Ziarul de Gardă cu o relatare în baza unui studiu realizat despre percepţia distanţei sociale a locuitorilor RM faţă de anumite grupuri vulnerabile („minorităţi”): „Repre­zen­tan­ții comu­ni­tă­ții LGBTI, per­soa­nele de reli­gie musul­mană şi de etnie romă se numără prin­tre cel mai puțin accep­tate gru­puri vul­ne­ra­bile în R. Mol­dova, con­stată un stu­diu publi­cat de Ziua Inter­na­ţio­nală pen­tru Eli­mi­na­rea Dis­cri­mi­nă­rii Rasi­ale, de Ofi­ciul Îna­l­tu­lui Comi­sar ONU pen­tru Drep­tu­rile Omu­lui (OHCHR). // „Stu­diul pri­vind per­cep­ți­ile și ati­tu­di­nile față de ega­li­tate în Repu­blica Mol­dova” a ana­li­zat gra­dul de accep­tare şi de tole­ranţă faţă de 14 gru­puri vul­ne­ra­bile, prin atri­bu­i­rea unui indice de dis­tanţă soci­ală (IDS). Valoa­rea zero a IDS pre­su­pune dis­tanţa soci­ală minimă.// Ast­fel, cea mai mare dis­tanță soci­ală se mani­festă față de urmă­toa­rele gru­puri vul­ne­ra­bile: · per­soa­nele LGBTI (IDS 5,2 puncte) – ceea ce înseamnă că peste jumă­tate din res­pon­denți au optat pen­tru exclu­de­rea repre­zen­tan­ți­lor gru­pu­lui dat din țară; · per­soa­nele care tră­iesc cu HIV/SIDA (4,3 puncte) – accep­ta­rea aces­tora peste nive­lul de cetă­țean al țării; · ex-deținuții (3,6 puncte), per­soa­nele cu diza­bi­li­tăți men­tale și inte­lec­tu­ale (3,6 puncte);persoanele de reli­gie musul­mană (3,3 puncte); per­soa­nele de ori­gine afri­cană (3,1 puncte) și per­soa­nele de etnie romă (3,1 puncte) – accep­ta­rea aces­tora peste nive­lul de coleg de ser­vi­ciu.// Pe de altă parte, stu­diul con­stată că cea mai mică dis­tanță soci­ală este mani­fes­tată față de per­soa­nele vor­bi­toare de limba rusă (0,9 puncte) și rușii care locu­iesc în Repu­blica Mol­dova (0,9 puncte), deci accep­ta­rea aces­tora sub nive­lul de pri­e­ten.”

Anul trecut, Republica Moldova a intrat într-un top al țărilor dezvoltate ai căror cetățeni nu au acces la un closet normal. Potrivit unui studiu publicat de ziarul britanic „The Guardian”, în această situație delicată e fiecare al 4-lea locuitor. Iar veceurile publice gratuite aproape că lipsesc. „Când ai nevoie, mai bine te abții. Mergem la toaletă de fiecare dată înainte să plecăm de-acasă…”, așa îi sfătuiește pe cititorii săi și pe turiștii care au de gând să viziteze Republica Moldova Jamie Sands, un blogger de limbă engleză, care a locuit câțiva ani la Chișinău. Scurt, clar, cuprinzător și… trist. Cam asta e situația nu doar în capitală, dar și în întreaga țară la capitolul infrastructură sanitară. ÎÎn Chișinău, bunăoară, funcționează doar 14 veceuri publice gratuite, dar, în mod normal, la atâta populație, ar trebuie să existe vreo 800. Un reportaj de Adrian Ianovici.

Dan Alexe răspunde sarcastic falsei întrebări: De unde s-au luat musulmanii în Europa? ”“Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa.” In discursul de primire a titlului de Doctor Honoris Causa din partea universității din Cluj, Ana Blandiana deplânge prezența fostilor supuși din colonii prin orașele occidentale. Est-europenii (și românii, desigur) care discută problema islamului în Europa de vest o fac de pe niște poziții moraliste atât de caricaturale încât singura lor resursă este să-și acopere ignoranța prin agresivitate. “Franța și Anglia sunt de vină pentru că au primit in Europa milioane de musulmani“, se indignează ei, scoțând totul din contextul istoric. Fără să ne temem de etichetele lor tendențioase și inflamatorii (oricine explică istoric situația devine “stângist” și “tiers-mondist”), să le amintim că prezența primelor generații de musulmani în Franța și Anglia se datorează imperiilor coloniale ale acestor țări care, vreme de un secol și jumătate, și-au împărțit planeta. Anglia și Franța, da.”

O analiză de Armand Goşu în revista 22 despre rolul şi rostul campaniei militare ruseşti în Siria: „Ce obține Rusia de pe urma unei campanii militare de 163 de zile, care a costat oficial bugetul sta­tu­lui 33 de miliarde de ruble (cir­ca 482 de milioane de dolari)?
Majoritatea comentatorilor și analiștilor au inventariat un set de cel puțin cinci obiective atinse de Rusia:
1) ieșirea din izolarea internațională în ca­re se afla Putin în vara 2015, ca urmare a acțiunilor politico-militare ale Rusiei de de­stabilizare a Ucrainei;
2) Rusia și-a demonstrat statutul de pu­te­re globală, a fost capabilă să-și proiecteze forța militară în afara zonei de influență cunoscute;
3) campania din Siria a evacuat subiectul Ucraina din capul agendei cancelariilor oc­cidentale;
4) consolidează influența Rusiei în zona Ori­entului Mijlociu, în special în Siria, sal­vează și întărește regimul aliatului Bashar al-Assad, asigură Moscovei un loc pri­vi­le­giat la masa viitoarelor negocieri de pace;
5) militarii ruși revin în clubul de elită al celor mai performante armate din lume, establishmentul militar rusesc depășește bariera psihologică a înfrângerii din Af­ga­nistan și, pentru prima dată după 1989, efec­tuează o operațiune de proiectare a forței militare în afara granițelor Fe­de­rației Ruse și a fostei Uniuni Sovietice; ope­rațiunea din Siria a fost utilizată pen­tru a testa noi tipuri de armament și mu­niție.

Un fragment dintr-o carte în curs de apariţie de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom, 2016 – în revista 22. În acest fragment autorul analizează o baladă veche din spaţiul românesc, Toma Alimoş, şi anume transgresarea de către un străin nu doar a proprietăţii unui boier, ci şi al privilegiului acestuia de a dispune sexual de orice parte femeiască de pe moşia sa: „Pentru a sonda în profunzime cutumele se­xuale arhaice ale românilor, trebuie ana­li­zată şi literatura folclorică. Etnologii sunt de acord că balada Toma Alimoş este foar­te importantă ca „fosilă vie“ (în termenii lui Mircea Eliade) în cultura tradiţională românească, beneficiind de o răspândire generală în tot spaţiul românesc. Ea este ates­tată în toate regiunile locuite de ro­mâni, dar nu şi la vecinii noştri. Pe de altă parte, balada are o vechime considerabilă. Nu atât ca atestare documentară (prima va­riantă cunoscută se află într-un ma­nu­scris transilvănean din 1831), cât ca tramă epică. [Balada] Toma Alimoş e mai ve­che, cu mult mai veche“, constată Al.I. Phi­lippide. „Textul respiră o atmosferă foarte veche, prestatală“, conchide la rân­dul său folcloristul Adrian Fochi. // Ca şi balada Mioriţa, Toma Alimoş este un text ambiguu, neclar pentru noi, fiind ge­nerat de forme mentale, de obiceiuri ri­tuale şi de interdicţii magice nu doar dis­pă­rute, dar şi neînţelese azi. „Foarte pu­ţini folclorişti – observă Mircea Eliade – înţeleg că memoria populară a păstrat do­cumente autentice reprezentând ex­pe­rienţe mentale pe care actuala condiţie umană le face nu numai imposibile, dar chiar imposibile de crezut (Speologie, is­to­rie, folclor, 1939). Ambele balade ar tre­bui analizate şi cu uneltele antropologiei juridice. Evident, principala ambiguitate se referă la cauza înfruntării pe viaţă şi pe moarte dintre moşierul Manea şi voinicul Toma Alimoş. Ultimul pare că încalcă o cu­tumă juridică arhaică: in­ter­dicţia ca un străin să in­tre pe domeniul feudalului (eng. trespassing). Ne aflăm, cum inspirat spunea Ni­co­lae Iorga, „într-o ţară bo­ga­tă în poiene şi câmpii goale de locuitori, în pla­iuri fără stăpânitori si­guri“, fără hotare trasate şi certe. Un spaţiu ne-ho­tărât.”

Matei Bărbulescu face un reportaj despre sărăcie şi fumat în România, pe casajurnalistului.ro: „Politicienii români prezintă situația în termenii celor de la British American Tobacco: o alegere personală inexplicabilă. O evaluare a ONU din noiembrie 2015 concluzionează, însă, că autoritățile nu și-au îndeplinit datoria, ci chiar au contribuit la marginalizarea socială. 40% dintre români sunt în pragul sărăciei. // „Mi s-a spus adesea că sărăcia este o alegere. Așa este, dar alegerea este făcută adesea la nivel de politici guvernamentale, mai degrabă decât de persoanele afectate de sărăcie”, a spus Philip Alstor, raportorul ONU pe sărăcie și drepturile omului, când a venit în România. // Teoretic, când un cetățean nu-și găsește de lucru sau are alte probleme grave, statul intervine și îl ajută cu bani ca să iasă cât mai repede din gaură și să devină, din nou, productiv. În practica românească, ajutoarele sociale sunt un instrument de control politic și ajung în multe cazuri să funcționeze ca un drog, nu ca o resursă de urgență. // O parte din acești bani este cheltuită pe țigări și se întoarce la bugetul statului prin accize, lăsând o dâră canceroasă prin plămânii săracului, un comision pentru industria tutunului și un ciubuc pentru contrabandiști. (…)Numărul fumătorilor a scăzut, cât de cât, în perioada 2006-2014 – de la 31% la 27% din cetățenii peste 15 ani. 12% dintre românii care au doar studii primare fumează în fiecare zi, față de 20% dintre cei cu studii medii și superioare. Printre săraci sunt mai puțini fumători, dar cei care sunt (~jumătate de milion, după calculele noastre) cheltuie mai mulți bani pe țigări și se lasă mai greu.”

Un articol interesant de Princess Ojiaku, pe aeon.com, despre predipoziţiile rasiste ale fiecărui individ, reflectate printr-un bias (factor distorsionant) inconştient în ceea ce priveşte sensibilitatea sau suferinţa indivizilor ce aparţin uneo alte rase: “Perhaps the most insidious form of undercover racism is the racial empathy gap, a phenomenon backed by a massive amount of scientific evidence showing that all of us see other races as less sensitive to pain than ourselves. This perception has haunted the African diaspora for decades on end. Not only are black people routinely prescribed less pain medication by physicians than other groups when we’re hurt, but we’re often held to different standards of physical strength and treatment – such as when in 2014 the police officer Darren Wilson in Ferguson, Missouri characterised his victim, the teenage Michael Brown, as a ‘demon’ who could super-humanly resist the impact of multiple gunshot wounds before ultimately succumbing to death. // I spoke to Contreras-Huerta about his findings, which were published in PLOS ONE in 2013. ‘Race is a particular [type of social group] bias because [unlike other types of social group bias] many people don’t think that they have that bias,’ he told me. ‘Most people say specifically that they are not racist.’ // And that, in a nutshell, might be the most damaging part of the racial empathy gap – we bury it deep in the subconscious in layers of denial to protect our social reputation. We might explicitly deny our internal reactions, but implicitly we follow their whispered mandates right down the line.”

Antropologul Alain Bertho  despre complexitatea terorismului în Europa: “Daech est un enfant monstrueux de notre monde et de notre époque. Daech s’installe dans les imaginaires et les pratiques les plus contemporaines : celle de l’image en ligne, celle des «youtubeurs» et des réseaux d’amis Facebook. La vérité est ailleurs, et Dieu est en ligne. Daech propose à la rage une mission, à la mort un sens, au bien et au mal une légitimité divine. Ceux qui racontent leur conversion peuvent même parler de «reconstruction de soi». Enfin, Daech inscrit son eschatologie mortifère dans la disparition de l’avenir terrestre. Les voies qui conduisent à Daech sont socialement diverses et largement séculières. Mais la «révélation» décrite par nombre de jihadistes et la «conversion» qui s’ensuit (qui, d’une certaine façon, concerne aussi les jeunes de culture musulmane) les entraînent dans une passion commune, authentiquement religieuse, celle du martyre, dans une stratégie collective, un corpus théologique et une histoire, celle du jihad moderne.”

Iulia Popovici în Observatorul Cultural despre atentatele de la Bruxelles și reacțiile locale: ” atentatele de acum de la Bruxelles, ca și cele de la Paris de anul trecut, nu au, în ciuda isteriei de la televizor, o coloratură exclusivă, etnică ori religioasă. Ele sînt motivate de o ideologie. Una politică. Și nu e prima dată cînd continentul european e scuturat de bombe astfel justificate, ce lasă în urmă zeci de victime. În anii 1970-2000 și chiar și la începutul noului mileniu, ceea ce ucidea era, în Marea Britanie și Spania, naționalismul separatist, iar în locuri precum Germania (cu ale sale Rotte Armee Fraktion/Fracțiunea Armata Roșie, care a organizat într-un singur an atentate în șase orașe, sau National­sozialistischer Untergrund/ Undergroundul Național-Socialist, care a ucis, unul cîte unul, nouă imigranți și a organizat atentate împotriva comunității acestora), agenda politică de extremă stînga sau de extremă dreapta. Orice altă pistă de interpretare e doar o formă de manifestare a iraționalității induse de spaimă. Ceva foarte uman, de altfel. „Dușmanul“ e acum la îndemînă în afară, nu înăuntru (deși, în ciuda revendicărilor Statului Islamic, atentatele sînt comise, de regulă, de cetățeni europeni cu frustrări și agende personale de „dinăuntru“, nu de import), fiindcă e mai ușor să vezi diferențele decît asemănările. Și vrem să ferecăm bine ușa. Și ce-i de făcut? Frica ține de instinctul de supraviețuire. Frica e reactivă, nu activă. Frica e una dintre cele mai puternice emoții umane negative. Emoției trebuie să i se răspundă cu gesturi vast simbolice. Instinctual, vrem imaginea dătătoare de încredere a soldaților cu arme automate, a controalelor amănunțite, a șefilor de servicii secrete asigurîndu-ne că nimic nu scapă neinterceptat. Ce contează că Bruxelles-ul era deja la nivel ridicat de alertă antiteroristă, după arestarea, acum cîteva zile, a lui Salah Abdeslam (principalul suspect pentru atentatele de la Paris, din noiembrie), și totuși asta nu a împiedicat atentatele. Ce contează că, rațional, în părțile cele mai profunde ale minții noastre logice, știm că nici un gard, nici un zid, nici un sistem de supraveghere în masă nu pot pune stavilă încrîncenării unui singur om de a se lăsa să moară ucigîndu-i și pe alții. Că la fel de rațional știm că nici întoarcerea la tehnologia Evului Mediu nu va putea face să dispară milioanele de arme deja traficate înăuntrul Europei, detonatoarele potențiale care zac în circuitele electrice ale telefoanelor noastre, materialul exploziv potențial din petardele, artificiile și îngrășămîntul chimic produse de zecile de fabrici cu mii de locuri de muncă, forța ucigașă din tonele de fier ale mașinilor noastre etc. Și că ceea ce trebuie tratat sînt cauzele, motivațiile, dorința. În plină criză emoțională – care ar trebui combătută tot cu emoție, dar cine știe cum se poate face asta? eu nu –, vrem să dispară lumea pe care tot noi am creat-o, ca să ne fie iarăși bine. Și toată lumea știe cum s-o distrugă – renunțînd la tot, începînd cu periculoasele libertăți –, numai cum s-o repare nu știe și nu vrea să știe nimeni.”

Economistul senegalez Felwine Sarr crede că Africa nu trebuie să ajungă pe nimeni, să imite pe nimeni ori să copie vreun model extern: Africa însăși poate deveni un model: ” En effet, quand on indique la place d’un pays comme la Tanzanie dans un classement mondial, au lieu de constater que ce pays a doublé son revenu par habitant en moins de dix ans, et le chemin qu’il a parcouru, qui prend sens par rapport à son histoire économique interne, on le compare au Japon ! Ce qui n’a aucun sens. Comme si les trajectoires socio-historiques étaient comparables sur une même échelle. C’est justement un tel discours qui a servi à justifier toute l’entreprise coloniale. L’Europe a inscrit tous les autres pays dans sa narration, et l’Afrique dans une position de subalternité. Elle a imprégné ainsi l’imaginaire collectif bien au-delà de son espace. C’est là sa grande victoire. C’est de ce siège qu’il s’agit de la déloger pour explorer d’autres possibles. Des théories, qui ont perduré et structuré notre imaginaire pendant plus de cinq siècles ne disparaissent malheureusement pas en cinquante ans d’indépendance. Il faut traquer les survivances de ce discours dominant dans le langage de tous les jours, dans le regard que nous portons sur nous-mêmes. D’autant que les mots utilisés ont un pouvoir performatif : parler de sous-développement, de clandestins, de retard… n’est pas sans effet. C’est un usage du langage handicapant car renvoyant exclusivement à des dimensions déficientes de sa propre réalité et faisant silence sur les multiples richesses que les groupes et les individus recèlent. Pour en sortir, les Africains doivent faire l’effort de se recentrer, de se regarder autrement, à travers leurs propres catégories. Un modèle fini est souvent plus séduisant qu’une recherche longue et incertaine. Oui, nous avons une histoire singulière, longue et complexe. Aussi devons-nous nous envisager comme les sujets de notre histoire. Que voulons-nous devenir ? Quelle société voulons-nous ? Quel type d’homme voulons-nous produire ?” Un scurt fragment al ultimei cărți a lui Sarr, ”Afrotopia”, poate fi citit aici.

Glenn Greenwald despre modurile în care ne solidarizăm cu europenii, în cazul unor tragedii, și ignorăm tragediile din alte părți ale lumii:” American cable news has broadcast non-stop coverage of the horrific attack in Brussels. Viewers repeatedly heard from witnesses and from the wounded. Video was shown in a loop of the terror and panic when the bombs exploded. Networks dispatched their TV stars to Brussels, where they remain. NPR profiled the lives of several of the airport victims. CNN showed a moving interview with a wounded, bandage-wrapped Mormon American teenager speaking from his Belgium hospital bed.  All of that is how it should be: That’s news. And it’s important to understand on a visceral level the human cost from this type of violence. But that’s also the same reason it’s so unjustifiable, and so propagandistic, that this type of coverage is accorded only to Western victims of violence, but almost never to the non-Western victims of the West’s own violence. A little more than a week ago, as Mohammed Ali Kalfood reported in The Intercept, “Fighter jets from a Saudi-led [U.S. and U.K.-supported] coalition bombed a market in Mastaba, in Yemen’s northern province of Hajjah. The latest count indicates that about 120 people were killed, including more than 20 children, and 80 were wounded in the strikes.” Kalfood interviewed 21-year-old Yemeni Khaled Hassan Mohammadi, who said, “We saw airstrikes on a market last Ramadan, not far from here, but this attack was the deadliest.” Over the past several years, the U.S. has launched hideous civilian-slaughtering strikes in Yemen, Pakistan, Afghanistan, Syria, Somalia, Libya, and Iraq. Last July, The Intercept published a photo essay by Alex Potter of Yemeni victims of one of 2015’s deadliest Saudi-led, U.S.- and U.K.-armed strikes.”

Michael Kimmelman despre necesitatea unour spații publice: ” The agora announced the town as a polis. Agoras grew in significance during the Classical and Hellenistic years, physical expressions of civic order and life, with their temples and fishmongers and bankers at money-changing tables and merchants selling oil and wine and pottery. Stoas, or colonnades, surrounded the typical agora, and sometimes trees provided shade. People who didn’t like cities, and disliked democracy in its messiness, complained that agoras mixed religious and sacrilegious life, commerce, politics, and theater. But of course that was also their attraction and significance. The agora symbolized civil justice; it was organic, changeable, urbane. Even as government moved indoors and the agora evolved over time into the Roman forum, a grander, more formal place, the notion of the public square as the soul of urban life remained, for thousands of years, critical to the self-identity of the state. I don’t think it’s coincidental that early in 2011 the Egyptian revolution centered around Tahrir Square, or that the Occupy Movement later that same year, partly inspired by the Arab Spring, expressed itself by taking over squares like Taksim in Istanbul, the Plaça de Catalunya in Barcelona, and Zuccotti Park in Lower Manhattan. And I don’t think it’s coincidental that the strangers who came together at places like Zuccotti and Taksim all formed pop-up towns on these sites, producing in miniature form (at least temporarily) what they imagined to be the outlines of a city, with distinct spaces designated for legal services, libraries, medical stations, media centers, kitchens serving free food, and general stores handing out free clothing.”

 

VIDEO.

Într-un clip realizat la comanda ONU, se explică războiul din Siria şi criza refugiaţilor.

Cornel Ban vorbește la TVR Cluj despre cartea sa, ”Dependență și Dezvoltare”.

 

Sursă imagine de fundal: Libération