Vasile Ernu în dialog cu Bogdan Suditu (conf. univ. dr. la Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Geografie, Departamentul de Geografie Umană şi Economică). 

L-am cunoscut pe Bogdan Suditu la o şedinţă de părinţi la creşă. Copiii noştri erau în aceeaşi grupă. După aceea a urmat grădiniţa. Cum meseria de tată e una din cele mai complicate, nu prea ne-au interesat meseriile noastre „adiacente”. Însă în serile lungi de joacă în parc am ajuns şi la preocupările noastre din „timpul liber”. Şi aşa am aflat că el este geograf cu studii în Franţa, un geograf pasionat de istoria urbană, de spaţiul urban şi istoria locuinţei etc. O temă care şi pe mine mă pasionează, însă doar ca pe un amator.

Cînd i-a apărut recent cartea “Bucureștiul în locuinţe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)” şi am citit-o, mi-am dat seama că stau în faţa unei cărţi importante şi semnificative pentru acest domeniu. Pentru a înţelege mai bine, i-am pus  un set de întrebări din care a ieşit acest interviu. (V.E.)

1056624 

Vasile Ernu: Dragă Bogdan Suditu, spune-mi te rog cum se face că un geograf ajunge să se ocupe de istoria locuinţei şi locuitorilor Bucureştiului? Cînd şi cum a început această poveste?

Bogdan Suditu: Nici nu știi cât de mult îmi place această întrebare! Nu sunt primul geograf care se ocupă de acest domeniu. Au fost mulți geografi care au scris despre locuințe, locuire și despre București înaintea mea (V. Mihăilescu și V. Tufescu, spre exemplu), lucrările lor neavând poate atâta vizibilitate către publicul larg, dar fiind utilizate ca resursă bibliografică de cei care au mai scris despre domeniu și oraș. Locuința și locuirea sunt teme de geografie în România și lumea întreagă, chiar dacă în perioada comunistă geografilor nu li s-a permis  să se implice pentru a realiza analize de detaliu în domeniu. Spre exemplu, “The Geography of Housing”, cartea de referință pe plan mondial care tratează elementele spațiale, economice, sociale ale stocului și piețelor de locuințe locale este scrisă tot de un geograf: Larry S. Bourne. Sper că te-am convins!

Povestea despre locuința și locuitorii Bucureștiului a început prin 2000 când mi-am început doctoratul, tema fiind legată de mobilitățile rezidențiale ale populației Bucureștiului, deci despre cine unde se mută, de ce pleacă dintr-un cartier, alegeri și constrângeri care determină mutările și alegerile în materie de locuință, cum se modifică cartierele  prin plecări, respectiv sosiri de oameni de un anume fel! Teza am susținut-o în 2006, iar o mare parte din rezultate au fost publicate în 2011 în cartea “Mobilităţi și strategii rezidenţiale urbane și periurbane. Studiu de caz – București”. Dar teza avea un mare capitol de început în care explicam, particularitățile zonelor rezidențiale ale Bucureștiului, modificările spațiale și sociale pe care cartierele le-au afectat de-a lungul perioadelor istorice traversate de fiecare dintre ele, totul explicat în relație cu politicile de locuire specifice. Ei bine, acest capitol de 50 de pagini a devenit, după o discuție aplicată despre rostul acestei cărți în raport cu cărțile existente despre București avută cu doamna Adina Kenereș de la Editura Compania și după alți zece ani de documentare suplimentară, corectură și redactare editorială, cartea “Bucureștiul în locuinţe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)” – o carte de 388 pagini scrise mărunt, cu poze, hărți și multe pagini de note și bibiografie.

2-1900 Bd Ferdinand

Cartea ta este destul de ambiţioasă. E un soi de analiză cronologică a istoriei Bucureştiului, văzută prin prisma felului în care s-au dezvoltat „locuinţele şi locuitorii” ei. E o istorie  întinsă pe o perioadă foarte mare de timp: „de la începuturi pînă mai ieri”. De fapt care e miza acestui volum?  Cu ce se ocupă el de fapt?

Este adevărat că am privilegiat abordarea cronologică, dat fiind că erau multe de spus și nespuse pentru fiecare epocă, Bucureștiul social și construit fiind analizat din perspectiva relației locuitorilor cu locuințele și cartierele în care acestea sunt situate. Despre București s-a scris mult, iar eu am încercat să acopăr o nișă neexplorată suficient până acum. Ambiția de care aminteai este legată de a descrie Bucureștiul, nu prin suite de fapte eroice, ci prin elemente de detaliu care au construit puțin câte puțin cartierele și viața orașului. Spre deosebire de alte studii de geografie, istorie sau urbanism care tratează construcția spațiului urban bucureștean, abordarea pe care o propun este una în care structurile urbane, caracteristicile locuințelor și arhitecturile sociale sunt analizate prin prisma normelor juridice și a celor sociale care au marcat fiecare dintre teritoriile locuirii bucureștene: centrul, pericentrul, marile ansambluri rezidențiale, periferii pavilionare cu origine rurală. Pentru fiecare dintre aceste teritorii urbane relativ omogene din punct de vedere morfologic, în afara explicațiilor privind epoca și regulile de construcție, am propus o analiză a particularităților socio-profesionale ale locuitorilor lor, din etapa apariției acestor cartiere, în epocile următoare, până la sfîrșitul epocii comuniste.

Am contextualizat și analizat efectele momentelor istorice cu impact asupra transformării societății bucureștene, așa cum a fost marele incendiu și războaiele, naționalizarea și colocațiunile, controlul domiciliului în marele oraș  pentru diferite categorii de populație și măsurile de construcție a “omului nou”, emigrarea evreilor sau demolările de cartiere, acestea fiind prezentate și din perspectiva teritorială, respectiv a schimbării de ritm, de oameni și de viață din cartierele afectate.

Pentru a ilustra procesele de transformare a modurilor de viață și locuire din București, am valorificat  istoriile “locative” ale unor personaje mai mult sau mai puțin cunoscute ale vieții publice din diferite epoci (Simion Mehedinți, Dinu Giurescu, Sanda Stolojan, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Dimitrie Gusti, Cezar Lăzărescu, Alexandru Marghiloman și ceilalți prim-miniștri ai României, diverși lideri comuniști etc). Itinerariile lor rezidențiale, ascendente sau descendente, vin să ilustreze epoci de locuire bucureșteană! Am căutat ca exemplele prezentate să fie relevante pentru înțelegerea efectelor politicilor publice sau normelor sociale informale care au modelat societatea bucureșteană de-a lungul secolelor.

În fiecare epocă, au fost categorii de privilegiați și marginalizați, care s-au regrupat teritorial, fiind ușor de identificat în cartiere cu locuințe de calitate sau sărăcăcioasă, în cartiere de vile, case mari sau în apartamente de bloc, în funcție de epocă. Am încercat să fiu imparțial în observații, în exemplele alese și analize. Sper că am și reușit!…

Cartea a mai avut și o miză didactică: studenții mei din prezent sunt născuți  în anii 1996-97 și mulți dintre ei nu au o imagine (clară) despre trecutul recent sau mai îndepărtat! Ca să te parafrazez (de două ori: titlul de carte și elementul fundamental de geografie politică din “Sectanții”), eu sunt “născut în RSR”, iar cei de dinaintea mea în RPR sau Regatul României… fără ca niciunii să fi plecat în altă parte!  Poveștile  despre cum era “pe vremuri” trebuie povestite și repovestite pentru ca cei mai tineri să cunoască mai multe perspective asupra acelorași fapte concrete.

2-1928 Vitan 

Bun, fiecare epocă are propria ideologie sau viziune, precum şi propriile mecanisme de dezvoltare urbană, nu? Care ar fi să spunem principalele epoci sau fenomene mari care au marcat dezvoltarea urbană a Bucureştiului?

Da, putem identifica mecanisme, reguli și (ceva) ideologie în construcția urbană de-a lungul timpului, toate în relație cu normele privind proprietatea asupra solului urban, a locuințelor, a regimului de construcție, a accesibilității creditului etc. Bucureștiul în evoluția sa trebuie privit și analizat nu numai prin prisme ideologice, ci și din perspectiva  sferelor de influență în care s-a aflat de-a lungul timpului: turcească fanariotă, țaristă, occidentală (franceză și punctual prusacă), sovietică! Încerc să sintetizez. Aș separa etapele evoluției urbane în raport cu momentele istorice semnificative. Schimbările de paradigmă în construcția urbană în România au avut loc, în opinia mea, la 1829, 1918, 1945-1947 și 1989. Între acești ani se vor derula evenimente de natură economică, socială, normativă care vor schimba fața orașului.

Teritoriul urban bucureştean conservă elemente construite din primele sale secole: ruinele Cetății Bucureştiului (Curtea Veche), traseele dezordonate ale primelor uliţe din jurul vadului peste Dâmboviţa, a nucleului comercial sau din mahalalele în extindere, biserici, câteva locuinţe tipice pentru diferite categorii sociale (casele negustorești din Calea Şerban Vodă 33 și str. Spătarului 22, conacul boierilor Dudescu din str. Ilioara etc.).

Secolul al XIX-lea este încă bine reprezentat prin morfologiile cartierelor dezvoltate în jurul bisericilor, prin texturi urbane dezordonate constituite din parcele şi străzi cu geometrii variabile, prin locuinţe vechi specifice tuturor “stărilor” din oraş, de la palate şi vechi case boiereşti din centru, la case ale populaţiei sărace din fostele mahalale centrale sau din periferii, până la case de meşteşugari din zonele comerciale sau de la răspântiile din marginea oraşului. Datează din această epocă primele ordonări de străzi şi proiecte urbanistice (parcelarea Mavrogheni, cartierul Gramond) precum și trasarea bulevardelor haussmanniene Regina Elisabeta, Regele Carol, Regele Ferdinand etc. Pe vechea limită administrativă a oraşului impusă de Kiseleff , la fel ca la Paris sau Viena, se construiește la începutul secolului următor un bulevard circular, care marchează limita dintre Bucureștiul vechi dezvoltat fără de reguli precise și cel  ordonat urbanistic cu străzi drepte și parcelări omogene.

Secolul XX bulversează întreaga compoziţie urbană anterioară prin diversitatea şi dinamismul modelelor ideologice şi urbanistice, conservând însă foarte multe elemente din trecut: se expropriază și se demolează pentru a se realiza bulevardul din axa nord-sud a oraşului, centrul va fi densificat și multi-etajat, periferiile și terenurile virane vor fi organizate în parcuri și parcelări eficiente urbanistic și arhitectural, vor fi construite case numeroase și variate ca dimensiuni (case individuale, blocuri mici cubiste, dar și mari imobile de locuințe), model („hôtels particuliers”,  vile, case hoch-parter, case în stil neoromânesc etc.) sau regim de posesie (locuințe ocupate de proprietari, locuințe de raport/de închiriat, case de speculă, dar și locuințe de serviciu sau locuințe ieftine și populare).  În perioada comunistă se generalizează treptat locuirea colectivă, se realizează demolări pentru lărgiri şi placări ale bulevardelor sau pieţelor de referinţă şi cu vizibilitate (Piaţa Palatului, Gara de Nord), se demolează cartiere pavilionare de slabă calitate arhitecturală (foste sate înglobate administrativ) din zonele exterioare pentru a fi construite mari ansamburi rezidenţiale. De asemenea, în anii ’80 se construieşte Centrul Civic suprapus peste zona central-sudică a oraşului, fapt ce conduce la distrugerea unei însemnate părţi din suprafaţa acestuia, la transformarea profundă a geografiei și istoriei orașului, dar şi la supravieţuirea în spatele noilor blocuri a unor insule din “vechiul Bucureşti”.

308-1923 Baneasa

A propos, care e povestea cu contele Kiseleff care „ne-a tras şosea prin mahalale”? Ce e adevărat şi ce e mit în povestea asta?

Cum să spun, ca să sune bine faptul că ofițerii ruși ai lui Kiseleff – care, fiind membrii ai nobilimii țariste,  nu vorbeau între ei decât în limba franceză (de văzut și romanul “Război și pace” al lui Lev Tolstoi în care dialogurile sunt în franceză) – i-a făcut pe boierii munteni și moldoveni (destul de grecizați în epoca fanariotă) să redescopere latinitatea noastră via limba franceză?  Inițial în mod caricatural, “franțuzirea” înaltei societăți de la București și Iași, nu o putem disocia de Kiseleff.  Dar el a făcut mai mult de atât: la 29 aprilie 1831, sub oblăduirea sa, va fi aprobat documentul de organizare şi sistematizare a oraşului Bucureşti, numit “Regulament pentru stabilirea sănătăţii şi paza bunei orânduieli în Poliţia Bucureştilor”. Prin acest act modern se stabilesc noi limite oraşului, se iau măsuri de limitare a extinderii acestuia, se instituie bariere păzite de străji – bariere prin care se face, în mod exclusiv intrarea şi ieşirea din oraş -, se dau nume proprii uliţelor, se numerotează casele şi se instituie măsuri privind înfrumuseţarea Bucureştilor.

Tot acum, pentru plimbări la aer curat ale protipendadei, se trasează în afara orașului “Șoseaua” care îi poartă numele. Da, este adevărat că Șoseaua era printre case răzlețe, pîlcuri de arbori și păduri, dar hărțile din epocă arată că nu era chiar o mahala “clasică” în zona în care a fost trasată, iar ulterior perimetrul a devenit o zona de interes pentru cei mai bogați, nu pentru mahalagii…

Care ar fi trăsăturile de bază ale „primului val de modernizare” urbană? Care sînt cauzele şi efectele acestui proces important care schimbă radical faţa oraşului?

Secolul XIX este secolul modernizării urbane din toate punctele de vedere: social, tehnic, de planificare, arhitectură, funcțiuni urbane etc. Pentru înțelegerea corectă a epocii de către cei pasionați, cu toate detaliile sale, lectura cărților lui Nicolae Lascu și Bogdan Andrei Fezi este obligatorie. Pavel Kiseleff, începând cu 1829, are un rol foarte important, el impunând măsuri de modernizare și bună guvernanță a orașului. Dar reforma în planificarea și guvernanța urbană se produce după un accident dramatic: incendiul din 1847. Pentru reconstrucția zonei afectate de incendiu se realizează primul plan de sistematizare al unui cartier (situat între Biserica Sf. Gheorghe şi Spitalul Colţea) și se stabilesc noi reguli privind deschiderea de străzi şi aliniere a caselor. Tot atunci, oraşul a fost împărţit în trei „ocoale”, independente de zonarea administrativă a „văpselelor”, cu reguli diferite în privința regulilor de realizare a construcțiilor. Împărţirea oraşului în zone de construcţie (3 “ocoale”), așa cum menţiona N. Lascu, a consacrat dezvoltarea concentrică a Bucureştiului şi a reliefat cu mai multă pregnanţă diferenţa dintre ocuparea mai densă de tip urban şi calitatea noilor construcţii în ocolul I în raport cu suprafeţele libere periferice. O serie de reglementări marchează evoluţia către modernitate a oraşului şi modelează structura sa socio-rezidenţială: legea privind societăţile orăşeneşti pentru credit funciar (1873), noul regulament de construcţii şi a regulamentului privind salubritatea construcţiilor (1878), fixarea înălţimilor oraşului pe străzile centrale (1881), regulamentul de construcţii (1890), Legea pentru înfiinţarea Casei Oraşului (1893) ș.a.

Astfel, către sfârșitul secolului, sub influența occidentală, au fost deschise largi bulevarde și detaliate reglementările  privind parcelarea terenurilor urbane și deschiderea de noi alei, parcuri și străzi, măsuri care au condus la ordonarea și valorificarea eficientă a terenurilor urbane. România se apropie din ce în ce mai repede de Europa Occidentală. Aș mai semnala, înainte de primul război mondial, crearea în 1910 a legislației specifice pentru încurajarea construcţiei de locuinţe pentru categoriile de populaţie cu venituri modeste. Nu inovam pe plan european, ci ajungeam în rândul lumii.

325-1932 groapa Floreasca

Ştii, mă irită puţin mitul „interbelicului de aur” în care ni se arată veşnicile poze „de la şosea” cu mica burghezie de pe la Capşa şi nu ni se prea arată şi pozele cu „oamenii obişnuiţi”, care la două străzi mai jos trăiesc într-o mizerie lucie şi în condiţii improprii. Ce s-a întîmplat de fapt cu Bucureştiul în perioada interbelică? Ce l-a marcat?

Este mult adevăr în ceea ce spui: occidentalizarea și modernizarea interbelică a rămas, din numeroase perspective, doar în centru. Hărțile referitoare la acces apă, canalizare, electricitate, analfabetism etc., realizate în 1948 pe baza datelor recensământului (studiul lui Golopenția este extraordinar pentru acele vremuri), demonstrează cu prisosință disparitățile dintre centru și periferii. Cu toate acestea, apreciez că din multe puncte de vedere (planificare urbană, legislație construcții locuințe sociale, arhitectură) progresul este evident. Atunci ca și acum, bugetele pentru dezvoltare locală erau reduse, iar derogările și corupția nu erau aspecte necunoscute. În perioada interbelică, oraşul Bucureşti – capitală a României Mari – se va dezvolta într-un ritm accentuat, fapt care a condus la puternice transformări socio-economice, demografice, urbanistice dar și ale modurilor de viață și ale nevoilor de locuit.

Schimbările economice și sociale de după război determină creșterea numărului de migranţi urbani, în special muncitori pentru fabrici. În contextul evenimentelor politice cu caracter bolşevic din statele vecine, teama ca acestea să nu se extindă și în România, a impulsionat Parlamentul să elaboreze o serie de acte legislative cu impact asupra sectorului construcţiei şi închirierii locuinţelor (măsuri de limitare a speculei cu locuințe,  protecție a chiriașilor etc.). Se propun măsuri care să eficientizeze utilizarea fondului de locuinţe existent, construirea pe terenurile virane, precum şi structurarea zonelor funcţionale ale oraşului. În 1919 serviciul tehnic al municipalităţii a reluat studiul de sistematizare a Bucureștiului început în 1906 și întrerupt de război (se pare că de atunci avem tradiţia ca elaborarea unui PUG să dureze de două ori mai mult decât era prevăzut, iar când este gata să fie deja anacronic pe alocuri…). Cel dintâi plan general de sistematizare va fi aprobat în 1921, fiind modificat şi completat de câteva ori în anii următori. Planul stabilea “specializarea cartierelor”, Bucureştiul fiind acum împărțit după funcţiunile sale, nu după zone de construcţii concentrice : “centru”, zona cartierelor destinate cartierelor de vile şi locuinţelor ieftine, zone industriale şi zona verde (parcuri), precum şi o “regiune militară” în partea de vest a oraşului. De asemenea, lucru foarte important pentru fizionomia urbană, în paralel cu Planul general de sistematizare, în 1921 a fost realizată o reglementare referitoare la lotizări (fie ele „parcuri” sau „parcelări”) şi deschiderea de noi străzi, fiind dezbătută și forma viitoare a „aglomerațiunilor de locuințe” ce urmau să se dezvolte: „orașe grădini” (susținute de C. Sfințescu) sau „cazărmi de apartamente” (susținute de I.D.Enescu).

Legislația în domeniul construcțiilor de locuințe se diversifică: trenurile virane din zonele centrale vor fi supraimpozitate, iar proprietarii care posedau mai mult de două terenuri virane cu o suprafaţă totală mai mare de 1000 m² erau obligaţi până la 1 ianuarie 1930 fie să înceapă construirea de locuinţe pe acele terenuri, fie să le parceleze şi să le vândă. Legislația obliga societăţile cu un capital social mai mare de 50 milioane lei în numerar, imobile, mărfuri sau instalaţii care ocupau localuri cu chirie, ca până la 31 decembrie 1935 să-şi construiască imobile proprii pentru birouri şi personal, iar patronii întreprinderilor industriale, comerciale şi financiare având peste 50 de salariaţi aveau datoria de a lua măsuri sau a contribui pentru construirea  de locuinţe destinate salariaţilor lor şi familiilor acestora.

Interbelicul este epoca exploziei de cartiere de case și loturi de casă realizate pentru clasa de mijloc și cei săraci în zonele periferice și în comunele suburbane de atunci.  Interbelicul a fost o perioadă bună, din punct de vedere economic, fapt reflectat parțial și în planul dezvoltării urbane.

419-1950 Bloc Patria si Muzeul  Simu-demolat 1964

Tu împarţi epoca comunistă în două etape: de la 1945 la 1965, şi din 1965 pînă în 1989.  De ce? Ce le face să fie diferite din punct de vedere al procesului urbanistic?

Cred că este evident că separarea are ca referniță anul schimbării liderilor comuniști. În prima epocă au loc ample schimbări în structura și funcționarea societății și spațiului urban : naționalizări de activități economice și de locuințe, domicilii forțate și limitări în acces la studii și domiciliu urban pentru anumite categorii, ocupări abuzive de locuințe, colocațiuni forțate, alături de exerciții ale statului de a găsi modele eficiente economic în construcția de locuințe etc. În cea de-a doua perioadă, multe dintre aspectele menționate sunt deja regulă, iar autoritățile se concentrează pe două teme mari: 1. extinderea platformelor industriale urbane și construcția de apartamente în blocuri (în mari cartiere dezvoltate pe câmp sau prin demolarea de cartiere periferice, prin placarea marilor bulevarde) și 2. reconfigurarea centrului și construirea Centrului Civic (în mare parte cu demolări inutile ale unor cartiere funcționale și cu locuințe de calitate, doar pentru moftul unui dictator). Asta pe scurt!

Regulile din epoca anterioară cu priveau sectorul construcţiilor şi cele privind proprietatea sunt şterse, fiind înlocuire de un nou cadru de reglementare privind deținerea, construcția și administrarea terenurilor și locuinţelor urbane. Vechile mecanisme de acces la o locuință sunt înlocuite de principiile “egalitarismului” comunist, de “repartiția” făcută de un oficiu de stat sau chiar ocupări ilegale și prin forță, practicate mai ales de către reprezentanții noii elite conducătoare sau din instituțiile de represiune. Concomitent se construiește o nouă legislație a planificării urbane și construcției de locuințe. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2447/1952 a fost reglementată construcţia şi reconstrucţia oraşelor, premiza de plecare fiind aceea că „oraşele şi aşezările de pe cuprinsul ţării noastre au moştenit o situaţie grea de la regimul de exploatare burghezo-moşieresc…, dezvoltându-se anarhic după interesele înguste ale burgheziei şi moşierimii exploatatoare… [care] dispreţuind  valoroasa tradiţie artistică a poporului nostru şi adoptând servil moda caselor cutii din Apusul capitalist, a propagat formalismul şi cosmopolitismul…”. În acelaşi an, CC al PRM a aprobat planul general de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti. Deși apartamentele din blocuri sunt criticate, se propun a fi realizate locuințe ieftine, deci tot apartamente în blocuri!

Volumul redus al fondurilor publice destinate sectorului construcțiilor sau existenţa altor priorităţi economice, a făcut ca în Bucureşti, în această etapă,  statul şi locuitorii, să participe în mod aproape egal la dezvoltarea fondului de locuinţe. În fapt, statul va construi câteva cvartale de blocuri de tip sovietic (Ho Şi Min, Vatra Luminoasă, Bucureștii Noi) și cartiere de blocuri (Ferentari, Floreasca, sunt începute marile cartiere Drumul Taberei, Titan, Balta Albă etc.), dar va acorda și credite pentru materiale de construcție și se fac repartiții gratuite de terenuri pentru ca locuitorii care voiesc să își poate construi case individuale pe loturile virane din cartierele existente.

În prima etapă s-au modificat instituții, legislații și structuri urbane, au fost îndepărtați din oraș cei nedoriți și au fost acceptați, chiar încurajați să vină, mai ales cei pe care regimul se baza și îi susținea! În 1965, din punct de vedere spațial, orașul nu se schimbase foarte mult, dar din punct de vedere social era profund transformat!

Regulile locuirii în Bucureşti începând cu 1965 vor urmări noile linii trasate de echipa politică recent instalată: oameni noi, clasă muncitoare, blocuri, fabrici, ingineri, cartiere de blocuri… Cele mai multe dintre modelele de locuire din perioada anterioară vor fi continuate, unele dintre acestea dezvoltându-se însă cu mult mai rapid decât altele. În absența alternativelor, modelele de locuire promovate de stat vor fi asumate de populaţie. Să fim sinceri: pentru mulți dintre noii urbani sau chiar dintre citadinii veniți din mahalale, locuințele noi erau un deziderat și un spațiu de locuit de calitate! În anii 60, chiar dacă producția de apartamente în blocuri era foarte dinamică, criza locuințelor rămânea încă nesoluționată. După 1965 au fost construite mii de locuințe în marile ansambluri rezidenţiale (« cartiere dormitor »), realizate în majoritate pe terenuri libere situate în zonele periferice (Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni, Pajura etc.) sau prin demolarea fostelor sate înglobate Capitalei (Militari, Pantelimon, Dristor, Cioplea-Dudeşti). Majoritatea lor vor fi finalizate în a doua jumătate a anilor 1970.

Reglementările privind sistematizarea urbană (1974) şi proiectarea construcţiilor de locuinţe realizate din fondurile statului crează tipologii de construcţii, dotare standard şi preţuri plafon, precum şi categorii distincte de confort. Impunerea modelului urbanistic al ansamblului rezidenţial (cartiere de blocuri), ca măsură de eficientizare a costurilor şi producţiei, a condus la realizarea unui număr foarte mare de locuinţe situate în blocuri, prin promovarea tipizatelor, a panourilor prefabricate şi a mecanizării lucrărilor de execuţie. Rezultatele acestor măsuri au fost lipsa de diversitate şi identitate a noilor construcții şi implicit monotonia apartamentelor, a blocurilor şi a cartierelor astfel realizate (Crângați, Rahova, Dristor, Pantelimon, Militari etc.).

După 1965, construcţia de locuinţe ia o foarte mare amploare, cea mai mare parte a acestora fiind realizate din banii statului. Pe fondul creşterii generale a veniturilor populaţiei urbane, mai ales a celor care desfăşoară activităţi în sectoarele “de producţie” ale economiei (erau destui care câștigau mai mult decât puteau cheltui…) şi a deciziei autorităţilor de a mobiliza investiţiile publice în continuarea proiectelor de industrializare, se impune nevoia de a implica economiile populaţiei în finanţarea construcţiilor de locuinţe. În această perioadă vor fi inițiate măsuri care promovează construcţia de locuinţe proprietatea personală prin Oficiul de Construire a Locuinţelor Proprietate Personală – OCLPP, se instituie fondurile ipotecare garantate prin venituri personale și permit diversificarea tipurilor de locuinţe din imobile colective şi a categoriilor de confort.

Criza de locuințe persistă, fapt care conduce regimul la decizia instituirii  în 1968 a regulii posesiei locuinței familiale unice. Se stabilea astfel că „cetăţenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuinţă pentru ei şi familiile lor”. Implicit, prin acest articol de lege a fost restricţionat și controlat regimul posesiei și al schimbului de locuinţe prin vânzare sau moştenire. Sub presiunea reprezentanților nomenclaturii, deținători în majoritate ai unei locuințe în București și ai unei case de odihnă în afara orașului, prevederile legale au fost modificate, fiind limitate doar la locuințele urbane, fiind astfel exceptate de la numărare casele de vacanțe. Fenomenul este similar celui din Uniunea Sovietică, în care reuşita materială era reprezentată de deţinerea de kvartira (apartament), maşina (automobil) şi dacea (casa la ţară).

Proiectul de reconstrucție a centrului Bucureștiului și realizare a Casei Poporului anulează, prin efectele sale distructive, toate măsurile urbanistice de până atunci. Se demolează mult, fără noimă, cu costuri financiare, sociale și de patrimoniu imense! A fost un lucru rău, din punctul meu de vedere! În Bucureşti, în perioada 1980-1990 au fost demolate circa 28.500 locuinţe, din care aproape 7.000 în scopul construirii centrului civic. Între 1984 şi 1987 au fost rase 400 ha din vechiul Bucureşti, printre care şi 9.000 clădiri de secol XIX sau mai vechi, printre care şi numeroase clădiri de patrimoniu sau valoroase din punct de vedere arhitectural. Dispar astfel în marele proiect de reconstrucţie urbană întinse zone rezidenţiale cu locuinţe de calitate, dar şi perimetre în care calitatea arhitecturală şi confortul locuinţelor era foarte scăzută. Aleatoriul în demolări devine regulă, o mulțime de construcții valoroase fiind demolate pentru a face loc (chiar și azi) la terenuri virane! Eu când privesc Casa Poporului (palatul Parlamentului), văd noua construcție, dar văd – îmi aduc aminte – mai mult de ce s-a pierdut prin demolare!

Care ar fi cele mai importante fenomene urbanistice pentru Bucureşti  în epoca comunistă? Cît am dărîmat şi cît am construit? Şi mai ales ce a însemnat asta pentru locuitori: şi pentru cei cărora li s-a dărîmat, şi pentru cei cărora li s-a constuit?

Cred că locuirea la bloc și construcția de cartiere imense de blocuri sunt cele mai evidente aspecte cu semnificație urbanistică. Începând din anii ’50, locuirea în apartamentele din blocuri devine regula, viitorul și singurul mod de locuire acceptat, cadrul suport al promoţiei sociale. Apartamentul este unitatea locativă considerată adaptată noii ordini sociale, amestecului de grupuri socio-profesionale și creării “omului nou”. Acest tip de locuinţă reprezintă pentru noii locuitori urbani sau pentru citadinii originari din zonele periferice, în contextul epocii, forma de locuire cea mai confortabilă. Apartamentul devine un ideal de locuire, iar obţinerea repartiţiei pentru o astfel de locuinţă un ţel pentru cea mai mare parte a populaţiei urbane ce locuia în condiţii precare.

La începutul anilor ’70, chiar dacă industrializarea construcţiei de locuinţe a rezolvat un număr important de cereri de apartamente, numărul situaţiilor de locuire comună din casele naţionalizate reducându-se, totuşi aproximativ 75000 de familii continuau să trăiască în București în comun. Casele naţionalizate vor continua să fie ocupate de-a lungul deceniilor următoare de numeroşi chiriaşi, persoane sau familii recent sosite în Capitală, precum și cei care nu se calificau sau nu primiseră încă repartiţia mult dorită la bloc.

Restrângerea numărului de locuințe individuale și distrugerea cartierelor vechi și a centrului completează cea dintâi observație. De-a lungul perioadei comuniste, mai ales spre sfârşitul anilor ’80, discrepanţa dintre locuirea pavilionară şi locuirea colectivă se accentuează! Zonele pavilionare, pe măsura prioritizării investiţiilor şi orientarea acestora spre ansamblurile rezidenţiale şi construirea de locuinţe colective, se vor deteriora continuu, iar prin demolare se vor restrânge ca număr şi suprafaţă. În anii ’80, fronturile distrugerilor se mută în zona centrală, odată cu începerea marelui proiect de realizare a Centrului Civic şi de înlocuire a vechiului fond de locuinţe apreciat ca având slabă valoare arhitecturală şi confort redus. Sub presiunea acţiunilor publice locuitorii sunt obligaţi să accepte schimbarea! Frecvent mutarea are loc înainte de recepţia finală a blocurilor şi a lucrărilor de infrastructură din cartier, înainte ca utilităţile să fie conectate la reţeaua oraşului!

Din păcate, utilizarea abuzivă și excesivă a intrumentelor planificării și proiectării urbane (sistematizarea cea stigmatizată), a determinat o perspectivă negativă asupra unui domeniu foarte important, iar excesele din ultimii ani ai regimului comunist nu permit încă o evaluare “la rece” a beneficiilor și pierderilor locuitorilor și orașului. Oricum, cum la alții s-a putut face și altfel, se putea și la noi! Ambițiile liderilor au determinat însă alegerea unei singure căi (blocuri, blocuri, blocuri…), iar asta a fost rău!

520-Circul Foamei Sos  Pantelimon-Piata Socului

Acum îmi dau seama că am vorbit puţin despre oameni. De fapt oraşul este în primul rînd pentru oameni. Care ar fi  „locuitorii oraşului de la începuturi pînă mai ieri”, ca să folosesc vorbele tale? Cine sînt, cum s-au schimbat ei pe parcurs, cum i-au schimbat anumite procese de urbanizare accelerată pe aceştia?

Oamenii s-au schimbat permanent și s-au adaptat, mai ușor sau mai greu, normelor și modelor! Statusurile sociale sunt importante și încărcate de semnificații economice în primele secole, la fel cum statusurile profesionale au un rol marcant în ultimele două secole. În 1831, Bucureștiul avea următoarea structură socio-demografică: clasa boierilor cu familiile și slugile lor 8.355 suflete (cuprinzând aici boieri, cucoane, feciori de boieri, fete de boieri, slugi, slujnice, copii slugilor, țigani, țigănci, feciori de țigănci, fete de țigănci); clasa de mijloc cu familiile și slugile lor 46.404 suflete; partea duhovnicească 1450 suflete; sudiții streini 1795 suflete, dintre care cei mai mulţi erau “supuşi kezaro-krăieşti”; ovreii cu familiile și slugile lor 2.583 suflete. Separarea pe categorii sociale evidenția existența a 2598 boieri, 38523 persoane din clasa de mijloc (din care 10.375 meşteşugari şi negustori patentari), 10.833 slugi, 1252 cler şi familiile acestora, şi 3386 ţigani robi.

Sub raport social, viața urbană a fost dominată și modelată de boieri până în secolul al XIX-lea, când lucrurile încep să se schimbe. În 1837 are loc reorganizarea statutului boierimii şi desfiinţarea privilegiilor feudale legate de rang şi proprietate, iar în 1858, prin Convenţia de la Paris, se desfiinţează titlurile nobiliare şi se proclamă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. Prin reforma agrară a lui Cuza, importanța lor economică începe să se reducă, dar forţa lor se mai menţine totuşi în bună parte până la introducerea votului universal şi la exproprierea de după primul război mondial. După primul război mondial lumea bucureșteană se schimbă, “îmbogățiții de război” devenind personaje foarte importante ale economiei urbane și vieții politice! Urmare a transformărilor sociale şi economice de după război, începe a se contura o regrupare a structurii sociale a Bucureştilor după criteriul liberal al avuţiei şi instrucţiei, cu evidenţierea noilor grupuri sociale: latifundiarii, oligarhia administrativă, liber-profesioniştii, funcţionarii etc. Muncitorii, meșteșugarii și ceilalți citadini “cu brațele” sunt din ce în ce mai mulți, locuind cu precădere cartierele periferice.

Sub raportul reprezentării etnice, la recensământul din 1899, Bucureștiul avea un caracter cosmopolit, în care locuiau 186.623 români, 43.318 ovrei, 38.660 austro-ungari, 3.698 albanezi, 2.968 germani, 2.107 italieni, 1.358 greci, 938 bulgari, 732 otomani, 350 elvețieni etc., dar și 6 chinezi și 2 americani. Acest caracter se va diminua treptat ajungându-se ca în perioada comunistă populațiile minoritare să reprezinte abia câteva procente.

Comunismul, aşa cum am menţionat anterior, a fost o epocă ce a favorizat mobilitatea socială și segregarea pozitivă, iar oraşul – mai ales Bucureştiul – a fost suportul teritorial în care aceastea s-au materializat cel mai vizibil. După distrugerea vechilor elite  intelectuale şi cadre tehnice, culturale, economice de valoare din vechiul regim, noii conducători comunişti au conştientizat că, pentru funcţionarea tuturor instituţiilor publice şi a celor industriale, statul comunist avea nevoie de o nouă elită conducătoare modelată după forma şi doctrina noii societăţi. Partidul a creat în scurt timp o altă elită profesională provenită din rândurile muncitorilor şi ţăranilor. Cred că trebuie subliniat faptul că măsurile de segregare pozitivă din anii 50-60 (locuințe, acces facil la universități și burse în străinătate în URSS, cariere profesionale etc.) au fost apreciate ca fiind juste de către beneficiari sau de cei care au considerat că regimul comunist era legitim. Ar fi multe de spus…

De ce te-ai oprit la anul de ruptură 1989? Mi se pare că abia acum vine „potopul cel mare” asupra Bucureştiului? Pe cînd o analiză a epocii de „tranziţiei spre nicăieri”?

Proiectul meu de a scrie despre locuirea din București încearcă să fie ordonat și bine documentat. Tocmai de aceea, potopul – așa cum spui – , această etapă de dezordine a reașezării pe făgașe normale, de reziliență, merită o analiză amplă și detaliată. Va veni, dar nu vroiam ca cititorii cărții mele să nu aibă o perspectivă diacronică de detalii înainte de a le propune perspectiva mea asupra fenomenelor care au avut loc în materie după 1989. Cred că toți ar fi citit acest capitol “de actualitate…, realitatea la zi” dacă era în carte și ar fi minimizat contextul care a creat realitatea post-comunistă, ceea ce ar fi fost o pierdere, din punctul meu de vedere!  „Tranziţia spre nicăieri” încă este în curs de organizare, căile nu sunt simple și clare, iar efectele sunt puțin cuantificate sau analizate discursiv, ca politici publice sau ca efecte socio-spațiale. Perioada de după este foarte interesantă prin maniera de combinare (și efecte) a măsurilor de progres în materie de locuință și locuire (noi dezvoltări, noi rezidenți, noi categorii socio-profesionale), dar și de recuperare și reașezare a elementelor tulburi din trecut, în care restituirile locuințelor naționalizate sunt un element fundamental! În plus, este perioada pe care am trăit-o aici în București!  În încheierea cărții mele de acum am un capitol despre prezent și despre dezordinea de ideologie și practică, în care demonstrez cum partidele zise de dreapta au luat măsuri de stânga, iar cele de stânga au luat cele mai liberale măsuri în domeniul locuirii.  Analiza epocii de „tranziţie spre nicăieri” este în lucru, dar nu pot avansa un termen ! Tranziția la noi durează mai mult decât ar trebui, dar sper să nu dureze alți zece ani!…

Fotografii din colecția autorului.