[label shape=”” type=””] Octavian Rusu[/label]

Istoria ne învaţă că din istorie nu învăţăm nimic.” Acest paradox, formulat de filosoful german G.W.F. Hegel, imi revine uneori în gînd cînd mă gîndesc la problemele trecute și prezente ale Moldovei și la responsabilitatea politică a conducătorilor săi. Însă la o reflecție mai adîncă îmi pun întrebarea următoare: dar oare majoritatea celor responsabili de destinul Moldovei, societatea etc., cunoaște această “istorie” ca să “învețe” ceva din ea? Și răspunsul mi se arată negativ, mai ales cînd văd că, de cele mai multe ori, în loc de analize pertinente și tragerea învățămintelor cuvenite din istorie, din experiență, observ mai degrabă acuzații, învinuiri și reproșuri fără sfîrșit. Sentimente, patos și patriotism de fațadă. Mai ales în ceea ce privește conflictul transnistrean.

Aici desigur putem da vina pe “tancurile rusești”, putem acuza “separatiștii” de la Tiraspol, putem să ne revoltăm de susținerea insuficientă din partea Occidentului, adică putem să ne plîngem ani în șir că “ei” – Moscova, Tiraspolul, Bucureștiul, Kievul, Bruxellesul, Washingtonul îs răi, indiferenți… Toată lumea, cu excepția noastră – și că din această cauză totul ne iese mereu pe dos. Bine, dar de la văicăreala asta ceva se va schimba?! Putem să ne batem cu capul de asfalt și apoi să ne plîngem că ne doare capul din cauză că asfaltu-i tare. Ne văicărăm deja de peste două decenii și jumate, dar totuși aplicăm politici și strategii care nu-s decît risipă de resurse și de timp prețios, din simplul motiv că nu țin cont de realitate, iar cînd eșuăm, dăm vina pe aceeași realitate de care nu am știut să ținem cont la timpul potrivit – cum ar fi scuzele unor experți care mereu se confruntă cu “imprevizibilitatea” factorului rusesc – și iarăși acuzăm pe alții pentru ca mai bine să ne camuflăm incompetența. De la experți pînă la guvern se pare că suferim de o schizofrenie acută și acționăm după principiul leninist: dacă realitatea nu se conformează viziunilor noastre, cu atît mai rău pentru realitate. Putem continua în spiritul acesta pînă ce din bucata de stat pe care o mai avem nu va rămîne decît… teritoriu, pămînt pe care străinii îl vor exploata după bunul lor plac în timp ce o parte din moldoveni își vor căuta “fericirea” la stroikă la Moscova, o altă parte în Italia ca bone și servitori, iar cei rămași vor servi diverși ciocoi străini și locali ce au cumpărat bucăți de țară pe nimic și vor ține discursuri maiestoase despre “demnitatea națională”.

Cred că împlinirea a 25 de ani de la războiul de pe Nistru e cea mai potrivită ocazie ca să începem un exercițiu serios de lămurire a trecutului nostru și să înțelegem ce și unde am greșit. Voi încerca în acest articol să identific greșelile majore pe care, după părerea mea, le-a comis guvernarea Moldovei de atunci. Nu pentru a cere socoteală și a acuza pe cineva anume, ci mai ales pentru a trage învățămintele necesare din istoria noastră. Dacă vrem ca istoria să ne învețe ceva, trebuie întîi de toate să cunoaștem această istorie.

Din aceste motive voi insista, în acest articol, mai ales pe greșelile, erorile și comportamentele greșite ale politicienilor moldoveni. Dintre toate aspectele conflictului acesta mi se pare cel mai puțin discutat și cercetat. Celelalte – factorul rusesc, pasivitatea occidentului – au fost comentate și abordate generos de istorici, comentatori politici etc.

Voi identifica greșelile conducerii moldovenești de atunci și le voi așeza în trei perioade:

1) sovietică, din august 1989 pînă în august 1991;

2) perioada de după puci-ul ratat de la Moscova, din august 1991 și pînă la dispariția oficială a URSS/crearea CSI (august – decembrie 1991) și

3) etapa post-sovietică – din decembrie 1991 pînă la tragedia de la Tighina/Bender și încheierea acordului de pace din 21 iulie 1992, care a pus capăt fazei violente a conflictului (războiul propriu-zis) și l-a “înghețat” în forma sa actuală.

  1. Greșelile RSS Moldovenească (1989 – august 1991)

 Problema limbii

Este vorba în principal despre Legea din 31 august 1989 “Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti” si Hotărîrea din 1 septembrie 1989 “Despe modul de punere în aplicare a Legii RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti.”

Politicienii, experții, istoricii perioadei date, jurnaliști – în marea lor majoritate aceștia au negat de-a lungul anilor importanța pe care a avut-o adoptarea legislației privitor la limbă în declanșarea conflictului, în pofida faptului că anume acest moment a fost catalizatorul principal al conflictului atît în Transnistria cît și în Găgăuzia. Desigur acest negaționism este explicabil, ținînd cont de zelul cu care se insistă asupra caracterului non-etnic al diferendului transnistrean. Unii o fac pur și simplu pentru a se debarasa de responsabilitate și pentru a fi mai convingători în retorica despre “mîna Moscovei” și “imperialismul rusesc”. Pe de altă parte, alții vor să demonstreze că acest conflict este cel mai ușor de rezolvat în spațiul post-sovietic. O a treia parte are pur și simplu nevoie să vadă lumina de la capătul tunelului, iar o a patra parte nu vrea decît să exploateze acest “argument” pentru a stoarce mai ușor fonduri de la instituții internaționale, demonstrînd că acest conflict este ușor solvabil.

Cu părere de bine, mai sunt și din cei care recunosc importanța acestui aspect, cum ar fi de exemplu fostul ministru de interne și al apărării, Ion Costaș. În memoriile sale acesta scrie:

„Din păcate, în Moldova, dimensiunea etnică nu a fost luată în considerare la sfîrșitul anilor 80, la elaborarea legislației privind limba, iar în anii 90 nu s-a elaborat o politică pentru perioada de tranziție privind adaptarea populației rusofone la noile realități și integrarea acesteia în noua societate.”[1]

„Pentru acești oameni, trecerea inevitabilă în rîndul minorităților naționale a reprezentat un stres teribil, iar soluția firească a fost văzută în republica autoproclamată, care, deși nu era recunoscută de nimeni, oferea măcar posibilitatea funcționării limbii ruse ca limbă de stat.”[2]

La mijloc e ceva mai mult decît „stresul” provocat de trecerea în rîndurile minorităților naționale. În realitate, problema lingvistică nu se reduce doar la dimensiunea etnică. Toți acești oameni urmau să treacă examene de limbă pentru a fi angajați în cîmpul muncii și exista o frică oarecum legitimă, un puternic sentiment de insecuritate, o teamă că limba de stat ar putea fi utilizată drept instrument împotriva lor, așa cum se întîmplă de obicei în situațiile cînd unele grupuri majoritare sînt prinse de valul spiritului naționalist (sînt bîntuiți de efervescența naționalistă ce poate atinge cote extremiste uneori, cînd violența ideologică naționalistă devine violență fizică). Astfel de mărturisiri, chiar dacă vin din partea unei persoane atît de controversate cum e dl Costaș, reprezintă un bun indiciu că suntem capabili să învățăm începînd prin a recunoaște greșelile din trecut.

Subminarea statalității moldovenești și delegitimarea apartenenței Transnistriei la Moldova (RSSM)

 Este cazul Hotărîrii Sovietului Suprem al RSS Moldova  din  23  iunie 1990 „Cu privire la Avizul  Comisiei  Sovietului Suprem   al   R.S.S.  Moldova  pentru  aprecierea  politico-juridică a Tratatului  Sovieto-German  de neagresiune şi a  Protocolului  adiţional secret  din  23  august  1939,  precum şi a consecințelor  lor  pentru Basarabia şi Bucovina de  Nord”. Prin această hotărîre, crearea RSSM la 2 august 1940 este declarată drept nelegitimă. Se pune întrebarea, dacă crearea RSSM este nelegitimă, atunci Transnistria cui îi aparține? Revine în sînul Ucrainei, reunind celelalte raioane ale RASSM din 1924?

“Anulînd” prin astfel de mijloace “efectele pactului Ribbentrop-Molotov”, Basarabia urma să se unească cu România? Și, atunci, despre ce fel de suveranitate se vorbește în Declarația de Suveranitate adoptată exact în aceeași zi? De ce a fost nevoie de o astfel de hotărîre contraproductivă, rămîne o întrebare deschisă… Trecînd peste considerentele juridice, istorice, morale etc., decizia în cauză nu a făcut decît să submineze însăși ideea de statalitate a Moldovei și a mai și oferit un argument serios  propagandei de la Tiraspol. Această hotărîre, în combinație cu legislația în domeniul lingvistic și alte decizii cum ar fi adoptarea tricolorului românesc ca Drapel de stat (27 aprilie ’90) și adoptarea ulterioară a imnului național “Deșteaptă-te, române”, au contribuit la crearea, în rîndurile populației transnistrene, a unei percepții puternice (nu discutăm aici faptul dacă ar fi fost fondată sau nu) că guvernarea de la Chișinău creează premisele unificării cu România. Drept consecință, “am obținut” “Republica Găgăuză” (19 august ’90) și Transnistria “RMSSN” (2 septembrie ’90).

Ignorarea directivei lui M. Gorbaciov din decembrie 1990 

A fost un moment în care greșelile precedente puteau fi încă corectate iar evoluția spiralei conflictului putea fi stopată. La 22 decembrie 1990, M. Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice emite decretul “Cu privire la măsurile pentru normalizarea situaţiei din R.S.S. Moldova”.[3] Pe de o parte, Gorbaciov declară actele de proclamare a republicilor găgăuze și transnistrene, precum și toate actele ulterioare adoptate de organele acestor entități ca lipsite de putere juridică. Pe de altă parte, se cerea Moldovei modificarea unor prevederi din legislația lingvistică, anularea Hotărîrii Parlamentului prin care crearea RSSM este declarată nelegitimă și aplicarea Legii URSS “Cu privire  la asigurarea acţiunii legilor şi a altor acte ale legislaţiei Uniunii RSS.” Deși la Chișinău a fost salutată decizia de a nu se recunoaste Găgăuzia și Transnistria, celelalte cerințe ale lui Gorbaciov au fost ignorate. Mircea Snegur explică astfel motivele acestei lipse de reacții:

“…preocupările noastre prioritare constituind căutarea unor soluții de temperare a provocărilor neîncetate ale separatiștilor, iar mai apoi – de încetare a conflictului armat provocat de către aceștia. Dar sunt convins că, chiar dacă îndeplineam întocmai cerințele Decretului lui M. Gorbaciov, situația nu s-ar fi ameliorat […] Realizarea prevederilor decretului ar fi fost, mai degrabă, o nouă umilință a factorilor de decizie din Moldova, decît o ispravă”[4]

Îmi este greu să înțeleg de unde atîta convingere că, dacă se îndeplinea decretul, nimic nu s-ar fi schimbat? Aici trebuie nu convingere, ci responsabilitate politică și anticiparea tuturor  consecințelor negative. Acest episod ne spune multe despre “viziunile strategice” ale liderilor noștri. La acest capitol avem încă foarte mult de învățat.

La fel mi-i greu să înțeleg de ce îndeplinirea cerințelor decretului ar fi fost o “ umilință a factorilor de decizie din Moldova” atîta timp cît RSSM era parte a URSS și, din punct de vedere al dreptului international, nu era încă un stat independent. Atunci se prefera să se ascundă după “Declarația de suveranitate”.[5] Poți să te declari de sute de ori suveran și să-i tratezi drept separatiști pe oricine, dar atîta timp cît nu controlezi situația din teren, și încă nu ești independent, e absurd să mergi la confruntare. Și mai trebuie să recunoaștem că în situația de atunci Moldova, în raport cu URSS, era cam în aceiași situație ca și Transnistria și Găgăuzia în raport cu RSSM – o entitate separatistă.

Oprirea defalcărilor la bugetul unional

Chișinăul nu numai că nu îndeplinește Decretul lui Gorbaciov, dar comite o abatere și mai mare: începînd cu ianuarie 1991 încetează defalcările la bugetul unional. Aceasta a fost o greșeală monumentală pentru că, anume cu începere din acest moment Transnistria se separă definitiv de sistemul financiar-bancar moldovenesc și devine de facto independentă. La Tiraspol nu s-au văzut motivele pentru care entitatea nerecunoscută din stînga Nistrului ar fi trebuit să contribuie la bugetul moldovenesc de vreme ce banii lor se opreau la Chișinău. În acest context, Transnistria adoptă propriul buget; Moscova dă undă verde băncii Agroprombank să efectueze tranzacții directe cu Tiraspolul, conturnînd în acest mod banca republicană moldovenească. Pe 1 aprilie, Agroprombank înregistrează oficial prima bancă separată din Transnistria, care funcționa atît ca bancă centrală cît și ca bancă comercială a regiunii. Devenind independentă financiar de Chișinău, Tiraspolul face ultimul pas și, începînd cu luna aprilie, încetează toate plățile în bugetul moldovenesc.

 Boicotul referendumului unional din 17 martie 1991

Deși aici unii ar putea spune că nu a fost o greșeală din motiv că întrebarea la care cetățenii sovietici erau chemați să răspundă era cam vagă – erau vreo patru întrebări și nu era clar la care din ele se răspunde – iar rezultatul plebiscitului putea fi manipulat de către autoritățile de la Moscova după bunul lor plac, consider că nu ar fi fost nimic grav dacă acesta ar fi fost permis. De exemplu, Ucraina a permis desfășurarea referendumului, majoritatea s-a exprimat pentru păstrarea URSS, iar ulterior, doar după opt luni, ea organizează un alt referendum (1 decembrie) în care 90% au susținut independența ucraineană. Pe noi cine ne-a împiedicat să facem la fel? Boicotul nu a făcut decît să mărească gradul de susținere a Transnistriei de către Moscova, a îndepărtat și mai mult oamenii din regiunile rebele în raport cu autoritățile de la Chișinău și, per total, a divizat și împins societatea moldovenească în tranșee.

2. Etapa post-puci – dispariția URSS și crearea CSI (21 august-8 decembrie 1991)

Dubla eroare a arestării și apoi eliberării liderilor transnistreni (și găgăuzi)

După puciul ratat de la Moscova, Chișinăul arestează o bună parte din liderii separatiști din Transnistria și Găgăuzia, inclusiv pe I. Smirnov.[6] Apoi, peste o lună, autoritățile moldovenești au fost nevoite să-i elibereze la insistența Moscovei și din cauză că s-au blocat căile ferate și s-a paralizat activitatea economică a țării. În acest fel, pe de o parte, liderii separatiști au devenit eroi adevărați în fața oamenilor din aceste regiuni, iar pe de altă parte, aceștia au căpătat o motivație profundă în lupta lor împotriva Moldovei.

Acest episod exemplifică minunat incapacitatea constantă a liderilor noștri de a înțelege politica Rusiei, acționînd mai degrabă intuitiv, în dependență de anumite prejudecăți și speranțe decît pe baza informațiilor reale. M. Snegur declară următoarele despre acest eveniment:

Spre marea noastră mirare, ca să nu zic nedumerire, separatiștii au fost susținuți chiar și după ce s-a confirmat cu dovezi concrete participarea lor la putch-ul din august de partea ”răzvrătiților”[7]

De unde această iluzie că odată cu luarea puterii reale la Moscova de către Boris Elțin, Transnistria își pierdea importanța geopolitică pentru Rusia? Aici ar fi mult de argumentat pentru că, la modul general, analiza politicii externe rusești în dependență de ce lider se află la cîrma țării are rădăcini foarte adînci. Am să mă opresc doar la un singur fapt real din acea vreme: declarația din 26 august 1991 a secretarului de presă al Președintelui Elțin, Pavel Voșanov:

În ultimele zile, o serie de republici unionale au proclamat independența de stat și au anunțat retragerea din Uniunea Sovietică. Mai există și alte soluții care transformă semnificativ echilibrul relațiilor în cadrul unei singure federații. În această privință, sunt împuternicit de către președintele RSFSR pentru a face următoarea declarație.

Federația Rusă nu pune la îndoială dreptul constituțional al fiecărui stat și popor la autodeterminare. Cu toate acestea, există problema frontierelor al căror caracter nereglementat este posibil și admisibil numai în cazul în care este consacrat printr-un tratat relevant de stabilire a unor relații unionale. În cazul încetării acestora, RSFSR își rezervă dreptul de a ridica problema revizuirii frontierelor.

Acest lucru este valabil pentru toate republicile învecinate, cu excepția celor trei state baltice (Letonia, Lituania și Estonia), a căror independență Rusia a recunoscut-o, ceea ce este confirmat prin decizia de a rezolva problemele teritoriale prin intermediul relațiilor bilaterale.[8] (Traducerea autorului)

Cred că mesajul este mai mult decît clar: Rusia vrea păstrarea federației (adică un nou tratat unional, obiectivul major urmărit și de către Gorbaciov); există probleme de frontieră care pot fi tolerate doar în cadrul unional; în cazul în care se iese complet din uniune, Rusia își rezervă dreptul de a modifica frontierele (excepție făcînd doar țările baltice unde situația era cu totul diferită).

Forma și conținutul Declarației de independență din 27 august 1991

Nu pun sub semnul întrebării însuși actul Declarației de Independență, doar forma în care se dorea să se ajungă la ea și conținutul declarației. În privința formei, doar cu o declarație nu se face independența, cu atît mai mult că Moscova doar cu o zi înainte amenința cu revizuirea frontierelor. Aici trebuia ceva mai mult, mai solid, ceva care să convingă majoritatea, atît în interiorul țării cît și în exterior. Trebuia de urmat exemplul Ucrainei și să organizăm un referendum. Pe 24 august 1991, parlamentul ucrainean adoptă Actul de independență în care era prevăzut și organizarea referendumului în data de 1 decembrie 1991. Liderii Moldovei nu numai că nu au fost capabili de o decizie atît de necesară, dar și au organizat alegeri prezidențiale în stil sovietic: pe 8 decembrie 1991, Mircea Snegur este ales președinte fiind unicul candidat! Despre ce fel de legitimitate democratică poate fi vorba în acest caz?

Dacă citim atent textul Declarației propriu-zise, înțelegem că nu independența RM se dorea, ci mai degrabă o ulterioară unire cu România. În Declarație se vorbește despre statalitatea sa [a Moldovei] neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale (care statalitate neîntreruptă?); despre actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și 1812 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei; se cere iarăși lichidarea consecințelor politico-juridice ale pactului Ribbentrop-Molotov; și se proclama: Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale.

Toate aceste formulări lasă spațiu foarte mare de interpretare și depășesc scopul declarat -independența. Bănuiesc că această Declarație este o bombă cu ceas pusă sub statalitatea Republicii Moldova. Ținînd cont de faptul că Curtea Constituțională interpretează prevederile Declarației ca fiind superioare celor din Constituție, ne putem întreba dacă nu cumva într-o bună zi independența Republicii Moldova nu va fi declarată terminată ? Asta așa, ca măsură în vederea lichidării efectelor Pactului Ribbentrop-Molotov și „în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”…

Decretele prezidențiale cu privire la Forțele Armate ale Moldovei

Pe 3 septembrie 1991, Președintele Snegur semnează decretele nr. 193 și 194 referitor la afacerile militare. Prin primul se decreta crearea Forţelelor Armate ale Republicii Moldova „în scopul asigurării apărării suveranității republicii şi integrității ei teritoriale”[9] (adică rezolvarea problemelor teritoriale cu forța). Al doilea decret obliga trupele sovietice să părăsească teritoriul RM.[10] Adică trupele sovietice trebuiau să plece, lăsînd pe loc patrimoniul militar, pentru ca acesta să fi fost preluat de către armata moldovenească care nu exista și care trebuia să asigure integritatea teritorială a țării ?!… Și care au fost consecințele? Moscova a intensificat evacuarea armamentului, muniției, echipamentelor din dreapta Nistrului; după trei zile de la decrete, Sovietul Suprem transnistrean decide să creeze „Garda Republicană”, iar militarii ruși au înțeles că trebuie să se instaleze cu traiul în stînga Nistrului…

3. Etapa post-sovietică

După părerea mea, cele mai multe și mai mari greșeli guvernarea de atunci le-a comis în perioada post-sovietică. Din lipsă de spațiu o să mă opresc doar la trei, care sînt și cele mai evidente în opinia mea. Însă înainte de a purcede la examinarea lor e nevoie să contextualizez și să explic un pic situația din regiune. Dacă pînă la referendumul ucrainean guvernul lui Elțin insista asupra semnării unui nou Tratat Unional care ar fi înlocuit URSS cu o entitate mai suplă, conținînd atît aspecte federale cît și confederale – sau cel puțin o Comunitate Economică care ar conține un sistem vamal, o uniune bancară cu o monedă unică (rubla) și o piață comună –, atunci după referendum situația s-a schimbat simțitor, în defavoarea Rusiei. Votul pentru independență a avut cîștig de cauză în proporție de 90% pe țară și un rezultat neașteptat de 54% în Crimeea.[11] Elțin a fost nevoit să reducă din ambiții și să caute o formulă de compromis care să fie acceptabilă pentru Ucraina – să nu uităm că în acea vreme pe teritoriul său se afla al 3-lea arsenal nuclear din lume și cel mai mare potențial militar convențional din zona Atlantic-Ural – și în același timp să răspundă intereselor rusești. Așa s-a născut ideea Comunității Statelor Indepedente (CSI). În scurt timp însă s-a adeverit că deputaților ucraineni nu le convenea nici această variantă, ratificînd acordul cu o serie de modificări fundamentale. Nu a rămas mai nimic din spațiul militaro-strategic comun și din spațiul economic prevăzute de acordul CSI din 8 decembrie. A urmat apoi o perioadă extrem de complicată în care părțile își disputau averea sovietică, arsenalul militar, Flota Mării Negre, pînă și apartenența Crimeei.

În prima jumătate a lunii martie 1992, autoritățile Rusiei conștientizează imposibilitatea creării Forțelor Militare Comune ale CSI și încep să facă cedări. Însă, pe de altă parte, Moscova insistă ca o bună parte a forțelor militare pe care le considerau strategice, să fie plasate sub comanda Forțelor Strategice ale CSI. Și în acest moment guvernul de la Chișinău face prima mare eroare din această perioadă.

Acordul dintre Muravschi și Șapoșnikov privind partajarea unităților militare din Moldova și decretarea stării de urgență în stînga Nistrului

Din păcate nu cunoaștem detaliile acestui acord. Știm doar că a fost semnat la Kiev în data de 20 martie 1992 și că unitățile militare sovietice dislocate în republică s-au partajat între Moldova și CSI. Cum exact au fost divizate aceste forțe nu este clar.[12] Ce este clar e că majoritatea trupelor trecute sub jurisdicția Moldovei se aflau pe partea dreaptă a Nistrului, iar majoritatea celor CSI, pe partea stîngă. Bine, în principiu acesta a fost un consens, un compromis rezonabil și s-ar părea că nu a fost nicio greșeală. Problema constă, în primul rînd, în faptul că Moldova a refuzat să facă parte din structurile militare ale CSI. Astfel s-a legalizat prezența militară străină, chiar dacă și temporară, fără a deține vreun oarecare control asupra lor prin intermediul CSI și a avea garanția că acestea nu se vor ocupa cu activități ilegale. În al doilea rînd, s-a deschis perspectiva trecerii legale a trupelor CSI din Moldova sub jurisdicția altui stat, adică a Rusiei, în circumstanțele pe care aceasta le-ar considera drept legitime.

Și după ce unii oficiali moldoveni își închipuiau probabil că au rezolvat problema militară, că au mărit potențialul de luptă al Moldovei, că trupele CSI vor rămîne neutre față de conflict, conducerea noastră cade pradă iluziei că a venit timpul pentru o politică mai dură față de Transnistria, mai ales că exista și un context regional favorabil datorită Kievului care pe 17 martie blochează tranzitarea teritoriului său de către grupurile armate ce veneau din Rusia.[13] Respectiv, Președintele Snegur, pe 28 martie decretează stare de urgență în stînga Nistrului și Tighina, cerînd într-o formă ultimativă în timp de două zile restaurarea autorității moldovenești și lichidarea formațiunilor paramilitare transnistrene. La expirarea ultimatumului, Snegur trimite forțele de ordine în Tighina pentru a reinstaura autoritatea Moldovei asupra orașului… Nu a reinstaurat nimic, însă cîteva zeci de vieți au fost pierdute în zadar. Dar cel mai grav este că s-a oferit un pretext ideal Rusiei pentru a profita de situație. Pe 1 aprilie Elțin decide să ia sub jurisdicția Rusiei trupele Armatei a 14-a invocînd pericolul de escaladare a violențelor și pierderea controlului asupra armatei. Prin această mișcare Rusia a creat baza juridică internă pentru a putea utiliza aceste forțe în cazul unor operațiuni militare de mare amploare prin invocarea argumentului obligativității apărării vieților militarilor săi și membrilor familiilor acestora. Ceea ce și s-a întîmplat de fapt în cazul bătăliei de la Tighina din iunie acel an.

Tragedia de la Tighina/Bender

Între evenimentele de la Tighina dintre aprilie și iunie au mai fost și confruntările armate, cele mai mari de la începutul războiului, din raionul Dubăsari (17-23 mai 1992), în care forțele moldovenești au încercat să ocupe centrul Transnistriei și să o taie în două. Probabil ar fi reușit dacă nu intervenea în mod direct o parte a armatei a 14-a. Dar și după acest episod sîngeros se mai putea face cale întoarsă și ajunge la un compromis. Și aici trebuie să menționăm că, în mod surprinzător, anume după evenimentele dramatice de la Dubăsari s-au făcut cele mai mari progrese în negocierile dintre cele două maluri. Pe 8 iunie Guvernul Muravschi depune cererea de demisie (nu semnează demisia doar miniștrii apărării, de interne, al securității naționale, precum și cel al culturii), acceptată a doua zi de către președinte și parlament care acordă două săptămîni pentru desemnarea noului Prim-ministru și formarea noului guvern. Acesta trebuia să fie creat în dependență de necesitatea rezolvării conflictului transnistrean. În acest sens, pe 11 iunie se crează o Comisie mixtă compusă din reprezentanți ai guvernului/administrației și legislativelor de pe ambele maluri. Pe 17 iunie Comisia decide o serie de măsuri printre care crearea “guvernului concordiei naționale” (care trebuia să asigure o reprezentare națională proporțională în formarea instituțiilor guvernamentale la toate nivelurile), “elaborarea statutului juridic al raioanelor de est ale Republicii în conformitate cu cerințele practicii internaționale în acest domeniu, luîndu-se în considerare particularitățile istorice ale constituirii zonei transnistrene”, “transformarea, pe principii benevole, a formațiunilor gărzii în subunități ale forțelor armate ale Republicii Moldova”, desfășurarea de noi alegeri, libere, pentru organele puterii de toate nivelele pe tot teritoriul Republicii”, constituirea unor grupuri de lucru mixte compuse din observatori, deputați și reprezentanți ai formațiunilor armate din ambele părți, și altele, în total treisprezece măsuri.[14] Pe 18 iunie, Parlamentul Moldovei aprobă decizia Comisiei mixte.

Însă în următoarea zi s-a produs iremediabilul. La tipografia din orașul Tighina (situat în apropierea secției moldovenești de poliție) are loc un incident sau o provocare ce a degenerat rapid într-un război de mare amploare. Chișinăul începe o largă ofensivă și pînă în dimineața zilei de 20 iunie ocupă practic tot orașul. Aceasta a fost o greșeală monumentală. Nu trebuie să fii mare strateg ca să înțelegi că Tighina este un oraș de importanță strategică. Dacă pentru Chișinău el este un cap de pod spre Tiraspol, pentru Transnistria el constituie o zonă tampon, un buffer. Era evident, pentru oricine vroia sa vadă, că Tiraspolul și Moscova nu vor permite pierderea Tighinei. Așa și a fost…

Istoricii încă mult timp vor căuta să înțeleagă ce a fost în capul conducătorilor noștri de și-au permis o astfel de aventură militară? Iarăși neînțelegerea factorului rusesc? Supra-aprecierea prieteniei cu Ucraina, care în scurt timp s-a întors cu spatele și a deschis spațiul aerian pentru cargo-urile armatei ruse? Sau poate anumite promisiuni și sfaturi din partea Bucureștiului? Sau toate împreună? Probabil adevărul deplin îl vom cunoaște doar cînd se vor deschide toate arhivele pe conflictul transnistrean. Pînă atunci însă avem suficiente date empirice să tragem învățămintele principale.

Concluzii

Din cele expuse mai sus se pot trage un șir întreg de concluzii. Am să formulez doar cinci care mi se par cele mai importante.

În primul rînd, trebuie să înțelegem că factorul lingvistic a fost și rămîne a fi un factor important în conflictul transnistrean. Trebuie să găsim formula optimă care ar ține cont de identitățile minoritare și care ar duce la crearea unei națiuni civice moldovenești. Aici trebuie să înțelegem că identitatea civică e o construcție socială, iar bazele ei nu se argumentează din punct de vedere științific, ci politic; sîngele nu are culoare națională, suntem cu toții oameni și trebuie să conviețuim pașnic în cadrul unui stat care ar asigura securitate și prosperitate tuturor cetățenilor indiferent de identitate.

În al doilea rînd, trebuie să înțelegem că pentru ca acest stat să existe și să prospere, este nevoie să răspundem definitiv și univoc la întrebarea referitor la unirea cu România. Trebuie să organizăm un referendum cu drepturi depline (nu doar unul consultativ, ca în 1994) și, în dependență de voința majorității, de acționat în consecință.

În al treilea rînd, e nevoie să înțelegem că factorul rusesc este unul determinant și că niciodată acest factor nu a fost imprevizibil. Cum de ținut cont de această realitate, e o altă întrebare la care voi încerca să răspund cu o altă ocazie.

În al patrulea rînd, conflictul nu a putut și nu va putea fi rezolvat prin metode militare. Am impresia că undeva în sînul guvernului se crează iarăși iluzia că este posibilă aplicarea forței în contextul percepției că Transnistria e înconjurată, din nou, de o Rusie slăbită. Este mai mult decît sigur că Rusia va găsi mereu metode de acțiune în cazul unor noi „aventuri”.

În al cincilea rînd, trebuie să înțelegem că nu trebuie să așteptăm pomene de la alții. Fiecare stat acționează în baza propriilor interese și își promovează propria agendă. Nimeni nu vine să dea nimic pe gratis, fiecare are grijă doar de interesul propriu. Noi trebuie să înțelegem că principiul fundamental al sistemului internațional este următorul: ajută-te pe tine însuți și nu-ți crea iluzii…

REFERINȚE:

[1] I. Costaş, Transnistria 1989-1992. Cronica unui război “nedeclarat”, RAO, Bucureşti, 2012, p. 173,

[2] Ibid., p. 171.

[3] Textul poate fi consultat aici (in rusa) :

http://www.economics.kiev.ua/download/ZakonySSSR/data01/tex10546.htm 

[4] M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii (Vol. 2), Chișinău, 2008, p. 458.

[5] Vezi reacția legislativului moldovenesc la Decretul lui M. Gorbaciov aici:

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=309056&lang=1

[6] Între 22 și 23 august, în jur de douăzeci de persoane sunt arestate. Igor Smirnov a fost arestat pe 29 august la Kiev.

[7] Snegur, p. 464-65

[8] “Zaiavlenie press-sekretaria prezidenta RSFSR,” Rossijskaja gazeta, no. 177 (223), 27 August 1991, p. 2.

[9] Decretul Preşedintelui Republicii Moldova “Cu privire la crearea Forţelor Armate ale Republicii Moldova”: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=289448

[10] M. Grecu și A. Țăranu, Trupele ruse în Republica Moldova (Culegere de documente și materiale), Litera, Chișinău, 2004, p. 51.

[11] Referendum/Presidential Election in Ukraine,” CSCE Report, 1992, p. 1.

[12] În ordinele lui E. Șapoșnikov și I. Costaș, care formalizau trecerea unităților militare și a patrimoniului acestora în data de 23 martie, observăm informații contradictorii. Vezi ordinul lui I. Costaș, nr. 22 din 23 martie 1992, in I. Costaș, op. cit., p. 624-627. Vezi ordinul lui E. Șapoșnikov, nr. 314/1/, din 23 martie 1992, in M. Grecu și A. Țăranu, op. cit., p. 97-98.

[13] V. But, “Kazakov prosjat ne vmeshatsja,” Izvestia, no. 68 (23642), 20.03.1992, p. 1.

[14] M. Snegur, op. cit. p. 614.