[label shape=”” type=””] Bradley L Garrett [/label]

 

În acest prim episod dintr-o serie de articole privind schimbarea naturii spaţiului urban, Bradley L Garrett, geograf, cadru universitar şi urbanist de tip gonzo (n.t. neconvenţional), dezbate conceptul de „SPP” – spaţii publice privatizate – şi se întreabă ale cui sunt de fapt oraşele noastre.

„SPP”-ul Granary Square din cartierul londonez King’s Cross este unul dintre cele mai mari spaţii amenajate în aer liber din Europa. Fotograf: John Sturrock, the Guardian.

Am primit de curând un link spre un videoclip publicat pe YouTube intitulat We Too (Şi noi), în care un intrus se strecoară ilegal în clădirea încă în şantier a zgârie-norului de 34 de etaje Lexicon din apropierea centrului tehnologic numit Silicon Roundabout din Londra şi instalează un cort la ultimul nivel.

Videoclipul arată cum, după o noapte bună de somn, intrusul deschide fermoarul din faţă al adăpostului şi păşeşte afară în aerul proaspăt al dimineţii. Oraşul i se dezvăluie într-o panoramă uluitoare, sugerând vederea de care se vor bucura viitorii locuitori ai zgârie-norului – sau, mai probabil pentru Londra, vederea pe care investitorii internaţionali o vor folosi ca punct de vânzare când vor repune apartamentul pe piaţă după mai mulţi ani în care nu l-au locuit.

Mai târziu în aceeaşi zi, am primit alt link, către site-ul de mică publicitate Craigslist, unde „singuraticul de la Lexicon”, cum am început să-i spun, pusese o reclamă la „penthouse de lux extrem de convenabil în Islington”, ilustrat prin fotografia contrastantă a cortului său dominând oraşul. Morala acestei prestaţii – cum că „Şi noi dormim în penthouse-uri” – a fost un mod ludic de a reformula preocuparea cea mai apăsătoare privind oraşul neoliberal: al cui este acesta de fapt?

 

Videoclipul We Too, publicat de un anonim, prezintă un intrus care se strecoară ilegal într-un zgârie-nor londonez în construcţie

„În ciuda numeroaselor obiecţii din partea politicienilor […], amenajarea de spaţii publice privatizate […] continuă să ia amploare şi să se extindă.”

Geograful David Harvey a scris că „libertatea de a ne construi şi reconstrui oraşele şi pe noi înşine este … unul dintre drepturile noastre cele mai preţioase şi totuşi unul dintre cele mai neglijate drepturi ale omului”. Generaţii întregi de teoreticieni ai urbanismului, de la Lewis Mumford la Jane Jacobs şi Doreen Massey, au afirmat că spaţiul unde oraşele se „reconstruiesc” este mai degrabă cel public decât cel privat. Aşadar, o parte din problema legată de spaţiile publice privatizate („SPP”) – pieţe în aer liber, grădini şi parcuri care par publice dar de fapt nu sunt – este că drepturile cetăţenilor care le folosesc sunt mult restrânse. Deşi această chestiune poate părea de natură academică, din moment ce putem servi prânzul liniştiţi şi pe o bancă de parc privat, consecinţele multiplicării şi extinderii SPP-urilor se resimt la toate nivelurile, de la propriul psihic la capacitatea noastră de a protesta.

Daţi-mi voie să ofer două exemple din alte oraşe. Fiind originar din Los Angeles, m-am întors de curând în oraşul natal în vizită. Când mi-am întrebat un vechi prieten unde se găsea spaţiul public în LA, acesta mi-a răspuns: „Care, de vânzare?” Poate suna sarcastic, însă Los Angeles este un oraş cu proasta reputaţie de a-şi anihila spaţiul public şi transportul în comun. Prietenul meu mi-a explicat mai târziu confuzia-i intenţionată trimiţându-mi un articol din Los Angeles Times despre modul în care oraşul a început să vândă porţiuni de stradă pe piaţă ca spaţiu publicitar pentru antreprenorii mai şmecheri.

Acesta e un model – iar în continuare iată un altul. Cu mai mulţi ani în urmă am fost în Phnom Penh, Cambodgea, şi am întrebat un coleg dacă putem merge într-un loc fotogenic. Am fost dus la Stadionul Naţional construit de Vann Molyvann în 1964, un mamut în stil Brutalist a cărui construcţie a fost demarată în anticiparea Jocurilor peninsulare din Asia de Sud-Est din 1963.

Când am ajuns, locul era plin cu sute de oameni, dintre care nu am văzut niciunul având vreun rol oficial. Unii făceau cursuri de aerobic în aer liber, alţii vindeau porumb copt pe tarabe mobile, câţiva îşi uscau rufele la soare şi mulţi nu făceau decât să se plimbe pe jos sau cu scuterele. Am văzut chiar şi un copil care făcea baie într-o găleată şi care a încercat să mă stropească. Nimic nu era încuiat. Am intrat şi ieşit nestingherit din diferitele zone, inclusiv marele stadion acoperit, pe care nu se aflau decât o mână de puşti trăgând dintr-o ţigară. Se simţea o energie puternică în aer, generată de această mică doză de haos – un sentiment că aici se putea întâmpla orice.

„[…] locul era plin cu […] oameni, […] niciunul având vreun rol oficial” … Stadionul Naţional din Phnom Penh este un model diferit de spaţiu public. Fotograf: Bradley L Garrett.

Atunci mi-am dat seama că una din problemele cu aceste SPP este că sunt lipsite de o astfel de energie. Îţi dau sentimentul unei monitorizări, a unui control, care nu permit o desfăşurare naturală a activităţii comunitare. Londra, ca şi multe alte oraşe, eşuează în mod regretabil când este vorba de a asigura diversitate în modul de raportare a populaţiei la aceste spaţii.

În 2012, publicaţia the Guardian a desfăşurat o campanie de colectare de date privind SPP în Regatul Unit. Deşi incomplet, proiectul a scos la iveală un tipar clar. Acest tip de spaţii au început să apară în anii 1980 (ceea ce nu e o surpriză) în întreaga ţară, iar numărul şi suprafaţa lor au crescut constant în cursul anilor 2000. Acestea includ zona More London, un domeniu de 13 acrii (n.t. circa 5 ha) de-a lungul malului sudic al Tamisei. Amenajarea acestuia a fost finalizată în 2003, iar în 2013 a fost vândut societăţii imobiliare St Martins din Kuweit pentru 1,7 mld £, în cadrul uneia dintre cele mai mari tranzacţii imobiliare comerciale din istoria Regatului Unit.

Transformarea zonelor din jurul Primăriei Generale în SPP atrage imposibilitatea de a mai protesta în preajma biroului primarului şi a sediului primăriei generale londoneze (Greater London Authority – GLA). Se pare că este imposibil şi să faci fotografii: când filmam cu postul Channel 4 acolo anul trecut, am fost rapid scoşi de pe proprietate. Şi acesta nu a fost un caz unic. În 2010, în timpul unei şedinţe a comitetului pentru urbanism şi locuinţe al consiliului general londonez (London Assembly), Jenny Jones, membru al partidului ecologist, a spus: „Ne-a luat opt ani să negociem cu More London pentru a obţine permisiunea ca noi, politicienii, să dăm interviuri televizate în faţa propriei noastre clădiri.”

În ciuda numeroaselor obiecţii din partea politicienilor şi a Manifestului pentru spaţiu public al lui Boris Johnson din 2011, amenajarea de spaţii publice privatizate precum More London continuă să ia amploare şi să se extindă, incluzând nouă acrii (n.t. peste 3,5 ha) planificaţi în Tower Hamlets, o suprafaţă mare de teren din vecinătatea centralei electrice Battersea, precum şi spaţii deschise şi parcuri în zona Woodberry Down lângă sectorul Manor House, de unde am fost alungat acum câteva luni pentru că făceam fotografii. Având în vedere modul în care aceste amenajări vin să contrazică obiectivele declarate ale autorităţii locale de a extinde spaţiul public în adevăratul sens al cuvântului, nu pot fi învinovăţiţi cei care cred că autoritatea publică londoneză nu deţine controlul amenajării urbanistice a Londrei.

„Când spaţiul e controlat, tendinţa este de a ne disciplina, de a ne controla comportamentul şi de a ne limita interacţiunile.”

3

Propunerea de reamenajare a centralei electrice Battersea presupune şi mai mult spaţiu public privatizat. Foto: LDA Design.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ce ne aşteptăm să se întâmple în spaţiul public? În 2008, geograful Ash Amin scria că „spaţiile publice caracterizate de mişcarea neîngrădită a persoanelor [produc] ritmuri noi generate de numeroasele posibilităţi relaţionale”. Am avut propria experienţă a unor astfel de elemente relaţionale pe Stadionul Naţional din Phnom Penh. Când spaţiul e controlat, însă, şi mai ales când publicului nu îi este clar care sunt limitele legale sau acceptabile ale acţiunilor sale, tendinţa este de a ne disciplina, de a ne controla comportamentul şi de a ne limita interacţiunile, în special după confruntări jenante cu agenţii de pază.

Proprietarii de terenuri sunt perfect conştienţi de acest lucru şi exploatează aceste sensibilităţi. Noul spaţiu amenajat Granary Square din cartierul King’s Cross este unul dintre cele mai mari spaţii amenajate în aer liber din Europa – aproximativ aceeaşi suprafaţă ca şi piaţa Trafalgar Square. Spre deosebire însă de Trafalgar Square, această piaţă este şi un SPP. Fotograful Nicholas Goodden şi-a instalat un trepied acolo de curând pentru a face o fotografie şi a fost imediat interpelat de agenţii de pază care l-au întrebat dacă are permis pentru aşa ceva. Când acesta a spus că nu, i s-a cerut să treacă de cealaltă parte a canalului pentru a face poza. Cu alte cuvinte, a fost dat afară din spaţiul „public”. Acest lucru nu i s-ar fi putut întâmpla unui fotoreporter în Trafalgar Square, care este în proprietatea Coroanei şi în administrarea autorităţii publice londoneze.

Mai mult, o astfel de întâlnire cu agenţii de pază poate trezi sentimente de precauţie şi duce la îngrădirea propriului comportament pentru a evita confruntarea. Michel Foucault a scris despre efectele psihologice ale acestui tip de autodisciplinare: „Persoana supusă unui câmp limitat de vizibilitate, de care este conştientă, îşi asumă responsabilitatea pentru reprimarea propriei puteri, iar această reprimare acţionează spontan asupra persoanei şi imprimă în aceasta relaţia de putere în care joacă simultan ambele roluri, devenind principiul propriei supuneri.”

În cadrul unui eveniment recent TEDx Southampton University despre spaţiul public în Londra, am afirmat că a sosit momentul unei acţiuni directe împotriva pierderii de spaţiu public – o acţiune care să amintească de drumeţia ilegală în masă pe platoul Kinder Scout întreprinsă de Asociaţia drumeţilor din Regatul Unit (The Ramblers) în 1932, descrisă de Lord Roy Hattersley ca fiind „cea mai reuşită acţiune directă din istoria britanică”. Întreprinderea unor acţiuni de identificare şi utilizare a spaţiului public evită o concentrare pe subiectul spinos şi, ca să fiu sincer, deprimant, al spaţiului deja pierdut. În schimb, astfel de acţiuni se axează pe lucruri care stau în puterea noastră.

4

Programul Pops Profiler, dezvoltat de Oliver Dawkins, student la centrul CASA, care prezintă spaţiile publice privatizate din Londra

Geograful Don Mitchell afirmă că spaţiul public într-un oraş supravegheat reprezintă mici insule de libertate înconjurate de „arhipelagul carceral” al lui Foucault – oraşul supravegheat. De aici se naşte o întrebare crucială: ce se întâmplă când micile noastre insule de libertate nu mai pot fi distinse în cadrul oraşului? Sociologul Richard Sennett afirmă că spaţiile publice private sunt „spaţii publice moarte”, deoarece esenţa convivialităţii, a spontaneităţii, a întâlnirii şi, da, acea mică doză de haos sunt eliminate. Spaţiile nu mor pentru că nu sunt agreabile – chiar şi eu mă bucur de trândăveală pe treptele de lângă canal din Granary Square – ci pentru că posibilităţile de relaţionare cu aceste spaţii sunt reduse la minim.

„Grupurile sociale care pretind spaţiu în zona publică, care creează spaţii publice, devin ele însele publice prin aceste acţiuni,” scrie Mitchell. „De exemplu, oamenii fără adăpost se pot reprezenta ca o parte legitimă a «publicului» doar în spaţii publice.” Oricine îşi poate imagina reacţia unui agent de pază de la Granary Square în faţa unui om al străzii londonez care îşi manifestă public nenorocirea pe gazonul lor artificial privat.

Puterea entităţilor private de a împiedica anumite activităţi în spaţii „publice” şi chiar de a bloca accesul public la acestea a fost întărită cu ocazia procesului privind protestul Occupy (Ocuparea). La data de 14 octombrie 2011, s-a dat o hotărâre judecătorească prin care „se interzice «persoanelor străine» intrarea, staţionarea sau traversarea [pieţei Paternoster Square]”. Deşi protestul Occupy poate părea ca ţinând de trecut, acest proces a fost important pentru că a creat un precedent: protestele în spaţiu deschis privat nu vor fi tolerate.

Nu a fost o coincidenţă faptul că singuraticul de la Lexicon menţionat mai sus a expus un cort în reclama lui fictivă. Cortul a devenit un totem puternic: de la Brian Haw la Occupy, acesta simbolizează transferul sferei private în cea publică, şi a ajuns să fie atât de temut de autorităţi încât consiliul municipal al burgului Westminster din centrul metropolei londoneze a adoptat nişte hotărâri în 2012 menite „să reglementeze utilizarea corturilor, a altor structuri şi echipamente de dormit”. Adio campare urbană!

„Momentul unei acţiuni directe împotriva pierderii de spaţiu public […] care să amintească de drumeţia ilegală în masă pe platoul Kinder Scout […] [di]n 1932”

Primul obstacol în acest sens este totuşi lipsa unei cartografieri sistematice a spaţiului public din Londra. Oliver Dawkins, student la Centrul de analiză urbanistică aprofundată (CASA) al universităţii londoneze UCL, a creat un program „Pops Profiler” care permite vizualizarea SPP-urilor din municipalitatea londoneză. Datele disponibile pentru public pe hărţile Open Street Maps (OSM) nu indică niciun spaţiu deschis desemnat explicit ca fiind accesibil publicului larg (deşi există multe spaţii al căror regim de proprietate este „nespecificat”). Aceasta înseamnă că utilizatorii OSM nu pot afla care spaţii deschise sunt publice şi care sunt private.

Anul trecut, când am încercat să fac o plimbare pe o bucată din poteca Tamisei cu Jack Shenker şi Anna Minton, am găsit multe porţiuni de potecă subexploatate – inclusiv o porţiune unde am avut acces doar după ce paznicul unei clădiri ne-a cerut actele de identificare. Arhitectura ostilă descurajează oamenii să intre, iar proasta semnalizare îi direcţionează greşit. Ceea ce am afirmat în discursul meu TEDx este că ar trebui să începem să identificăm sistematic pe hărţi aceste spaţii publice şi să le folosim pentru a sensibiliza locuitorii cu privire la bunurile pe care le avem – înainte de a le pierde (un video aici).

Aşadar, acesta este planul meu. Intenţionez să scriu o serie de articole în rubrica dedicată oraşelor, Guardian Cities, în care voi aborda chestiuni principiale despre locurile unde se află spaţii publice şi despre modul în care sunt folosite. Mă interesează şi modul în care oamenii subminează spaţiul privat prin întreprinderea de acţiuni „publice” fără permisiune, pentru a crea ceea ce Hakim Bey numeşte „zone autonome temporare”. Instalarea cortului pe zgârie-norul Lexicon Tower este un bun exemplu în acest sens.

Ca etnograf, mă interesează abordarea acestui proiect de la bază, căutând să identific acţiuni mici şi ajutând la organizarea de evenimente în spaţiile publice. Aspectul fundamental pentru mine este cel legat de vizibilitate. Dacă informaţiile despre spaţiul public – unde se află acesta, la ce poate fi folosit – nu sunt clare, atunci mici acţiuni pot ajuta la a afla ce este şi ce nu este posibil … informaţii care pot fi apoi cartografiate. Dacă aveţi vreun caz de împărtăşit şi care poate fi inclus în articolele viitoare, vă rog să ne contactaţi.

 

Traducere din limba engleză de Ioana Rus, membră a campaniei SOS Parcurile Plopilorparc cluj (adi) 2015: http://www.theguardian.com/cities/2015/aug/04/pops-privately-owned-public-space-cities-direct-action

 

 

Sursa: SocialEast.ro

Sursă imagine: www.theguardian.com