Companiile franceze au, de asemenea, o poziţie privilegiată în dirijarea anumitor afaceri economice, Un exemplu: în Coasta de Fildeş companiile franceze deţin majoritatea companiilor privind utilităţile – apă, electricitate, telefonie sau salubritate. (…) În ultimii 50 de ani, 67 de lovituri de stat au avut loc în 26 de ţări din Africa, 16 dintre ele foste colonii franceze.”

Constanţa Ghiţulescu-Vintilă, în Dilema Veche, despre plagiat în sistemul universiare românesc şi despre complicitatea deseori uitată a coorodonatorului de teză în acest sistem (care e şi al nostru): „Lăcomia este unul dintre marile vicii ale sistemului. Profesorii universitari, cu drept de a coordona doctorate, acceptă să dirijeze şi una, şi alta, fără să le pese că nu pot controla un subiect sau altul. Victor Ponta sau Olguţa Vasilescu sînt doar vîrful de lance, dar, dacă aveţi timp, curiozităţi, indignări, va fi suficient să aruncaţi o privire la coordonatorii de teze de doctorat de prin universităţile patriei şi vă veţi îngrozi de ce veţi descoperi. Cînd o universitate pune mîna pe un astfel de coordonator, îl încarcă cu teze şi subiecte cît mai miraculoase, de cele mai multe ori fără nici o legătură cu competenţele omului nostru. Ar putea să spună nu, dar lăcomia îi şopteşte altceva. Şi nu este vorba aici doar de bani, ci de putere, cît mai multă putere. De la daci şi Burebista, pînă la Stalin şi Jdanov, omul nostru ştie şi poate tot, deşi el se ocupă de cultura Cucuteni. Mai apoi, n-are nici timp, nici chef să citească pagini şi pagini care oricum nu-l interesează. Cît despre vocaţie… apă de ploaie. Bineînţeles că primeşte un spor la salariu pentru această treabă. Mică, mare, nu cred că are importanţă pentru „lucrul bine făcut“, din moment ce a ales şi a trecut printr-un concurs, ca să primească dreptul de a conduce doctorate. Celelalte filtre… Examenele sînt mici înţelegeri: „eu îl trec pe al tău, tu îl treci pe al meu, şi ne ajutăm reciproc. Al meu e judecător şi la o adică te ajută, al tău e jurnalist, să zicem, şi nu scrie nimic de tine.“ Troc.”

Un articol interesant de Marilynne Robinson în The New York Times Review of Books despre A. E. Poe şi romanul său de tinereţe, he Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket (1838), mai ales în felul în care scriitorul a reprezentat şi transfigurat relaţia dintre albi şi negri, dintre colonişti şi indigeni, în această fază timpurie a creaţiei sale. „It is seldom mentioned that Poe came of age in a slave society, in a household where slaves were present. Poe does nothing to draw attention to the fact. An account of the business interests of Poe’s foster father, John Allan, quoted by the biographer Jeffrey Meyers, notes that he and his partner “as a side issue were not above trading in horses, Kentucky swine from the settlements, and old slaves whom they hired out at the coal pits till they died.” This last item suggests that Poe might not have been particularly sheltered from an awareness of the ugliness of the system. Charles Baudelaire has encouraged the notion that Poe was an aristocrat manqué. But John Allan was a successful immigrant merchant—by no means the type of gentleman planter who stood in the place of aristocrat in the self-conception of antebellum Virginia. Poe’s aristocrats are surrounded by mists and parapets, never by a society or an economy, and they are always the decadent last flowering of an endless lineage, not offspring of the parvenus of colonial settlement. With the single exception of “The Gold-Bug,” Poe did not write about the South, at least explicitly. But in Pym he does address the matter of race, an issue of great currency at the time. /…/ Something very like the appropriation of Kentucky by white settlers lies behind the events that bring Pym to the visionary conclusion of his narrative. In the early years of the nineteenth century the British began what became the extermination of the native people of Tasmania, who had tried to resist white encroachment on their island. Such appropriations were, of course, a major business of Europeans, or whites, virtually everywhere in the world at the time Poe wrote. They were boasted of as progress, in language like Simms’s. It would have required unusual sensibility in Poe to have taken a different, very dark view of the phenomenon. But he was an unusual man. And the horror that fascinated him and gave such dreadful unity to his tales is often the inescapable confrontation of the self by a perfect justice, the exposure of a guilty act in a form that makes its revelation a recoil of the mind against itself. This is true of “The Fall of the House of Usher,” “The Masque of the Red Death,” “The Black Cat,” “The Tell-Tale Heart,” and “William Wilson,” major tales written after Pym. It is not true of the tales that preceded it.// In his prose poem Eureka, Poe concludes that God and the human soul are pervasively present in the universe itself. Truth is intrinsic to reality, as it is to consciousness. The pedantic voice of the postscript knows and does not know the meaning of the ciphers found at Tsalal, “I have graven it within the hills, and my vengeance upon the dust within the rock.” Poe has brought the tale to a region that, in his place and time, was far beyond the common understanding, and perhaps beyond his own as well, except in its deepest reaches, where he knew that God is just.”

CĂRȚI.
Laura Bates. Everyday Sexism (2014). O carte ce scoate sexismul din zona înaltă a teoriilor și-l urmărește în viața cotidiană a femeilor. Laura Bates a demarat un proiect pe internet în care femeile povestesc despre momentele cînd au fost tratate exclusiv ca obiecte sexuale: hărțuire, glume porcoase, umilințe, complimente deocheate etc. Cartea adună istoriile cele mai bune și le integrează într-un tablou general ce arată societatea contemporană ca una profund sexistă. Deopotrivă o lectură obligatorie și o idee excelentă și necesară de proiect. (V.S.)

Am început  să citesc Soldații. Poveste din Ferentari de Adrian Şchiop (Polirom, 2013). E un roman de viață (ori de mediu, cum zic unii critici) a unei triple marginalități: geografico-etnică (romi, Ferentari), economică și socială (homosexualitate). Savuros. Revin cu o recenzie. (V.S.)

O recenzie desfăşurată a cărţii lui Alberto Basciani, La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania, 1918-1940, prefaţată de Keith Hitchins, ediţia a doua, Ed. Aracne, Roma, 2007, 413 p.,    de Virgil Pâslariuc: „(…) am încercat să subliniem aici acele opinii ale istoricului italian care abordează destul de original punctele nevralgice ale vulgatei istoriografice româneşti, pe care istoricii noştri, оn virtutea unor reflexe „sistemice” încearcă să le ocolească ori să le diminueze importanţa. La un moment dat autorul vorbea despre necesitatea unor abordări critice a problemelor legate de integrarea Basarabiei оn cadrul României Unite în plan politic, administrativ şi economic. Îndeplinirea acestui deziderat, оntr-o manieră cât de corectă posibil şi directă reprezintă una din pietrele de оncercare greu de surmontat, pe care o parte a istoriografiei româneşti încearcă să o evite, substituind-o cu nişte viziuni excesiv de naţionaliste şi necritice, evită discuţiile privind dificultatea acestui proces de integrare a Basarabiei şi a altor provincii оn regatul român оntregit, fiind preferate temele care exacerbează caracterul naţional şi patriotic al Unirii Basarabiei la România. Оn ceea ce priveşte cazul Basarabiei, autorul menţionează că articolele care discută problemele spinoase ale unirii Basarabiei cu Ţara sunt privite cu vădită iritare, dacă istoricii nu recurg la retorică şi mistificări patriotice. (p. 121).

Mobility, Modernity and the Slum: The Real and Virtual Journeys of Slumdog Millionaire (Routledge, 2016), de Rodanthi Tzanelli: „Only virtuous humans are supposed to move in time to meet their happy destiny or karma. The tale of Jamal in Slumdog Millionaire is such a case of serendipitous mobility towards riches and love – a ‘journey’ in which good heroes and urban communities respecting solidarity are successfully modernised. Unsurprisingly, the cinematic enterprise was enmeshed in many controversies over India’s destiny in the world. By interrogating Mumbai’s insertion into various financial, political and artistic scenes; inducing new tourism in its filmed slums; promoting charity projects in which celebrities and tourist businesses were involved; and provoking reactions from Non-Resident Indian literati, journalists, activists, politicians and slum localities, the film served as a global example of a ‘developing country’s’ uneven but unique modernisation. This book examines such mobilities of ideas, art, tourism and activism as a unity in order to unveil the significance of Mumbai as a post-colonial city in discussions of modernity as a form of mobile adaptation to new world realities. This is achieved by various agents involved in controversies through multiple virtual and real journeys to India’s colonial history and present social complexity, with a view to actualise a post-colonial future, a ‘destiny’ as the country’s serendipitous destination. Addressed to interdisciplinary audiences, the book will be a useful text for students and scholars of globalisation, mobility, tourism, media and social movement theory.”

Cartea lui E. Thomas Ewing, Teachers of Stalinism, Policy, Practice, and Power in Soviet Schools of the 1930s (P. Lang, 2002) este o carte fundamentală pentru cititorii interesaţi de istoria regimului şi societăţii sovietice în anii 1930, nu doar pentru cei interesaţi de istoria educaţiei sovietice. Autorul cărţii face o analiză echilibrată şi impresionant documentată (cu surse de arhivă, presă periodică şi interviurile aşa-numitului Proiect de la Harvard din anii 1950) a evoluţiei populaţiei şi statutului învăţătorilor din şcolile primare şi secundare din URSS într-o perioadă fondatoare a regimului sovietic (cea care începe cu „revoluţia culturală” din primul cincinal (1928-1932/33) şi se încheie cu 1940. Ewing ne spune, în fond, că provocările cu care s-a confruntat statul sovietic în punerea în aplicare a învăţămîntului primar universal obligatoriu (decretat în 1930) au fost asemănătoare cu cele ale statelor occidentale în secolul 19 – înc. sec. 20, doar că în cazul URSS acest proces a fost unul mult mai dur şi resimţit mai dureros de către populaţia civilă întrucît şcolarizarea de masă s-a desfăşurat aici în termeni de urgenţă, cu eforturi, dar şi prin intermediul unei forţe de coerciţie formidabile asupra învăţătorilor şi a populaţiei civile (mai ales a celei rurale, cea mai reticentă la şcolarizare). Asemeni colectivizării şi industrializării forţate (desfăşurate în acelaşi timp), răspîndirea învăţămîntului de masă s-a defăşurat ca un proiect „ultra-modernist” („high modernist” – J. C. Scott), planificat de către statul sovietic în general neglijînd insuficienţa resurselor, infrastructurii şi personalului şcolar. (Citeşte aici continuarea cronicii.)

FILME:
Winter Sleep (2014, regizat de Nuri Bilge Ceylan). Există tone de recenzii ale filmului pe net ceea ce e oarecum firesc pentru un film ce a luat Palme d`Or anul trecut. Faima filmului îl face cumva și dificil de văzut ”de la distanță” și mai adaugă niște așteptări suplimentare…Mi-a plăcut mult deși a trebuit să-l văd în reprize (l-am împărțit în 3, dar se poate și în 4 și în 5) pentru că unele dialoguri se cereau gîndite. De fapt, filmul e mai mult ”discutat” decît ”acțiune”. Subiectul l-am citit în cheia: istoria unor oameni care sunt cumva forțați să trăiască împreună (un soț, o soție, o soră, vecini, turiști). E o lume a unor relații sociale închise (căsătorie, rubedenie) într-un mediu foarte deschis (turiștii, conexiunile cu lumea prin internet etc).   (V.S.)

Ida (2013, regizat de Pawel Pawlikowski).  O istorie plasată în anii 50  despre o călugăriță poloneză, care, înainte de a depune jurămîntul de acceptare a vieții monahale, merge să-și vad unica rudă rămasă în viață: o mătușă. Aceasta dezvăluie tinerei adevărata ei biografie: e un copil evreu ce a fost dusă la mănăstire pentru a scăpa de pogromurile organizate de polonezi pe timpul ocupației germane. Căutarea mormintelor părinților prilejuiește o călătorie prin labirintul complicat al personalității mătușii (judecătoare în Polonia socialistă) și al societății poloneze imediat după război (în care prigoana evreilor e trecută sub tăcere). Ida, călugărița, rămîne cumva dîrză în dedicația ei pentru un Dumnezeu care n-a făcut mare lucru pentru a-i salva familia (din contra, în numele lui au fost masacrați evreii) însă, în ultimul moment, înainte de a i se dedica cu totul comite un act de răzvrătire (care amintește familiar de o revoltă similară a lui Alioșa Karamazov a lui Dostoievschi). (V.S.)
Cei de la Briciul au făcut o recenzie mai elaborată.

La vie d’Adèle (eng: Blue is the Warmest Colour) de Abdellatif Kechiche, care a luat Palme d’Or anul trecut, este un film de dragoste: cu prima dragoste întîlnită la colţ de stradă, cu jocuri duble de seducţie, cu înşelăciuni şi decepţii, cu rutină şi rupturi şi, desigur, cu mult sex. Singura diferenţă faţă de un film de dragoste clasic, este că cei doi iubiţi sînt fete, deşi apar uneori şi figuri masculine în viaţa protagonistei. Părerea mea este că scenele de sex, poate puţin prea multe, dau substanţă – carne, altfel spus – relaţiei de dragoste descrisă în film, la fel ca în orice alt film de dragoste. Numai că acolo unde într-un film de dragoste clasic (între doi protagonişti heterosexuali) aceste scene sînt deseori redate sugestiv, dacă nu sublimat – pentru că ele sînt subînţelese de public, regizorul a dorit aici să arate aceste scene „fără perdea”, tocmai pentru a scoate în evidenţă firescul lor, pentru a le scoate din zona pudorii şi fantasmelor, nu pentru a scandaliza. În rest, ca în alte filme ale sale (La graine et le mulet, de ex.), Kechiche redă cu multă fineţe viaţa cotidiană, relaţiile microscopice dintre oameni în periferiile oraşelor franceze, cu aluzii şi subînţelesuri fine, cu tensiuni latente, abia vizibile. E sugestivă, între altele, scena în care un tînăr actor de origine maghrebină, spune că joacă în filme americane cu terorişti musulmani. Este, de altfel, personajul care, după cum pare, va deveni iubitul lui Adèle. (PN)

 

Imagine de fundal (reprezentînd un protest de sensibilizare asupra sorţii fetelor pădate de Boko Haram în Nigeria): sursa.