[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Am fost suprins de ușurința cu care, în mai puțin de un an, politiciana Maia Sandu

– s-a spălat de orice legătură negativă cu guvernarea precedentă (păstrînd doar referințele ”pozitive” de genul reformei în educație),

– s-a re-creat ca un politician din afara sistemului (deși a fost vreme de cîțiva ani ministru chiar în cadrul guvernelor care se fac vinovate de furtul miliardului și de starea de captivitate a țării),

– și-a inventat o legendă despre un fel de opoziție activă pe care ar fi făcut-o în cadrul guvernelor Filat și Leancă,

– și-a construit o imagine de om ”nou” în politică, de tehnocrat capabil să schimbe sistemul (la construcția căruia, să nu uităm, a pus umărul),

–  iar, de duminica trecută, s-a pricopsit și cu un partid nou-nouț pe care îl promovează ca fiind tot inedit și ”extern” față de scena politică moldovenească…

Să mă explic: nu m-a uimit ”abilitatea” Maiei Sandu ca politician – are în partid o echipă bunicică, apoi o echipă neoficială de ”lideri de opinie” ce au susținut-o necondiționat (aici Igor Boțan ”salută” intențiile politice ale Maiei Sandu și își exprimă admirația pe cînd aceasta abia își anunța intenția de a face partid, în altă parte, deja după ce aceasta și-a construit partidul, Igor Boțan încearcă să-i contruiască un trecut disident: ”Maia Sandu, fiind membră a guvernului, a condamnat guvernarea coruptă din care făcea parte”).

Ceea ce m-a mirat a fost lipsa quasi-totală a unor filtre critice față de ”noul politician salvator” în mass-media moldovenească (nu mă refer aici la goarnele PD din televiziune și blogging care au aruncat cu mizerie cum au putut, ci la puținele surse mediatice non-PD).
Adică, vine cineva – un politician care pretinde că nu e politician, unul care pretinde că ar fi nou în politică, deși e de cîțiva ani buni acolo, unul cu un oarecare bagaj de experiență și realizări (nu neapărat toate pozitive și lipsite de controverse), în fine, unul care face multe promisiuni și îşi vinde o imagine de ”salvator” – și tu, ditamai mass-media care s-a prins de atîtea ori că mitul politicianului salvator e unul fals, că fostul idol s-a dovedit a fi la fel de mic (și ticălos) precum cei cu care luptă, tu nu-l iei deloc la întrebări, nu-l faci să transpire, nu-i scotocești bucățică cu bucățică rezultatele activității sale din trecut?!

Ca și cum ”cîinii de pază ai societății” ar fi ațipit.

Unica apariție mediatică a Maiei Sandu în care a primit ceva întrebări incomode a fost o emisiune la postul public de televiziune, Moldova în Direct din 11 mai 2016,  la care au mai participat analistul politic Cornel Ciurea și juristul Ion Dron. Maia Sandu a trebuit atunci să răspundă la cîteva întrebări foarte incomode legate de furtul din sistemul bancar și rolul ei în adoptarea deciziei de a aloca cîteva miliarde de lei din bugetul public pentru a acoperi gaura provocată de furt, dar întrebările deranjante nu au venit, așa cum ne-am fi așteptat, de la moderator ci de la unul dintre participanții la emisiune, Ion Dron… Moderatoarea emisiunii s-a mulțumit să comenteze, atunci cînd a fost întrebată de ce ar fi atît de blîndă și comodă cu politicianul invitat: Noi aici doar discutăm.

E chiar atît de grav, odată ce cauza e ”cea bună”?

E grav, zic eu.

Ca să ofer o analogie simplistă: să imaginăm o situație în care un producător de salamuri ar participa la o emisiune iar moderatorul, în loc să-l forțeze să demonstreze că crenvurștii conțin 100 % carne, n-au conservanți și sunt făcuți după rețeta tradițională, l-ar lăsa pe producător să-și laude nestingherit cîrnațurile, să povestească cîte în lună și în stele, fără nici o dovadă, cît sunt de bune mezelurile lui față de ale altora etc. Am crede această reclamă? Nu ni s-ar înfățișa dintr-odată ca fiind cam falsă, neverosimilă și dubioasă?

Situația cu prezența mediatică a Maiei Sandu a fost exact aceasta: invitată fiind la mai multe ziare, TV și portaluri on-line, politiciana a fost lăsată să povestească, în tihnă și pe larg, cum partidul ei e cel mai vajnic, cel mai credibil, că are toată experiența și dorința de a se lupta cu sistemul oligarhic, că experiența ei dă șanse multe partidului, că oamenii au nevoie de un asemenea partid, că… Pe scurt, publicitate gratuită și jurnaliști care au tot bombardat-o cu întrebări în cheia ”nu-i așa că vreți să salvați țara/lumea și că știți cum se face asta?”…

Și dacă am fi sceptici față de un vînzător de salamuri ce-și laudă prea mult marfa, de ce nu am păstra o doză similară de scepticism atunci cînd e vorba de politicieni care pretind că știu cum să ne guverneze destinele?

Un ”de ce?” cu două posibile răspunsuri.

Dintre cauzele complezenței mediatice față de Maia Sandu două mi se par plauzibile.

Una ar fi calitatea slabă a jurnaliștilor și moderatorilor TV. Pur și simplu nu prea sunt jurnaliști incisivi și gata. Așa mi s-a părut emisiunea de la postul public de televiziune precum și nenumărate apariții cu Maia Sandu în presă și pe on-line.

A doua cauză ține de o simpatie implicită pe care o au inclusiv jurnaliștii buni față de Maia Sandu. O simpatie care vine parțial din comoditatea de a comunica cu un politician inteligent, care vorbește bine și coerent, care e informat și pregătit. Parțial însă (și e vorba de o parțialitate mult mai mare!), asta ține de un fel de dorință secretă de a vedea în Maia Sandu politicianul-salvator, făcut din altă stofă, care va elibera negreşit țara din starea captivitate în care se află.
Pe fundalul presiunilor enorme pe care regimul le pune pe mass-media (azi se închide Politica, emisiunea Nataliei Morari de la TV7, probabil din motive financiare – Vlad Plahotniuc controlează, prin Casa Media, piața de publicitate, iar asta închide oxigenul TV7 și altor televiziuni mai mici), simpatia pentru Maia Sandu ca fiind un politician ”democratic, deschis și corect” mi se pare parțial motivată… Nu însă și justificată.

Totuși

Totuși e vorba de presă. Pe care o vrem agnostică atunci cînd scrie despre religie. Neafiliată atunci cînd scrie despre partide politice. Sceptică și bănuitoare atunci cînd scrie despre afaceri și funcționari. Cel puțin presa care se vrea bună. Care nu ar trebui să-şi pună drept scop construirea idolilor – lucru de care se ocupă cu succes presa de bulevard și cea de partid –, ci demolarea lor… N-avem de cîștigat, ca societate, dacă puțina presă bună și independentă ce a mai rămas va opera în regim de ”mașinărie de creat zei”…

Totuși, e vorba de un politician – Maia Sandu –  pentru care, un jurnalist cu ceva incisivitate ar fi găsit o puzderie de întrebări relevante ce rămîn deschise (și importante):

  1. În ce măsură, adeziunea Maiei Sandu pentru democrație participativă și incluziune poate fi considerată ca fiind deja ”dovedită”, de vreme ce, majoritatea reformelor implementate pe vremea cînd aceasta se afla în funcția de ministră a educației – de exemplu reducerea numărului școlilor rurale (așa-zisa optimizare) – s-a făcut fără consultarea populației locale (și fără consultări publice generale), într-un mod autoritar, arbitrar și chiar arogant? Asta în condițiile cînd măsura cu pricina afecta direct nenumărate comunități rirale mici.
    (Cunosc școli care, pe 15 august, adică cu două săptămîni înaintea începerii anului școlar încă nu fuseseră informate că vor fi închise, iar la momentul cînd s-a întîmplat aceasta, părinții au trebuit, în mai puțin de o săptămînă să își mute odraselele la altă școală. Mai cunosc localități în care, în momentul în care s-a închis școala, copiii nu au primit autobuz școlar ci mergeau cu rute comerciale.) Și apropo, există vreo evaluare complexă a acestei reforme educaționale, o analiză detaliată a ce s-a cîștigat (scopul era economisirea banilor, deci niște bani s-au economisit) și ce s-a pierdut (închiderea școlilor a însemnat, pentru multe localități, închiderea unicului focar de cultură)?
  2. În ce măsură ”solidaritatea” din numele partidului Maiei Sandu acoperă înțelesul uzual al noțiunii de ”solidaritate” sau e pur și simplu un cuvînt frumos menit să aducă ceva aromă de ”social” într-un partid presupus tehnocrat? Ca să dau un exemplu: pe vremea cînd Maia Sandu era încă ministră a educației, ea a eliminat divizarea locurilor propuse pentru înmatriculare în universități pe cote de candidați în funcție de locul de trai rural/urban, adică a eliminat cotele pentru absolvenții din mediul rural – o măsură de discriminare pozitivă ce recunoștea inegalitatea condițiilor și calității studiilor în mediul rural și propunea o soluție pentru remedierea ei. Maia Sandu n-a lichidat în nici un fel această inegalitate de calitate, dar a abolit cotele. Ceea ce, în condițiile Moldovei rurale nu mai e solidaritate cu cei care, din varii motive, nu pot accesa studii de calitate la locul de trai, ci e politică educațională ce menține și reproduce aceste inegalități. Unde-i solidaritatea? Mai adaug că personal am trimis un mail la ministerul educației pentru a-mi exprima îngrijorarea și obiecțiile dar nu am primit un răspuns nici pînă azi. Ceea ce-i mai adaugă o bilă neagră la capitolul ”democrație participativă”.
  3. Maia Sandu afirma, în legătură cu furtul bancar, că a votat pentru acoperirea furtului din bani publici pentru a proteja ”deponenții” – pensionari, mici antreprenori. Bun, să zicem că o fi așa. Întrebarea e însă – a făcut cunoștință atunci cu lista deponenților, atît persoane fizice cît și juridice, ca să vadă cine-s adevărații ”deponenți pe care i-am asigurat”? Pentru că, în afara de cîteva mii de pensionari stau, zice presa, căpușe de genul Caravita, firme cu protecție politică ce au participat atît la furtul miliardului, dar și vor mai fi despăgubite pentru că au furat… Mai e și o nedumerire legată de consecvență: în cazul educației, ministra nu s-a grăbit să cheltuie bani în plus, chit că la mijloc era nu doar costul financiar ci și socio-cultural al școlii, iar în cazul băncilor a votat pentru alocarea unor sume de cîteva ori mai mari fără să-i pese prea mult…

Și întrebări ar mai fi…
De s-ar găsi cine să o întrebe.

sursă imagine de fundal.