Extras din volumul Ucraina live.Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil, Editura Tact 2014.Coodonatori:Vasile Ernu, Florin Poenaru / Antologia CriticAtac 2013-2014.

Gleb Pavlovski este un cunoscut politolog, disident sovietic şi „strateg politic”. Conduce revista Russky Jurnal şi Fondul de Politică Efectivă. Se spune că a fost „creierul” din spatele echipei lui Putin în faza timpurie şi unul dintre consultanţii Kremlinului. În ultima perioadă a intrat în conflict cu puterea de la Kremlin, fiind un critic al politicii lui Putin.

Interviul de mai jos, realizat în ianuarie 2012 de Tom Parfitt, pe atunci corespondent la Moscova pentru The Guardian, n-a mai fost publicat niciodată. Este un document remarcabil – de departe cea mai revelatoare relatare apărută până acum despre viziunea lui Putin asupra conducerii şi originile acesteia. De la sfârşitul lui 1999 până în 2011, Pavlovski a fost unul dintre consilierii-cheie ai lui Putin în gestionarea opiniei ruşilor – unul dintre cei doi „tehnologi politici” de frunte, alături de Vladislav Surkov, deşi profilurile celor doi nici că puteau fi mai deosebite. În vreme ce Surkov, pe jumătate cecen şi născut în 1964, este un produs pur al postcomunismului, care s-a ridicat din rândurile bancherilor şi oamenilor de afaceri, ajungând la Kremlin ca ideolog postmodern şi romancier de ocazie, Pavlovski – năcut la Odessa cu peste un deceniu mai devreme, în 1951 – a fost un student dizident la finele anilor ’60, acuzat de „anarhism şi extremism de stânga”. Arestat la începutul anilor ’80 pentru rolul jucat în publicarea unui ziar clandestin, a colaborat cu autorităţile, ajungând nu la puşcărie, ci în exil. Sub Gorbaciov, s-a reîntors la Moscova, devenind un publicist activ în fermentul democratic al vremii, înainte de a se alia cu Elţîn şi a contribui la organizarea alegerilor trucate din 1996, care i-au permis acestuia din urmă să rămână la Kremlin. Apoi, a fost unul dintre arhitecţii „democraţiei dirijate” sub Putin, pe care, de-a lungul unui întreg deceniu de serviciu, a avut ocazia să îl observe îndeaproape, până în primăvara lui 2011, când s-a opus revenirii sale la preşedinţie pentru un al treilea mandat şi a fost concediat. Cu o inteligenţă mai ascuţită şi mai preocupat de istorie decât Surkov (şi, la fel ca acesta, tras pe linie moartă, chiar dacă într-o manieră mai puţin dramatică), Pavlovski schiţează un remarcabil portret al originilor, temperamentului şi viziunii lui Putin – mai ales a atitudinii acestuia faţă de capital. Totodată, el ne oferă o extrem de însufleţită relatare din interior a modului în care consensul politic de care s-a bucurat Putin a început să se destrame odată cu decizia acestuia de a-l înlătura pe Medvedev şi a se întoarce la Kremlin – ceea ce, în opinia lui Pavlovski, a necesitat o financiarizare deplină a unui sistem politic devenit „un soi de hibrid între o companie de asigurări şi un cazinou”. Pavlovski, faimos în ochii criticilor pentru „cinismul său arogant şi dorinţa sa de epatare”, se descrie ca un „specialist în construcţia şi protecţia guvernului.” De la realizarea acestui interviu, s-a arătat extrem de critic la adresa modului în care regimul a tratat criza din Ucraina, considerând că dezlănţuie pe străzi exact acel tip de emoţie oarbă pe care tehnologia politică la a cărei construcţie a contribuit era menită să îl înăbuşe. Într-un articol recent, şi-a îndreptat tirul spre televiziunea rusă, temerea sa fiind că aceasta a devenit o putere cvasi-independentă şi potenţial destabilizatoare în cadrul regimului, o forţă „patogenă” care stimulează o isterie populară ce ar putea ajunge cel mai mare coşmar al său.

*

Care sunt originile perspectivei ideologice a lui Putin asupra lumii?

La începutul anilor ’90, toate ideile de azi ale lui Putin erau deja cristalizate. Deşi de-abia începuse să lucreze în Sankt-Petersburg, dacă ne uităm la materialele documentare din epocă vedem că avea deja o întreagă serie de atitudini privitoare, spre exemplu, la ideea că sistemul administrativ al Rusiei ar trebui să fie unul centralizat, unitar, sau faptul că accepta ca cinovnicii (birocraţii) să primească mită. Chiar dacă multă lume a fost surprinsă de asta, e incontestabil că avea o viziune pozitivă asupra acestui aspect. Ba chiar împărtăşea – reproducând-o de câte ori avea ocazia – scandaloasa teză a primarului de atunci al Moscovei, Gavril Popov, potrivit căreia birocraţii aveau dreptul la un comision pentru contractele pe care le semnau.

Apoi exista, fireşte, şi finul său dispreţ faţă de democraţii acelor ani, care îşi primiseră puterea pe degeaba, fără nicio luptă, de parcă o găsiseră pe jos. Aşa că multe dintre aceste idei existau deja în această epocă, printre care şi nişte semne ale oportunismului lui Putin – sentimentul lui că nu-i nevoie să mergi împotriva curentului, ci alături de el. De ce să te lupţi cu valurile şi să-ţi consumi resursele? Trebuie să te foloseşti de forţa lor, lăsându-se dus în direcţia în care ţi-ai propus de fapt să mergi. Putin a avut instictul ăsta de la bun început. De la Vladimir Jirinovski, liderul ultranaţionalistului Partid Liberal Democrat, preluase ideea că Rusia ar trebui împărţită îngeneral-gubernatorstva – gubernii generale –, care să aibă câte un guvernator-general în frunte. Elţîn visase şi el la o astfel de divizare administrativă, dar nu reuşise s-o pună în practică. E o idee foarte populară în Rusia.

În ce măsură au fost aceste idei influenţate de prăbuşirea Uniunii Sovietice?

Putin aparţine unei pături foarte largi, dar foarte opace, nereprezentate şi nevăzute de indivizi, care, după anii ’80, în contextul prăbuşirii Uniunii Sovietice, căutau să-şi ia un soi de revanşă. Eu eram unul dintre aceştia. Prietenii mei şi cu mine nu puteam accepta ce se întâmplase: şi ne-am zis că nu putem lăsa lucrurile să continue aşa. În elită erau sute, mii de astfel de oameni, care nu erau comunişti – eu, spre exemplu, n-am fost niciodată membru de partid. Erau oameni cărora pur şi simplu nu le plăcea cum fuseseră făcute lucrurile în 1991. Grupul consta din oameni foarte diverşi, cu idei extrem de diferite despre libertate. Putin era unul dintre cei care a aşteptat în tăcere, până la sfârşitul anilor ’90, să-şi ia revanşa. Prin revanşă înţeleg renaşterea marelui stat în care trăise şi cu care se obişnuise. Nu ne doream un alt stat totalitar, fireşte, dar voiam unul pe care să-l putem respecta. Pe cel din anii ’90 era imposibil să-l respecţi. Puteai avea o opinie bună despre Elţîn, îţi putea părea rău de el. Pentru mine, însă, era important să-l văd într-o altă lumină: pe de-o parte, era necesar să-l protejez de orice formă de sancţiune sau pedeapsă, pe de alta, el era cea din urmă speranţă pentru stat, pentru că era limpede că dacă guvernatorii ajungeau la putere, ar semna un alt Acord Belovejski, în urma căruia Rusia ar fi încetat să existe.

Putin e un om sovietic care n-a învăţat nimic de pe urma prăbuşirii Rusiei. De fapt, ceva învăţăminte a tras el, dar unele extrem de pragmatice. A avut un mod foarte sovietic de a înţelege venirea capitalismului. Noi toţi am fost învăţaţi că sistemul capitalist este împărăţia demagogilor, în spatele cărora se află marea finanţă, iar în spatele acesteia, un aparat militar ce aspiră la controlul întregii lumi. E o imagine foarte clară şi simplă, cea pe care o avea Putin în minte – nu o ideologie oficială, ci o formă de bun simţ. Credea că noi, cei din Uniunea Sovietică, fuseserăm cu toţii nişte idioţi: noi încercaserăm să construim o societate dreaptă, echitabilă, când, de fapt, ar fi trebuit să facem bani. Dacă am fi făcut mai mulţi bani decât capitaliştii occidentali, i-am fi putut cumpăra pur şi simplu, sau am fi putut construi o armă pe care ei n-o aveau. Asta era tot. A fost un joc pe care l-am pierdut, pentru că n-am făcut câteva lucruri simple: nu ne-am creat propria clasă de capitalişti şi nu le-am dat propriilor noştri prădători capitalişti şansa să se dezvolte, pentru a-i devora pe prădătorii capitalişti ai celorlaţi.

În ce măsură continuă aceste idei să se afle la baza sensibilităţii politice a lui Putin şi a Rusiei pe care a construit-o?

Nu cred că modul de-a gândi al lui Putin s-a schimbat fundamental de-atunci. Lui i se pare că sunt nişte idei de bun simţ. De-asta se şi simte confortabil şi sigur pe poziţia lui, pe care nu-i e teamă să şi-o susţină în faţă nimănui. Probabil că-şi zice: uită-te cum oamenii ăştia din Vest una spun şi alta fac. Au sistemul ăsta minunat cu două partide, unul îi predă puterea celuilalt, iar în spatele lor se află unul şi acelaşi lucru: capitalul. Acum e o fracţiune de capital, după aia vine alta. Şi cu banii ăştia au cumpărat toată intelighenţia şi fac ce politici cred de cuviinţă. De ce să nu facem şi noi la fel? Putin e un om sovietic care şi-a propus să-şi ia revanşa, dar nu într-un mod stupid, militar, ci în sens istoric. E un ţel scris în limba sovietică, cea a geopoliticii, a unui pragmatism dur, care era apropiat de cinism, dar care, în esenţă, nu era cinic. Putin nu-i un cinic. Consideră că omul e o fiinţă păcătoasă şi orice încercare de-a o îmbunătăţi e inutilă. Crede că bolşevicii care au încercat să construiască nişte oameni drepţi, care să gândească corect, au fost nişte idioţi, şi că n-ar fi trebuit să facem asta. Am irosit o grămadă de bani şi energie în acest scop, încercând, în acelaşi timp, să mai eliberăm şi alte popoare. De ce-am face asta? N-avem nicio nevoie.

Modelul lui Putin e complet diferit de cel al lui Ziuganov, liderul rămăşiţei de Partid Comunist din Federaţia Rusă. Putin crede că ar trebui să fim nişte capitalişti mai mari şi mai buni decât capitaliştii înşişi, şi să avem un stat mai bine consolidat: între stat şi mediul de afaceri ar trebui să fie cea mai strânsă uniune cu putinţă. Un sistem bipartit ca în Statele Unite? Perfect, o s-avem şi asta. Putin a lucrat ani de zile la realizarea lui. Deşi recunoaşte că nu prea i-a reuşit, eu cred că tot asta îşi doreşte, cu toate că îşi dă seama că e o sarcină mult mai complicată decât şi-a imaginat. Dar politica ar trebui să se desfăşoare prin intermediul partidelor. Actualul sistem nu e unul monopartit. Nu există nicio asemănare cu Partidul Comunist din Uniunea Sovietică. Partidul de guvernământ, Rusia Unită, nu este statul, ci doar o adunătură de oameni care se agaţă de Kremlin – un sistem telefonic care transmite semnalele de la Kremlin în jos, prin intermediul aparatului regional. Spre deosebire de vechiul PCUS, n-are pic de independenţă şi nu poate acţiona pe cont propriu. Nu poate îndeplini directivele politice. Are nevoie de o listă completă de instrucţiuni, de la unu până la cinci. Dacă paşii trei şi patru lipsesc, se opreşte şi aşteaptă să primească ordine. Rusia Unită n-are nimic în comun cu PCUS, dar a fost o componentă utilă a sistemului. Şi ăsta-i unul dintre lucrurile pe care le-a realizat Putin, că ai nevoie de vot, de legitimitatea pe care ţi-o poate da numai poporul, nu faptul că în 1917 ai cucerit Palatul de Iarnă.

Îşi doreşte cu adevărat un sistem bipartit, în cadrul căruia să existe o reală competiţie pentru putere?

Putin nu crede că între partidele politice din Occident există o adevărată competiţie pentru putere. Consideră că totul nu este decât un joc, ca o rundă de golf într-un club privat: unul dintre jucători este un pic mai puternic, celălalt un pic mai slab, dar, de fapt, nu există o concurenţă reală între ei. Şi-l imaginează cumva ca în Republica Federală Germană de după război, sub conducerea lui Konrad Adenauer. Există două partide, dintre care unul are puterea, iar al doilea stă pe tuşă şi aşteaptă, poate pentru multă vreme. Social-democraţii au aşteptat, am impresia, din 1945 până în 1970. E un fel de sistem cu un partid şi jumătate. Putin a spus mereu că, la un moment dat, opoziţia va ajunge la putere şi că trebuie să fim pregătiţi pentru asta. Prin a fi pregătiţi, înţelegea că trebuie să fim atât aici, cât şi acolo, adică să controlăm ambele partide. Chestia asta cu al doilea partid încă nu funcţionează în Rusia, dar Putin nu era împotriva transformării comuniştilor în social-democraţi. Bineînţeles că toate partidele ar fi trebuit să fie controlate de preşedinte. Ideea unei puteri prezidenţiale aflată cu o treaptă mai sus decât celelalte trei puteri e statuată în constituţie. Preşedintele are un tip special de putere, fără legătură cu puterea executivă: aceasta din urmă se sfârşeşte cu primul ministru. Preşedintele e deasupra tuturor, ca un ţar. Pentru Putin asta-i literă de lege. El crede că în statele şi societăţile mai vechi există un simţ al ordinii – oamenii nu doresc să-şi anihileze adversarul după ce câştigă alegerile –, pe care noi nu-l avem. Mai crede şi că toate formele de putere de care a avut parte Rusia până în prezent au fost nedesăvârşite. Dorinţa lui e să construiască o formă de guvernare solidă şi durabilă.

Deci Putin promovează în mod voit ideea de preşedinte-ţar?

Putin n-a agreat niciodată ideea de preşedinte de partid. Dar asupra acestei chestiuni n-a existat niciodată un consens în echipa lui. Cei care şi-au imaginat un preşedinte de partid, n-au făcut-o într-un sens occidental, ci ca pe o rotaţie periodică a unui grup de elită, care petrece ceva timp la putere şi adună beneficii – financiare, de carieră şi reputaţie –, apoi se dă la o parte. După aceea, puterea este preluată de cel de-al doilea grup, care, însă, nu aspiră să-l distrugă pe cel de dinainte. Putin a spus-o mereu, ne cunoaştem cu toţii şi încă n-am ajuns acolo, ştim că imediat ce ne vom da la o parte, ne veţi distruge. A spus-o pe şleau: o să ne puneţi la zid şi-o să ne executaţi. Şi asta era o credinţă adânc înrădăcinată, bazată pe confruntările dure din 1993, când Elţîn a tras asupra Sovietului Suprem şi-a omorât cu mult mai mulţi oameni – după cum prea bine ştie şi Putin – decât s-a anunţat în mod oficial. A mai fost o confruntare şi în 1999, când grupul condus de Evgheni Primakov şi Iuri Lujkov i-a spus lui Elţîn în faţă că dacă nu le cedează puterea de bună voie se poate aştepta la aceeaşi soartă ca a lui Nicolae Ceauşescu.

Prin urmare, o „democraţie dirijată”?

Da, vorbim de o democraţie dirijată, dar poate că voi, în Vest, aţi uitat că acest concept era foarte răspândit în anii ’50, în ţările europene care avuseseră regimuri fasciste. În Germania, spre exemplu, exista aceeaşi idee: germanii au o înclinaţie spre totalitarism, aşa că nu trebuie să li se permită să aibă de-a face cu politica. Trebuie să poată vota liber, dar cei care controlează politica reală trebuie să rămână aceiaşi, să nu cedeze niciun centimetru. Trebuia creat un sistem strict de control. Totul în Rusia – pragul electoral pentru intrarea în duma de stat, sistemul cu un partid şi jumătate – este preluat din experienţa germană. Doar că, în Rusia, această experienţă n-a reuşit pe deplin, dovadă fiind şi strânsa împletire dintre finanţe şi politică. E cinic din punct de vedere al teoriilor democratice? Da, probabil, dar de-aici nu pare a fi cinism. Poate că funcţionează mai bine în Europa, dar sistemul vostru e mai vechi, aţi învăţat cum să faceţi lucrurile mai bine.

E important de remarcat apariţia unui anume „consens Putin”, în cadrul căruia coexistau poziţii diferite: un consens care implica atât elita, cât şi populaţia. Era un pact între elita conducătoare şi principalele grupuri ale societăţii, cărora le era garantat un anume grad de distribuţie socială. Nu e suficient, pentru că statul e sărac, sau cel puţin aşa era la începutul mandatului lui Putin. În centrul acestui pact se află angajaţii birocraţiei de stat, care, în anii ’90, erau într-o poziţie foarte slabă – cu excepţia miniştrilor, fireşte, dar nu toată lumea e ministru. Consensul cuprindea birocraţia regională şi structurile militare care fuseseră umilite pe tot parcursul anilor ’90, dar şi un segment al intelighenţiei inferioare, doctori şi profesori; şi, în cele din urmă, cuprindea şi femei, pe care se bazau absolut toţi şi toate, pentru că bărbaţii n-au ştiut să se adapteze la noul sistem. Rata mortalităţii în rândul bărbaţilor era extrem de mare, aşa că femeile au devenit capii familiilor. Aceste straturi sociale care avuseseră de pierdut în trecut au profitat de faptul că erau cele mai importante din ţară.

Pe de altă parte, consensul trebuia să cuprindă şi o elită care dorea să se simtă liberă, şi care pretindea libertate absolută de mişcare peste graniţe. Pentru Elţîn, relaxarea restricţiilor la frontiere nu era o prioritate. Pentru Putin, a fost important de la bun început. Dacă vreţi să părăsiţi jocul, poftiţi, vă rog. N-o să fie nicio presiune ideologică – pentru că nu-i nicio nevoie de ea. O să fie un stat fără idei, bazat pe bun simţ şi pe omul obişnuit, pe cetăţean. Cu toate acestea, masele nu trebuie să aibă acces la putere – poporului nu-i poate fi încredinţată conducerea, pentru că este totalitar. Acesta a fost consensul lui Putin, instaurat în anul 2000, când a existat o autentică dorinţă de depolitizare şi de întoarcere la ceva mai apropiat de modelul sovietic, şi care a început să se destrame cu un an în urmă. Momentul de debut al dizolvării sale a fost cel în care Putin a decis că el era singurul său garant, că doar el era în stare să controleze întreaga situaţie. Asta a fost greşeala lui. Decizia lui de-a reveni la preşedinţie în 2012 friza mania grandorii. Consensul îl transformase într-o figură carismatică în care începuse să creadă chiar şi el.

Spuneţi, deci, că de la sfârşitul lui 2011 „consensul Putin” s-a prăbuşit?

În 2007, când s-a retras de la putere, Putin se hotărâse să încerce o extindere a consensului. Asta era principala lui idee – ţara are nevoie de o schimbare, nu poate fi condusă de generali. Succesorii trebuie să fie altfel de oameni sau totul se va împotmoli, va sta pe loc. Asta reprezenta deja o modernizare a consensului. Apoi a devenit evident, sau mie mi-a devenit evident, că Putin începuse să frâneze acest proces. Au avut loc câteva schimbări interne majore. În primăvara lui 2010, Putin a intrat într-un soi de depresie foarte vizibilă. Avea o nesiguranţă, o lipsă de încredere când apărea în faţa mai multor oameni. Nu privea direct în camera de filmat, ceea ce nu-i stătea în fire. A început să aibă îndoieli cu privire la propriile decizii şi la oamenii cu care lucra. A început să se schimbe. Considera că nimeni nu-şi făcea treaba cum trebuie, că toţi luau cele mai proaste decizii, inclusiv Dimitri Medvedev. Şi n-avea nicio influenţă asupra acestui fapt. Aşa că temerile i s-au adâncit. E o fabulaţie că Putin şi Medvedev căzuseră de acord cu ani în urmă asupra revenirii lui Putin la putere, chiar dacă poate că discutaseră despre asta de sute de ori. Asta e politica. A fost întotdeauna un subiect deschis. Medvedev şi Putin au moduri diferite de-a vorbi. Sunt prieteni vechi, glumesc unul cu altul. Foarte multe lucruri depind de câte o vorbă aruncată, de o aluzie.

În 2008, după transferul de putere, la Kremlin exista o oarecare nervozitate legată de reacţia pe care o vor avea oamenii la Medvedev, de faptul că nu va fi în stare să facă faţă noilor sarcini. A fost un moment extrem de tensionat. Aşa că e foarte probabil să fi avut o discuţie despre ce s-ar putea întâmpla dacă lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie. În fond, cota de popularitate a lui Putin se comporta de parcă ar fi fost pe Viagra – tot creştea şi creştea. Apropo, Putin a fost cel mai popular în 2008, după ce renunţase la preşedinţie. Probabil că Putin a văzut chestiunea posibilei sale reveniri ca pe un lucru gata stabilit, pe când Medvedev l-a înţeles doar ca pe o posibilitate, una pe care ar fi putut-o evita. Probabil că Putin i-a zis: „Daca cota ta o depăşeşte pe a mea, fie”. Dar nu cred să fi existat vreo înţelegere formală. În 2010, sentimentul general a început să se schimbe – iar paradoxul faptului că se întrebase dacă Medvedev va fi agreat e că asta a început să se întâmple tocmai când elita conducătoare începuse să creadă că Putin nu se va mai întoarce şi migra, încet-încet, spre Medvedev. Ăsta a fost semnalul care l-a pus pe Putin în gardă. În 2010, la sfârşitul verii, am făcut o cercetare pentru Kremlin, care arăta că elitele, inclusiv cea aflată la putere, tindeau să-l sprijine pe Medvedev. Pensionarii, consideraţi principalul bazin electoral al lui Putin, îl preferau acum pe Medvedev. Era vorba mai ales de bărbaţi, căci femeile îi rămăseseră loiale lui Putin. Medvedev începuse să se simtă mai încrezător şi Putin s-a speriat. A fost un moment în 2010 când cotele lor de popularitate erau la acelaşi nivel, iar asta l-a alarmat pe Putin. Începând din toamna acelui an, după ce Medvedev a insistat ca Lujkov să plece, ceea ce s-a şi întâmplat – iar lui Putin nu i-a căzut deloc bine, pentru că era un gest foarte puternic –, Putin a început să dea semne, iniţial mai subtil, apoi, pe faţă, că jocurile nu erau încă făcute.

De ce n-a putut Putin să rămână „lider naţional” şi să-l lase pe Medvedev să fie preşedinte?

Dar ce înseamnă „lider naţional”? Dacă viziunea ta e bazată, ca cea a lui Putin, pe credinţa că poporul rus e gata în orice moment să sară la gâtul autorităţilor şi să le rupă în bucăţi, atunci nu te poţi baza pe o construcţie fantomatică de tipul „lider naţional”. Întrebarea e unde se află adevărata putere, unde sunt toate pârghiile şi butoanele? Putin avea sentimentul că Medvedev îi macină cota de popularitate şi că era vremea să revină pe scenă. Sociologii îi spuneau că imediat ce-ar fi făcut chiar şi cea mai mică aluzie la reîntoarcerea sa, cota sa va exploda pur şi simplu. Dar nu putea anunţa aşa ceva, pentru că ar fi încălcat regulile tandemului. Între timp, Medvedev lăsase de suficiente ori de înţeles că era pregătit să rămână la putere. Aşa că, la sfârşitul lui 2010, relaţia dintre cei doi era extrem de încărcată, tensiunea fiind exacerbată şi de faptul că nu vorbeau despre asta – la fel ca într-o familie, problema era că nu se discuta despre problemă. Vorbeau despre orice, numai despre asta nu. Putin şi-a zis: „Nu discută cu mine pentru că are cine ştie ce plan ascuns”, şi exact acelaşi lucru îl gândea şi Medvedev despre Putin. În plus, el era preşedinte, de ce să fie nevoit să discute despre astfel de lucruri cu prim-ministrul? Comportamentul lui Medvedev a început să aibă un soi de vehemenţă, de înverşunare – bunăoară, l-a criticat aspru pe Putin pentru Libia. Ceea ce nu făcea decât să scoată în evidenţă cât de dificilă ajunsese relaţia dintre cei doi. Exista o teamă constantă că Medvedev va demite peste noapte tot guvernul, ceea ce-ar fi creat o situaţie cu totul nouă. Temere care a atins un punct culminant în primăvara lui 2011.

Atunci am plecat – în aprilie 2011. La ordinul direct al Casei Albe de la Moscova, adică la ordinul personal al lui Putin. Îmi exprimasem părerea că aveam o reală problemă cu garanţia pe care o oferiserăm elitei conducătoare. Modernizarea ar fi schimbat caracterul puterii, era nevoie să scoatem frica din sistem, astfel încât membrii elitei să nu se teamă că vor ajunge la puşcărie la fiecare schimbare de guvern. Trebuia să încheiem un pact. Dar problema era că Medvedev nu voia să discute nimic cu Putin, în vreme ce Putin se considera în continuare singurul capabil să acţioneze ca „garant” al acestui pact, chiar dacă nu mai era în stare să garanteze nimic. Apropiaţii, cei din cercul lui, îi spuneau: „Uite ce se-ntâmplă! O să ajungem la închisoarea Lefortovo.”

De unde această teamă?

În aparatul de la Kremlin, încă de la atacul lui Elţîn asupra parlamentului, din 1993, există convingerea absolută că imediat ce se schimbă centrul de putere, sau dacă există presiuni de masa, sau dacă apare un nou lider popular, toată lumea va fi eliminată. E un sentiment de mare vulnerabilitate. Dacă cuiva i se oferă ocazia – nu neapărat poporul, poate guvernatorii sau vreo altă facţiune –, o să distrugă fizic instituţia sau vom fi nevoiţi să luptăm noi înşine să îl distrugem. De fapt, riscul prăbuşirii ţării în haos a fost evitat; măcar în privinţa asta, revanşa lui Putin a reuşit. În pofida corupţiei, nu mai exista ameninţarea separatismului din Caucazul de Nord şi se formase un consens asupra unui stat unitar, care nu existase în anii ’90. Niciuna dintre regiuni nu voia să se desprindă şi să creeze un stat separat – acea dorinţă dispăruse pur şi simplu. Putin a construit o preşedinţie legitimă. Situaţia era stabilă. Oamenii nu mai voiau să reconstruiască Uniunea Sovietică, deşi, fireşte că Putin dorea în continuare să creeze un mare stat.

Care au fost motivele pentru care v-aţi opus revenirii sale la preşedinţie?

Revenirea lui Putin era o eroare tactică. La vremea respectivă i-am spus că nu ar fi acceptată nici de popor, nici de elită. La o săptămână după ce a anunţat rokirovka – „rocada”, înlocuirea lui Medvedev cu Putin din septembrie 2011 –, cota de popularitate a lui Putin a scăzut mult, iar cea a lui Medvedev şi mai mult, ceea ce ilustrează perfect reacţia naţiei: mişcarea n-a fost acceptată nici măcar de către cei care, anterior, îl susţinuseră pe Putin. Aşa a început consensul creat de Putin să se prăbuşească. Cât timp a ţinut, oamenii nu aveau vreo plângere deosebită la adresa alegerilor. Fie nu votau sau votau cu partidul aflat la putere. Însă după rokirovka, au început să fie din ce în mai nemulţumiţi – alegerile legislative din decembrie 2011 au stârnit o reacţie negativă generală. Partidul Rusia Unită n-a jucat niciodată un rol important în economia regiunilor. E un club al elitelor locale. Dar atunci a devenit ţapul ispăşitor. A paralizat şi-a început să se destrame. Putin agravase problema în vara lui 2011, când crease coaliţia Frontului Popular, care a diluat şi mai mult structurile Rusiei Unite. Dar a demonstrat că n-avea nevoie de nimeni şi de nimic ca să conducă ţara. Va face totul singur – ceea ce a dat aripi ideii unui sistem personalizat. Asta a fost o greşeală, pentru că sistemul nu mai fusese unul personalizat de multă vreme. Şi nu era gata să-l iubească pe Putin. Tandemul dintre Putin şi Medvedev era nici măcar un soi de pluralism. Oamenii nu voiau să revină la stereotipul conducătorului unic, în vreme ce Putin exact asta credea. Pe mine m-a luat prin surprindere. De regulă, e precaut şi are instincte bune, dar în cazul de faţă şi-a asumat un mare risc.

La începutul lui 2011 le tot repetam lui Vladislav Surkov şi celorlalţi din administraţie că ar fi mai bine ca Medvedev să rămână preşedinte. Surkov era şi el de aceeaşi părere. Nu mi s-a părut că şi-ar fi dorit vreodată experimentul revenirii lui Putin. A intuit care erau limitele sistemului. A fost cea din urmă persoană de la Kremlin care a înţeles ce putea şi ce nu putea suporta Kremlinul. Acum n-a mai rămas nimeni care să aibă o astfel de intuiţie.

Putin nu mai poate fi garantul status quo-ului. Cu zece ani în urmă putea spune: „Vă garantez proprietatea, dar cu anumite condiţii.” Sau le putea spune oligarhilor: „Puteţi face cutare lucru, dar nu-l puteţi face pe ăsta sau pe celălalt.” Motivul pentru care nu mai poate face asta acum este că fiecare instrucţiune trebuie să fie plătită – pentru ca cineva să te asculte, pentru ca cineva să-ţi ducă ordinul la îndeplinire. Verticala puterii este un sistem de acreditare: trebuie, literalmente, să plăteşti pentru a realiza ceva. În zece ani de zile, disponibilitatea oamenilor de a-l iubi pe Putin şi de-a fi de acord cu tot ceea ce face s-a schimbat fundamental. Nu mai există. Înainte, nimeni nu putea risca o confruntare cu el – un guvernator, spre exemplu –, pentru că ar fi pierdut cu siguranţă. Dar acum a apărut un spaţiu pentru dezacord, pentru opoziţie. Toată lumea are resurse. Putin poate continua să împartă bani în dreapta şi-n stânga ca să-şi cumpere admiratorii, dar fiecare dintre aceştia va trebui să fie plătit. Iar când spun plată, mă refer la fel de fel de recompense financiare. Am financiarizat cu totul politica. Autorităţile există numai în măsura în care sunt capabile să ofere credit. Şi, într-un sens, e un sistem absolut ideal, exact cel de care era nevoie într-o lume a globalizării. Puterea lui Putin nu stă în faptul că dă ordine – căci nu poate ordona nimic. Ci în faptul că el poate ieşi pe piaţa mondială în numele vastelor resurse naturale ale Rusiei. E un monopol. Din punct de vedere economic, consensul lui Putin continuă să funcţioneze ca uns.

Care credeţi că sunt constrângerile de care va trebui să ţină seama Putin în continuare?

În toate celelalte privinţe, consensul nu mai există. Toată lumea îşi doreşte un garant al proprietăţii, dar garanţiile lui Putin au fost valabile doar atâta vreme cât a existat o „majoritate Putin”: elita liberală, oligarhii, antreprenorii, birocraţii, femeile în vârstă – toţi au susţinut cu trup şi suflet fiecare cuvinţel care ieşea din gura lui Putin. În felul acesta se simţeau protejaţi, asiguraţi, atâta vreme cât nu încălcau consensul. În practică, verticala puterii funcţionează de jos în sus. Dacă cineva vrea să realizeze ceva, începe să facă comerţ, iar pentru asta apelează la cea mai înaltă autoritate, Kremlinul, sau la reprezentanţii acestuia – de-abia apoi poate acţiona nestingherit. Dar acum, nimeni nu-i mai poate garanta proprietatea. Consensul s-a sfârşit şi, în acelaşi timp, şi-a făcut apariţia un întreg sistem de proprietate fantomă, unul care n-are nicio legătură cu realitatea. Şi care nu se poate proteja singur. Cum îl va proteja Putin? Le va spune oamenilor să nu mai ia mită? Nimeni din ţara asta n-o să-l asculte. Pentru Putin, faptul că Medvedev n-a putut rezolva această problemă a fost unul dintre motivele pentru care l-a considerat incapabil să facă faţă, în general, situaţiei din Rusia.

Cum a reacţionat în cazul protestelor împotriva Kremlinului, izbucnite la sfârşitul lui 2011?

Deocamdată, mi-e limpede că Putin n-are nicio strategie; e extrem de reactiv. Dar, pentru moment, intuiţia îi spune că trebuie să aştepte ca protestele să se epuizeze de la sine, cum au făcut-o, într-o anumită măsură, în perioada vacanţei de Crăciun. Până acum, Moş Crăciun e cel care a dat cea mai mare lovitură mişcării noastre democratice, nu Putin. Cel mai important lucru e că tipul lui Putin de consens s-a prăbuşit. A mai rămas, însă, un mănunchi de grupuri sociale care nu văd nicio alternativă şi-şi doresc o garanţie. Pe care, de fapt, nu mai cred că Putin e în stare să le-o ofere. Dar dacă nu el, cine? Statul nostru este un hibrid, unic în lume, între o companie de asigurări şi un cazinou. Tuturor le este garantat faptul că nu vor coborî sub un anume nivel, în timp ce banii le sunt jucaţi în stil mare pe pieţele internaţionale. Dar oamenii n-o să dea foc unei companii de asigurări, pentru că, odată cu ea, vor pieri în flăcări şi economiile lor. Oamenii se uită la Dimitri Bykov – un poet popular care a apărut pe scenă în timpul protestelor – şi-şi zic: „Un om minunat, dolofan şi vesel, un adevărat poet, dar cu banii noştri ce-o să se-ntâmple?” Şi nu doarsiloviki gândesc aşa.

Care credeţi că vor fi urmările tuturor acestor mişcări?

Putin va deveni preşedinte la alegerile din martie 2012 şi probabil chiar din primul tur, dar nu are la dispoziţie un sistem eficient pe care să-l folosească. Trebuie creat un nou partid. Putin va fi nevoit să conducă printr-un soi de coaliţie, deşi urăşte ideea asta. De asta şi atitudinea faţă de demonstranţi a fost una relativ blândă şi de ce Putin n-a respins reforma partidelor propusă de Medvedev, chiar dacă nu-i convine. Dar va trebui să aşteptăm şi să vedem dacă situaţia necesită sau nu crearea unei coaliţii. Se va resemna el să accepte aşa ceva – poate deveni un preşedinte de coaliţie? Dacă nu poate, cât de curând se va produce o criză de proporţii. Va fi el capabil să creeze un guvern, pentru că e absolut limpede că Medvedev, ca prim-ministru, nu va fi în stare să facă asta. Cine va numi acest guvern? Putin va trebui să devină şeful comisiei care distruge sistemul pe care chiar el l-a creat şi care va construi un altul. Va reuşi el să alcătuiască acest „comitet de lichidare”? Nu ştiu.

Traducere de Alexandru Macovei

Sursa

sursă imagine de fundal.

Preluat de pe CriticAtac.ro