[label shape=”” type=””] Alexandru Lupușor [/label]

Cei 25 de ani pe care îi adună existența Republicii Moldova ca stat independent, constituit în urma destrămării Uniunii Sovietice și falimentării ideologiei comuniste, asumate și promovate de statul sovietic ca ideologie de stat, au stat sub semnul unor profunde mutații economice și politice, care au și produs reconfigurări radicale ale ordinii sociale cu repercusiuni decisive la nivelul vieților individuale.

Printre nostalgii sovietice, aclamații naționaliste, conflicte identitare, inepuizabile polemici geopolitice, am putut vedea crescînd cu adevărat o societate a capitalului și tot ceea ce a adus cu sine: supunerea imperativelor pieței a tuturor sectoarelor vieții sociale, privatizarea, mai mult ilicită, a bunurilor publice, erodarea constantă a mecanismelor participării democratice la procese decizionale, apariția oligarhiei plutocratice care a știut să-și anexeze politicul, precum și lupta iscată între clanurile politico-financiare pentru controlul instituțiilor statului și al fluxurilor de bani.

În toți acești ani, am asistat calm la transformarea oamenilor și la proliferarea formelor de alienare socială și existențială. În locul valorilor indispensabile edificării societății ca spațiu al vieții în comun, precum solidaritatea, empatia și egalitatea, cărora ne-am grăbit a le declara caducitatea în noua realitate modelată de imperativele pieței, ne-am pricopsit nu doar cu valori ale eficienței, concurenței și profitului, dar, din cîte se pare, și cu monetizarea a tot ceea ce pretinde a reprezenta valoare.

Așa numita perioadă de tranziție –  asumată ca perioadă de adaptare la ethos-ul capitalist, în contextul ascensiunii democrației liberale – ni s-a înfățișat ca o îndelungă experiență a necontenitelor derive economico-financiare, a nesăbuitelor frămîntări politico-administrative și, nu în ultimul rînd, a diverselor contuzii social-umane. Or, toate acestea, pe care ni le apropriem generic sub numele de criză, nu sînt, în ultimă instanță, decît expresiile unei dezordini mai profunde, atingînd nu doar instituții și practici, dar însăși fundamentele acestora. Dincolo de anumite disfuncționalități instituționale, justificate pînă la un anumit grad, ceea ce devine sesizabil în toate acestea e o anume stare de degradare ce tinde a lua forma anomiei generalizate. Dacă termenul criză exprimă o disfuncționalitate, atunci noțiunea de anomie numește starea de degradare rezultată dintr-o scurtcircuitare a normalității ca atare. E vorba, astfel, de perturbarea însăși a normalității  de care depinde funcționalitatea instituțională din cuprinsul unei societăți. Se pare că trăim exact ceea ce Ortega y Gasset afla în însuși faptul degradării, spunînd că  „degradare nu este altceva decât acceptarea, ca stare obişnuită şi normală, a unei neregularităţi, a ceva care continuă să pară nefiresc, deşi este acceptat.”

Judecînd în acești termeni, se poate înțelege că starea de degradare la care am ajuns nu-și are adevăratele surse în fapte legate de indeterminări identitare, de niscaiva neîmpliniri ale idealurilor naționale sau de careva dezorientări geopolitice. Toate acestea prezintă o evidentă natură epidermică, lăsînd neatinsă adevărata adîncime a degradării de care suferim. În profunzimea sa, degradarea ce ne este proprie ni se descoperă ca stare de anomie, rezultat implacabil al pierderii noțiunilor elementare ale normalității însăși.

Dat fiind că normalitatea este funcție a normativității, iar norma este prin definiție o instituție socială, orice stare de anomie este, în esența sa, un eșec al organizării societale a vieții în comun, trădînd astfel o inaptitudine nefirească pentru formele comunitare de coexistență.

Ca atare, termenul anomie nu desemnează o anumită stare a societății, așa cum e cazul termenului criză. Anomia numește, mai degrabă, ne-starea unei societăți, caracterul neîmplinit sau eșuat al unei colectivități de a se constituie ca societate.

Prin urmare, dacă și trebuie să recunoaștem și să ne asumăm, după 25 de ani, un eșec, atunci acesta nu ține decît într-o manieră cu totul secundară de statalitatea Republicii Moldova, în pofida numeroaselor acuze și lamentări, ci, în mod primar, de felul în care înțelegem să conviețuim în cuprinsul acesteia. Noi eșuăm și degradăm nu ca stat, ci ca societate. Cu adevărat, avem de a face nu cu o criză a statului Republica Moldova, ci cu anomia societății sale. Iar gravitatea acestei situații rezidă în faptul că nici o altă (re)construcție etatică, reconfigurare de granițe, (re)unificări teritoriale, integrări în tot soiul de structuri extrastatale sau chiar abolirea însăși a statalității moldovenești, oricît de dorite ar fi, oricît de izbăvitoare ar părea, nu vor fi în stare să producă o reală revenire la normalitate. Problematizarea sau chiar sancționarea existenței Republicii Moldova ca stat nu ating adevăratele profunzimi ale degradării noastre, căci sursele acesteia nu țin cu precădere de statalitatea moldovenească, ci de o patologie a existenței noastre ca societate. Astfel, revenirea la normalitate ca depășire a degradării ce ne cuprinde se poate produce nu printr-o refacere statală, ci, mai curînd, printr-o reparație societală.

În încercarea de a formula un posibil răspuns la întrebarea care ni se impune acum  – ce face ca o colectivitate umană să nu fie o simplă existență-laolaltă, ci să devină totodată și o existență-împreună – ar putea să ne servească o constatare întîlnită la Niccolo Machiavelli.

Aflăm de la florentin, un fin interpret al mecanismelor puterii politice, că atunci cînd vrem să înțelegem constituirea și evoluția societăților umane, multe pot fi explicate în termenii eternului conflict dintre două dorințe fundamentale și irevocabile. Una este dorința celor pe care Machiavelli îi numește grandi – cei care dețin puterea politică și mijloacele de îmbogățire. Dorința acestora este de a-și proteja puterea și avutul, pe de o parte, și de a și le spori, pe de altă parte. Cealaltă dorință aparține cetățenilor de rînd – cei care nu dispun de influență politică și resurse de îmbogățire. Dorința acestora este de a trăi în pace și libertate fără a suporta consecințele nefaste ale activităților prădalnice ale celor recunoscuți ca grandi. Mai mult, Machiavelli încearcă să ne convingă că lăcomia și năravurile răpitoare ale preaputernicilor și preabogaților e ceea ce reprezintă cea mai gravă amenințare pentru libertatea și bunăstarea cetățenilor de rînd, fiind, în consecință, și principala cauză a eșecului edificării societale a conviețuirii umane.

Astfel, urmîndu-l pe florentin, înțelegem că una din condițiile de posibilitate ale constituirii societății umane, înțeleasă prioritar ca o comunitate a oamenilor liberi, stă anume în capacitatea înfrîngerii lăcomiei și a sfruntării tendințelor prădalnice specifice pentru cei care, în virtutea puterii deținute și bogăției acumulate, au statutul de grandi.

În termeni machiavellici, am putea spune că ființa umană, de fapt, nu se naște, ci devine ceea ce Aristotel numea zoon politikon, și aceasta doar în măsura în care se dovedește capabilă să reziste avidității și pornirilor prădalnice ale lui grandi. În acest sens, am putea vorbi de zoon politikon ca fiind un anti-grandi prin definiție. Faptul că o colectivitate umană e guvernată de lăcomia unor grandi care se dedau fără jenă activităților de acaparare a puterii și acumulării nestingherite a bogăției, deconspiră, în cele din urmă, faptul însuși al neîmplinirii sale ca societate și astfel caracterul său profund anomic.

Ceea ce pare să reiasă din această interpretare succintă a ideii lui Machiavelli, e că principalul factor generator al anomiei, înțeleasă ca patologie a existenței comunitare, îl constituie radicalizarea clivajului dintre cei puternici și bogați, pe de o parte, și cei privați de privilegiile puterii și bogăției, pe de altă parte. Anume la o astfel de dezvoltare dramatică a antagonismului social ca rezultat al expansiunii triumfante a capitalului, produsă, din cîte se pare, în contrasensul normalității societale, am asistat, cumva impasibili, de-a lungul acestui sfert de secol de independență etatică.

Judecînd realitățile economice, sociale și politice ale Republicii Moldova în deplina lor concretețe, în felul în care sînt livrate trăirii imediate, excedînd stările de siderare induse de patosuri naționaliste, de sentimentalisme istoricizante sau de soteriologii geopolitice, ajungi să constați că principala cauză a anomiei ce ne caracterizează nu ține decît într-un mod cu totul secundar de conflictele exprimate în termenii opozițiilor etnice, lingvistice, ideologice sau geopolitice. Adevăratul conflict cu impact hotărîtor asupra societății, resimțit pe viu de fiecare individ luat în parte, ține, în mod determinat, de contradicțiile de clasă.

Asumarea logicii capitalului, ca esențială dezvoltării economice, structurării sociale și distribuirii puterii, fără un reazem valoric și în deplină desconsiderare a culturii civice, a condus implacabil la radicalizarea contradicțiilor de clasă și la creșterea inegalităților sociale înăuntrul societății moldovenești. Așa se face că în toți acești ani s-a purtat o adevărată luptă de clasă – a nou-îmbogățiților împotriva umilei noțiuni de popor, împotriva omului de rînd, ridiculizat, batjocorit, aneantizat.

Articolul a mai fost publicat pe blogul autorului.