[label shape=”” type=””] Victoria Apostol [/label]

Singurul ministru cu coaie din guvern” – această afirmație a fost menționată de către jurnalista Natalia Morari într-o emisiune ca o descriere a ministrului educației Maiei Sandu. Pare a fi o afirmație amuzantă și deloc deranjantă, mai ales că toată lumea știe ce semnificație are. La nivelul cunoașterii comune se știe că, atunci când această expresie este folosită la adresa cuiva, se dorește a spune că acea persoană e puternică, curajoasă, ambițioasă și e apreciată pentru manifestarea acestor calități în situații de criză sau atunci când nimeni altcineva nu îndrăznește să ia atitudine. Drăguț, nu? De fapt nu e chiar atât de drăguț, deoarece această expresie nu este una inocentă; această expresie este una sexistă și are o conotație profund patriarhală. În continuare voi explica cum patriarhatul și sexismul se manifestă și se perpetuează prin intermediul acestei expresii (dar și altele similare) care sunt parte a vocabularului nostru obișnuit. Nu voi personifica acest articol, adică nu mă voi grăbi s-o acuz pe Natalia Morari de sexism pentru că acest aspect e mai puțin relevant. Pe mine mă interesează mai degrabă procesul din spate și mai puțin „fața” acestui proces. Oricum, voi face referire la un moment dat la activitățile Nataliei pentru a exemplifica procesul de internalizare a patriarhatului și a aspirațiilor acestuia.

Coaiele sunt părți ale organului genital masculin și au o funcționalitate biologică, așa cum o au toate organele noastre, inclusiv și cele genitale feminine și masculine. Totuși, labiile mari ale vaginului nu au devenit simbol al puterii și curajului. Nimeni nu face referire la nicio parte a organului genital feminin pentru a-și exprima aprecierea pentru cineva care a luat atitudine atunci când alții au refuzat. Oare de ce coaiele au reușit să devină simbol al curajului și atitudinii curajoase, iar labiile mari ale vaginului nu numai că nu au reușit să devină simbol a ceva pozitiv, dar rămân a fi invizibile și necunoscute ca atare? Sunt sigură că unii cititori și cititoare nici acum nu știu care sunt labiile mari ale vaginului, că doar noi în Moldova nu vorbim despre vagin și elementele sale exterioare, ci doar despre pizdă sau păsărică ca un tot întreg.

Coaiele au reușit această performanță deoarece puterea și curajul au fost asociate bărbaților ca fiind calități înnăscute, iar bărbații au fost definiți prin prisma organelor genitale, la fel ca și femeile, adică ești bărbat dacă ai penis și testicule și ești femeie dacă ai vagin și ovare. Totuși, dotarea bărbaților cu coaie nu i-a stabilit automat ca puternici și curajoși. Puterea și curajul bărbaților vine pe linia istorică de evoluție a lumii. Aceștia au mers la vânat și pescuit, în timp ce femeia doar năștea și iar rămânea însărcinată, deci nu prea avea cum să participe la vânătoare și pescuit aflându-se mai mereu într-o stare de gravidă, lăuză și crescătoare de copii. În acest fel, bărbații (cisgen) datorită lipsei posibilității de a rămâne însărcinați și apoi ne având nicio responsabilitate pentru cei născuți au avut tot timpul din lume să se afle în spațiul public, în afara colibei/casei/palatului/apartamentului că să-și exercite puterea și curajul, și în acest fel cuvintele bărbat și curaj, putere și atitudine au devenit sinonime. Și cum bărbatul are coaie, acestea au devenit și ele sinonime ale curajului, puterii și atitudinii. Și femeile? Ele sunt curajoase, puternice și pot lua atitudine? Da, sigur că femeile sunt curajoase, puternice și pot lua atitudine, doar că femeile nu au fost lăsate să-și manifeste curajul, puterea și atitudinea. Femeile luptătoare din istorie au fost percepute mereu ca o excepție de la regulă, ca apoi nici nu să mai fie studiate la orele de istorie. În acest mod s-a ajuns astăzi că femeile tinere din epoca contemporană nu prea au modele femeiești curajoase și puternice de urmat, și nu că acestea nu ar exista, ci că acestea sunt invizibile în istorie și în prezent. Totuși, care e regula, ziceam mai sus că cele curajoase erau și încă sunt văzute ca o excepție de la regulă?

Regula este că o femeie este întotdeauna sexul slab, o femeie curajoasă și puternică nu mai este femeie (are coaie/curaj, de exemplu, adică dispune de un atribut ce nu-i este caracteristic și pe care îl împrumută). O femeie trebuie să fie feminină! Și așa ajung unde de fapt e buba societății moderne, în special a celei din Moldova: femeia și feminitatea.

Feminitatea nu este înnăscută la fel ca și curajul, atitudinea și chiar puterea. Feminitatea este însușită la fel ca și curajul și atitudinea. Feminitatea nu este o însușire exclusiv caracteristică femeilor, iar prin feminitate înțelegem un anumit fel de comportament, un anumit corp, anumite gesturi și anumite caracteristice abstracte cum ar fi curajul sau lipsa acestuia. Sandra Lee Bartky susține că noi ne naștem cu organe genitale diferite, adică sex masculin și sex feminin, însă nu ne naștem feminini sau masculini. Aceasta e o idee mai veche enunțată de renumita feministă socialistă franceză Simone de Beauvoir care spunea că noi nu ne naștem femei, ci devenim femei, iar aceasta a devenit cumva un laitmotiv pentru a explica genul ca o construcție socială, precum și feminitatea și masculinitatea care la fel sunt niște constructe sociale.

În textul său, „Foucault, Feminity, and the Modernization of Partriarchal Power”, Bartky a analizat practicile care disciplinează și produc un corp care în gesturi și aparență este recunoscut ca feminin. Astfel, ea le-a clasificat în trei categorii:

1. practicile disciplinare care au scopul să producă un corp de anumite dimensiuni și configurații;

2. practicile disciplinare care atașează acestui corp un repertoar specific de gesturi, posturi și mișcări;

3. practicile disciplinare care sunt îndreptate spre a expune acest corp ca o suprafață ornamentată.

Voi exemplifica aceste practici pentru o mai bună înțelegere: 1. femeile feminine au un corp de dimensiunile 90x60x90; 2. femeile feminine nu gesticulează prea mult, vorbesc puțin, râd finuț, eventual cu mâna la gură etc.; 3. publicitatea și filmele sunt mijloacele de a prezenta femeile conform exemplelor de la punctele 1 și 2. Așadar, femeile care nu au un corp ce corespunde anumitor dimensiuni și nu au anumite gesturi și mișcări, atunci nu sunt feminine și nu au nicio șansă să apară pe vreo copertă de revistă. Practic dacă curajul e sinonim cu bărbat, chiar DEX-ul definește curajul ca bărbăție (șic!), atunci feminitatea a devenit sinonim cu femeie! Dacă nu ești feminină, atunci nu ești femeie, cam asta e logică societății moldovenești patriarhale, și nu numai. Și dacă e să continuăm această logică patriarhală, atunci devine clar că o femeie curajoasă e mai puțin feminină și ea de fapt face ceva străin ei, ea face ceva ce de obicei face o persoană cu coaie, adică un bărbat cu coaie.

Însă peisajul se complică, dar devine și mai interesant atunci când această gândire patriarhală este promovată de femei! Când femeile sunt cele care apreciază alte femei pentru curajul manifestat prin referire la coaie, când femeile le atacă pe alte femei că nu ar fi feminine, când femeile educă alte femei că o femeie adevărată nu râde tare și nu sta cu picioarele larg deschise în rutieră, când femeile îi educă pe bărbați că o femeie e ca o floare – gingașă și neajutorată, adică feminină. Și lista poate continua. Dacă e să ne gândim chiar la Natalia Morari – ea e o femeie activă, implicată. A făcut investigații jurnalistice destul de riscante și s-a implicat în protestele din 2009, deci activitățile ei o clasifică ca o femeie curajoasă și cu atitudine. Totuși, când a fost în situația de a aprecia o altă femeie pentru aceleași calități, Natalia a apelat la coaie, adică a apelat la singurul model de manifestare a curajului, și anume cel unde curajul e egal bărbat, egal coaie. Cum au ajuns femeile să aprecieze alte femei doar prin referire la modele bărbătești de curaj? Cum au ajuns femeile să educe alte femei că ele sunt femei doar dacă sunt feminine?

Răspunsul la aceste întrebări e simplu și complicat în același timp, și anume femeile au internalizat gândirea patriarhală. De exemplu, li s-a spus de atâtea ori că locul lor e la bucătărie, încât astăzi multe femei cred că locul lor e chiar la bucătărie, că ele chiar trebuie să fie gospodine că să fie considerate femeie. Și dacă totuși ideea locului la bucătărie mai scade din valoare, adică deja sunt destul de multe femei care nu se văd doar în bucătărie, atunci ideea feminității egal femeie nu scade deloc și e încă una foarte puternică.

Iris Marion Young, în textul său, „Throwing Like a Girl: A Phenomenology of Feminine Body Comportament, Motility and Spatiality” susține că, cu cât o fată își asumă un statut de a fi feminină, cu atât ea se va auto-percepe ca fiind fragilă și nu foarte distinsă în mișcări, și cu atât mai mult ea își va supune propriul corp inhibiției. Marion explică faptul că există un anumit tip de comportament corporal feminin și anumite mișcări corporale feminine pe care o fată le învață o dată ce ajunge să înțeleagă că ea e fată. De exemplu, învață să meargă ca o fată, să țină spatele ca o fată, să arunce ca o fată, să mănânce ca o fată, să stea așezată ca o fată, să gesticuleze ca o fată etc. Ceea ce de fapt înseamnă că ea învață să-și controleze și limiteze propriul corp în mișcare și gesticulare deoarece altfel va pierde din feminitate. Dar de la cine învață toate aceste lucruri?

Răspunsul la această întrebare a fost oferit de Bartky care a explicat că femeile au ajuns să se auto-disciplineze ca să fie și să rămână feminine prin adoptarea celor trei categorii de practici disciplinare descrise mai sus. Însă, cel mai interesant e că impunerea acestor practici nu are un conducător sau o conducătoare identificabil/ă, adică nu putem arăta spre nimeni cu degetul că acea persoană e dușmanul femeilor și le impune tot felul de standarde pe care ele trebuie să-le îndeplinească ca să fie feminine. Bartky susține că puterea disciplinară care are scopul să producă o feminitate corporală adecvată este anonimă și dispersată în societățile moderne. Această putere disciplinară nu este bazată pe violență sau pedeapsă publică, și nici nu are scopul să limiteze corpul femeiesc de a se deplasa dintr-un loc în altul. În schimb, are scopul de a controla corpul femeilor în relație cu dimensiunile sale, poftele sale, posturile sale, gesturile și comportamentele în spațiu, dar și apariția oricărei părți corporale vizibile. Mai mult, Bartky spune că atât timp cât aceste practici disciplinare au scopul de a produce un corp inferior, ele trebuie văzute ca părți componente ale unui sistem opresant și inegal al subordonării sexuale. Acest sistem transformă femeile în companioni docili și supuși bărbaților așa cum armata își transformă proaspeții recruți în soldați.

Înainte de concluzie, e important să menționez că expresia „are coaie” nu e neutră nici față de bărbați. Bărbații cu coaie sunt considerați bărbații adevărați! Cei fără coaie, adică necurajoșii și slabii de caracter nu sunt „mujishi”. Prin urmare, și bărbații au de confruntat standardele masculinității și feminității. Cum poate un bărbat să plângă sau să-i fie frică de ceva? E cam imposibil într-o societate patriarhală care promovează și impune un singur tip de masculinitate (bărbați cu coaie) și un singur tip de feminitate (femei slabe și docile).

În concluzie, expresia „are coaie” folosită în contextul de apreciere a unei persoane pentru curajul manifestat sau forma sa negativă, „nu are coaie”, în contextul deprecierii, e una sexistă atât față de femei, cât și față de bărbați. Conotația acestei expresii relevă gândirea patriarhală de a percepe femeile doar în relație cu un tip de feminitate și de a percepe bărbații doar în relație cu un tip de masculinitate. Într-o societate patriarhală imperativul de a defini femeile prin prisma feminității servește scopul supunerii femeilor, așa cum cele care nu se încadrează și care refuză să se încadreze în standardele feminității nu sunt considerate femei. Iar internalizarea profundă de către femei a practicilor de disciplinare a corpurilor lor constituie forma cea mai sigură a patriarhatului de a-și continua existența. Feminitatea și masculinitatea sunt constructe sociale și nicidecum caracteristici înnăscute. Există o diversitate de feminități și masculinități care sunt însușite atât de femei, cât și de bărbați. Femeile masculine continuă să fie femei, precum și bărbații feminini continuă să fie bărbați. Iar curajul și puterea de a spune lucrurilor pe nume nu sunt caracteristici înnăscute, ci dobândite pe parcursul vieții și care nu sunt influențate de sexul biologic a persoanelor, ci de stereotipurile de gen existente. Iar Maia Sandu trebuie apreciată pentru curajul ei doar prin ai acorda cuvinte de laudă ca „bravo! Sunteți o persoană curajoasă”, fără a face apel la coaiele de care nu are nevoie ca să fie curajoasă. Și ca să înțelegeți mai bine cum funcționează internalizarea gândirii patriarhale, atunci răspundeți-vă la următoarea întrebare: de ce nu toate femeile sunt feministe?

P.S am auzit câteva femei, persoane publice din Moldova să răspundă un NU răspicat la întrebarea dacă sunt feministe, ca imediat a doua frază să fie: femeile TREBUIE să fie feminine, eu sunt feminină. Cam așa funcționează internalizarea gândirii patriarhale.