[label shape=”” type=””]Răzvan Dumitru [/label]

 REPUBLICA MOLDOVA: UN MONOPOL OLIGARHIC

Creată în tumultul anilor ’90, clasa de afaceri din Republica Moldova s-a constituit ca parte din stat. Oamenii politici şi cei mai de seamă oameni de afaceri, businessmenii moldoveni, sunt cam aceiaşi. Să ne amintim că marele om de afaceri al Republicii Moldova era, acum mai bine de 6 ani, fiul preşedintelui Voronin. Acum, cei mai importanţi doi oameni de afaceri moldoveni sunt liderii formali sau informali ai celor două partide importante din Republica Moldova – Partidul Democrat şi Partidul Liberal Democrat (Vladimir Plahotniuc si Vlad Filat) și grupul oamenilor de afaceri și politicieni cu care cei doi sunt asociați.

Aceasta este bineînţeles o stare de fapt destul de apropiată de definiţia unui sistem oligarhic. Oligarhia se definește ca un grup restrâns de oameni ce gestionează un sistem politico-economic din care îşi extrage resursele pentru a putea menţine închis sistemul celor din afara lui.[1] Diferite rețele de solidarizare oligarhică bazate pe rude, prieteni și de colegi din partid, organizaților de tineret, servicii secrete, armată, universități, războaie, revoluții) au existat în tot spaţiul post-socialist ai anilor ’90. Treptat însă, Europa Centrală şi de Est a alterat acest model prin integrarea în instituţiile şi fluxurile de capital Euro-Atlantice. Capitalul vestic a devenit dominant în Europa Centrală şi de Est, parte a NATO şi a UE, eliminând cel puțin parțial monopolurile oligarhilor locali, fie prin coalizare, subordonare sau eliminare.

Spre deosebire de ţările acestea, Republica Moldova nu a fost nevoită să se deschidă capitalului extern. În Republica Moldova cu greu se găsesc ceva firme internaţionale neintermediate și controlate de oameni de afaceri locali. Explicaţia la îndemână este dezinteresul capitalul mare față de o piaţă aşa de mică. Uitându-ne însă la cazurile altor țări și mai mici din aceeași zonă (țările Baltice, Georgia, Slovenia) putem vedea că acestea au fost totuși interesante pentru capitalul vestic. Ce face atunci diferența?

În ultimii 20 de ani, o clică destul de redusă de oameni de afaceri locali controlează economia Republicii şi fluxurile de bani care intră şi ies din ţară. Acest control este exercitat de monopoluri prezente în toate sectoarele economice şi este garantat cu protecţia instituţiilor statului, ce sunt controlate direct sau indirect de aceiaşi oligarhi. Din aceste monopoluri administrate privat, dar protejate politic, sunt extrase resursele menţinerii sistemului actual, atât politic, cât şi economic. Din monopolul comerţului şi al altor servicii destinate populaţiei, al schimburilor şi transferurilor la vedere şi ascunse din bănci, din convertiri şi spălări de bani trăieşte bine o clasă redusă de politicieni ce sunt şi oameni de afaceri bogaţi.

Cu toate acestea, în Republică sunt şi oamenii de afaceri străini. Ruşi, ucrainieni italieni, turci, spanioli, sirieni, români fac afaceri, dar le fac cu permisiunea şi cu protecţia acestor mari monopolişti moldoveni. Oligarhia moldovenească blochează sistematic accesul capitalului străin pe piaţa moldovenească, atâta timp cât acesta nu este mediat de către clasa oligarhică locală. Pentru orice business deschis local îţi trebuie un acoperiş (krîşa) personalizat de un om politic sau funcționar înalt (un parlamentar, primar, membru al guvernului, preşedinte de raion sau de țară). Spre deosebire de ţările din jurul Moldovei unde au intrat din anii ’90 marile lanţuri de comerţ vestice nu sunt prezente aici. O excepţie este doar Metro, deschis ca un joint venture cu un om de afaceri vărul unui important politician local. În acelaşi sistem al protecţiei şi asocierilor locale funcţionează şi marile companii petroliere venite pe piaţa Republicii Moldova (Rompetrol, Petrom şi Lukoil).

O problemă a acestui tip de oligarhie locală capitalistă este că marea parte din capitalul investit în Republica Moldova, foarte mic în comparaţie cu ţările din jur, nu este produs de economie, ci provine din fonduri de asistenţă externe, mediate în mare parte de către aceeaşi oligarhie locală. În afara resurselor venite din asistență externă, lupta oligarhiei locale a fost şi este de a controla resursele provenite din intermediere locală, în diverse forme: comerţ, rentă şi trafic. Într-un asemenea context, oligarhia locală, deţinătoare a monopolurilor comerciale și a instituțiilor statului, nu a avut interesul şi nici nu a simţit presiunea să dezvolte noi industrii. De altfel, sunt rare cazurile de dezvoltare a unor noi industrii de oligarhii locali in spațiul post-sovietic, în Rusia și în Ucraina oligarhia locala a reușit doar să mențină în funcțiune o parte a industriei sovietice și eventual să o adapteze piețelor internationale. Oriunde în lume, o clasă mică de oameni de afaceri locali, cu greu poate avea acces la pieţe externe de produse cu valoare adăugată mare. Acolo capitalul industrial lasă loc doar inovatorilor, și lor, cu greu. Zbaterea Chinei de a crea companii viabile pe piețele cu valoare adăugată mare este grăitoare. Clasa oamenilor de afaceri moldoveni şi-a arondat însă afacerile în comerţ, producţie agro-alimentară şi intermediere financiară. Toate acestea au făcut ca Republica Moldova să aibă una dintre cele mai slabe rate de investiţii de capital în economie din regiune şi, prin urmare, una dintre cele mai slabe evoluţii economice în comparaţie cu ţările din jur.

MOLDOVA CA ŢARĂ DE TRANZIT

Incă de la începuturile capitalismului est-European, zeci sau chiar sute de mii de Moldovenii și-au câștigat existența ca jucători între piețele vestului și cele ale estului. Confruntați cu șomajul, sau întreprinzători mai mult sau mai puțin importanți în privatizările defunctei economii sovietice, oamenii de afaceri moldoveni de toate calibrele au transportat peste granițe, au vândut și cumpărat tot ce se putea: fructe, legume, țigări, televizoare, computere, si magnetofoane, oameni, materiale de construcții, arme, bani, substanțe chimice și nucleare, legale și ilegale. Activitatea de comerț internațional a fost una dintre cele mai populare activități economice până la criza din 1998.

Prin urmare, rolul politic regional pe care clasa de afaceri autohtonă o vedea pentru Moldova în urmă cu câţiva ani era cea de pod/legătură dintre est şi vest. Cuvântul cel mai des pe care l-am întâlnit la Chișinău era pragmatismul, deci luarea în considerare a tuturor oportunităților, o concepție similară cu cea a arbitrajului în piețe. „Noi trebuie să ne folosim avantajele de a fi între România şi Rusia, vorbim atât ruseşte, cât şi româneşte, facem afaceri în Rusia, în Ucraina, în România, și Europa”, îmi spunea în urmă cu câțiva ani un om de afaceri prosper și pro-român din Chişinău. El își trimisese cei doi copii la studii în București iar soţia locuia deja în Braşov. Ramăsese în Moldova pentru a administra fabrica de carmangerie construită cu know-how german și danez.

În ultimii ani au apărut în presă tot mai multe informaţii cu privire la rolul instituţiilor financiare moldoveneşti în albirea unor sume enorme de bani provenite de la marii oligarhi şi mafioţi ai spaţiului rus (vezi afacerea Gorbuntov – http://www.riseproject.ro/articol/reteaua-asasinilor/ şi cazul Renato Usatii – http://www.riseproject.ro/articol/video-asasin-in-lege/).

„Eu când am judecat, m-am uitat ca materialele prezentate să corespundă legii. De fiecare dată venea un băiat moldovean din Chişinău şi-mi prezenta actele precum că părţile implicate în proces nu aveau careva obiecţii. Documentele erau perfectate la cel mai înalt nivel. Eu am urmărit ca în urma ordonanţelor să nu plece bani din ţară. Banii veneau din Rusia şi plecau mai departe, în altă ţară”, declara un judecător moldovean implicat într-o schemă de spălare de bani din Rusia către UE. Conform investigaţiei Rise Project era vorba de 20 de miliarde de dolari transferaţi prin băncile moldoveneşti din Rusia și apoi mai departe în țări din UE, https://www.rise.md/articol/operatiunea-ruseasca-the-laundromat/).

RĂZBOIUL DIN UCRAINA ȘI DIMINUAREA ROLULUI DE INTERMEDIERE AL OLIGARHIEI MOLDOVENEȘTI

Spre deosebire de aceste businessuri, recentul scandal al dispariţiei unui miliard de dolari (aproximativ o optime din PIB) din trei bănci cu capital privat şi de stat din Republica Moldova, cu ajutorul unui spin doctor al spațiului post-sovietic (Ilan Shor), ales apoi primar al Orheiului, cred că trebuie privit în contextul recentelor schimbări geo-politice din regiune. Ipoteza pe care o avansez este că războiul din Ucraina a periclitat rolul de intermediar jucat de elita moldovenească între spaţiul post-sovietic şi Uniunea Europeană. În plus dorinţa recentă a oligarhiei din Ucraina[2] și Moldova de a se apropria de UE din punct de vedere politic a deranjat Federaţia Rusia şi interesele ei in regiune.

Cred că, astfel, devine plauzibilă ideea că furtul miliardului de dolari din cele trei bănci moldoveneşti s-a datorat diminuării accesului la resurse a oligarhiei moldovenești. Cifrele comerţului oficial spun acelaşi lucru: în 2014 şi 2015 comerţul internaţional al Republicii Moldova scade vertiginos atât la importuri, cât şi la exporturi.[3]

Intrând în această zonă a explicaţiei, pare într-adevăr raţională politica Rusiei de impunere a embargoului economic pentru a forţa clasa politică moldovenească să-și ajusteze comportamentul politic în linie cu interesele ruse. Coaliția de la putere a rezistat șantajului dar pentru a putea menţine controlul, odată cu diminuarea resurselor, oligarhia locală s-a văzut nevoită să apeleze la puținele resurse interne existente: banii din băncile în care statul avea și rol de administrare.

Împinsă în această situaţie de schimbarea contextului regional, oligarhia moldovenească se află într-un moment dificil. La cotitură o așteaptă grupuri mai mici de foști funcționari și mafioți moldoveni mai bine conectați la oligarhia rusă. Aceștia din urmă utilizând discursuri populiste au câștigat primării ale orașelor și mai dezavantajate decât Chișinăul, iar o parte din ei aspiră la puterea centrală.[4] Prezum, din nou, că sferele de afaceri de la putere încearcă să găsească resurse alternative extinzându-și businessurile și pe alte piețe. Mă gândesc că cele două noi lanţuri de restaurante fast-food moldoveneşti (Andy’s Pizza și La Plăcinte) ce s-au deschis la Bucureşti în ultimii doi ani ar putea fi un indicator al acestei reorientări.

Oligarhia moldovenească are nevoie urgentă de resurse pentru a putea relaxa piaţa locală ce se contractă accelerat. Orice resursă este binevenită. De aici insistenţa cu care clasa politică de la Chişinău face apel și la ajutor financiar extern. În ultima vreme însă instituțiile vestice conștiente că au rămas singurele ancore ale Chișinăului, fără concurența de la est, se arată mai intransigente. Doar România a decis deja să acorde sprijin financiar (cele 100 milioane de euro promise de câţiva ani vor fi, se pare, cheltuiţi), încă speriată că aripa pro-rusă să nu (re-)câştige puterea.

DOUĂ OPŢIUNI: TERGIVERSARE SAU SACRIFICARE PARȚIALĂ

Datorită presiunii populare, grupurilor de la putere le rămâne din ce în ce mai puţin timp să se poată salva în întregime. Confruntați din nou cu spectrul revoltei populare la Chişinău, politicienii moldoveni discută despre reforme instituţionale şi reformarea justiţiei. Ceea ce încă nu se discută este monopolizarea economiei și a fluxurilor de capital în țară de unde se adună resursele pentru a-și putea menţine poziţiile. Resursele se subţiază, iar bătalia se va înteţi. Prin urmare și tensiunea dintre populaţia din ce în ce mai sărăcită şi clasa de business și politică locală, din ce în ce mai speriată, va creşte.

Spargerea monopolurilor capitaliștilor locali ce perpetuează starea de tensiune şi duce Moldova către cote din ce în ce mai mari ale sărăciei nu cred că poate veni decât din exterior, atât la nivel economic, cât şi la nivel politic. Deocamdată însă clasa oligarhică moldovenească negociază încă o infuzie de legitimitate politică drapată în termeni reformatori clamând susținerea întăririi justiţiei, ceea ce ar intra în contradicție cu propriile interese și cu structurarea post-sovietică a statului moldovenesc. Atât businessul, cât şi instituţiile statului sunt structurate de reţele de prietenie şi rudenie, iar acestea reuşesc să coordoneze instituţii şi sectoare întregi economice și să scape despărțirii dintre public și privat, politic și economic.

Lipsa de granițe dintre economie și politică este atât de generală încât rețeta succesului în Republica Moldova spune că cineva trebuie să-și înceapă cariera întâi într-o instituție publică ca mai apoi să-și deschidă o afacere privată care să beneficieze de informațiile și relațiile acumulate în interiorul statului o unificare practică a funcției publice și a antreprenoriatului.

Astfel, lupta împotriva corupţiei pare o problemă insolvabilă într-un sistem instituţional construit pe relații private și controlat prin relații foarte ierarhizate. Acestea mențin opacitatea vis-à-vis de problemele fundamentale ce ţin de controlul oligarhic al economiei şi politicii moldoveneşti, al ne-separării politicului de economie, al blocării modernizării şi îmbunătăţirii economice prin conectarea la fluxuri de capital globale şi regionale. Capitalul extern cu potenţial inovator şi de ocupare suplimentară a forţei de muncă este ignorat, iar subiectul deschiderii către capitalul extern nu trece nici măcar prin radarul discuţiilor din sfera publică.

Menţinerea controlului politic e în strânsă dependenţă cu menţinerea monopolului asupra pieţelor locale. Baza de extragere se diminuează, iar aceasta nu poate împinge decât la consolidarea şi mai dură a monopolurilor sau la reducerea dimensiunii oligarhiei. Speranţa elitei locale este ca monopolurile să poată fi menţinute prin sacrificarea câtorva membri sau prin tergiversarea reacției populare până la găsirea de noi resurse.

[1] DEX-ul definește oligarhia ca „formă de conducere a statului, în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrâns de persoane. Grup de persoane care exercită puterea într-o astfel de formă de guvernământ. 2. (În sintagma) Oligarhie financiară = grup restrâns de mari posesori ai capitalului financiar, care domină viața economică a unui stat.’’

[2] Armand Goşu abordează rolul oligarhiei în Ucraina aici: http://www.revista22.ro/la-ce-e-buna-oligarhia-in-ucraina-54803.html

[3] http://unimedia.info/stiri/cifre-tot-mai-sumbre-exporturile-si-importurile-de-marfuri–in-scadere-99281.html

[4] Același carismatic Renato Usatîi, acum primar ar Bălțiului, prezentat de investigația RiseProject ca un om de afaceri cu legături dubioase cu mafia și autoritățile ruse, dar și cu ultimele rămășițe ale hoților în lege moldoveni, este unul dintre sustinătorii valului de nemulțumire populară recentă și un promotor al relațiilor instituționale mai puternice cu Rusia http://ru1.md/ro/protest-tsentre-kishineva/ și http://ru1.md/ro/novgorod-nachali-sblizhenie/

Sursă imagine: RFE/Svoboda.