ARTICOLE.

Cornelia Cozonac și Olga Ceaglei au dezvăluit, în Adevărul, o schemă prin care sunt acaparate terenurile publice din orașul Chișinău: ”Mai multe scheme de acaparare a terenurilor municipale funcţionează de ani buni în Chişinău, aducând prejudicii de milioane bugetului local. Terenurile publice ajung în proprietate privată fără să fie scoase vreodată la licitaţie, însă ilegalităţile sunt trecute cu vederea de autorităţile locale şi organele de drept. În septembrie anul trecut, şeful Direcţiei Sănătate a Primăriei Chişinău, Mihai Moldovanu, anunţa o megareformă a reţelei spitaliceşti din Capitală. Între altele, urmau să fie comasate Maternitatea nr. 2, Spitalul nr.4 şi Spitalul „Sfântul Arhanghel Mihail“. Moldovanu dădea asigurări că totul se face spre binele sistemului municipal de sănătate, în timp ce managerii spitalelor vizate au exprimat rezerve şi temeri. Totodată, unii consilieri municipali au declarat că cineva ar avea interes să pună mâna pe terenul Maternităţii nr. 2. Investigaţiile noastre arată că presupunerile nu sunt lipsite de temei. Un bloc de locuit cu 14 etaje, cu 180 de apartamente cu suprafaţa totală de peste 10.000 de metri pătraţi şi un spaţiu comercial la parter. Asta intenţionează să construiască firma GMC Imobil Invest în parcul Maternităţii nr.2, amplasată în inima capitalei, la intersecţia bulevardului Grigore Vieru cu strada Ierusalim. Pentru a obţine dreptul de folosinţă asupra terenului, a fost pusă la punct o schemă, nu fără concursul unor funcţionari de la Primăria municipiului Chişinău, a unor judecători de la Curtea de Apel Chişinău şi a unor reprezentanţi ai întreprinderii Chişinăuproiect. Pentru a-şi pune în aplicare planul de acaparare a proprietăţii municipale la un preţ de nimic, autorii schemei au recurs şi la fals în acte, lucruri trecute cu vederea, însă, de instanţele de judecată.”

„Cum se pierd terenurile publice [în municipiul Chişinău]”, o investigaţie de Victor Moşneag în Ziarul de Gardă: „În ultimii ani, practic toţi conducătorii Direcţiei generale arhitectură, urbanism şi relaţii funciare (DGAURF) au depus sesizări la adresa conducerii Consiliului Municipal Chişinău (CMC) şi a Primăriei Chişinău în care reclamă lacune în activitatea Direcţiei Asistenţă Juridică (DAJ). Conform acestor sesizări, există zeci de dosare în care juriştii municipiului nu şi-ar fi onorat obligaţiile pentru care sunt plătiţi. Aceştia fie nu se prezintă în instanţa de judecată atunci când se examinează dosarul, fie nu depun recurs la multe hotărâri prin care Primăria este obligată să cedeze loturi de teren unor persoane private, fie îl depun peste termenul legal, pierzând astfel dosarul. În acest fel, municipalitatea pierde zeci de terenuri fără a lupta cu adevărat pentru ele. Diana Gurschi, şefa Direcţiei, susţine însă că aceste informaţii nu corespund adevărului şi că pentru toate dosarele invocate în notele informative i-a prezentat dări de seamă primarului Dorin Chirtoacă. (…)În total, se spune în nota informativă [prezentată lui D. Chirtoacă, de către Ion Carpov, şeful interimar al DGAURF, aproximativ 7 ha de terenuri au fost pierdute de autorităţi din această cauză doar în perioada anilor 2011-2013.”

Combinat STRATEGIC de milioane preluat de la stat pe nimic”, o investigaţie de Victor Moşneag în ZdG: „Combinatul de Produse Cerealiere (CPC) din Chişinău, la care statul deţine aproape 80% din acţiuni, a rămas fără vreo 60 de bunuri imobile, în urma unor tranzacţii mai mult decât dubioase, care au avut loc timp de câteva zile, în luna aprilie 2014. Acestea toate au intrat în posesia unei firme fondate cu doar câteva zile înainte de tranzacţie. (…)Doritori de a pune mână pe Combinat s-au găsit însă şi fără iniţierea procesului de privatizare. Astfel, deşi instituţia nu a fost vândută de către stat, ea a rămas aproape fără bunuri imobile. Acestea au fost vândute într-un mod mai mult decât suspect în luna aprilie 2014, în urma a două tranzacţii succesive, care au avut loc la o distanţă de două zile. Conform informaţiilor de la ÎS Cadastru, pe 23 aprilie 2014, 60 de bunuri imobile care aparţineau CPC au fost cedate, în urma unui contract de vânzare-cumpărare cu nr. 3403, firmei SRL SERVIVET. Peste doar două zile, pe 25 aprilie 2014, firma SERVIVET a revândut aceleaşi bunuri imobile, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2635, firmei SRL FINANCIAL INVESTMENT GROUP. Cu câteva zile înainte de aceste tranzacţii, conform informaţiilor de la Cadastru, SA AVICOLA BUCOVĂŢ solicita aceste bunuri în contul unor datorii. Firma FINANCIAL INVESTMENT GROUP, deţinătoarea celor 60 de imobile, a fost fondată la 16 aprilie 2014, cu doar 9 zile înainte de a intra în posesia clădirilor, fiind administrată de către o persoană cu numele Liliana Valentin Ţurcanu, care figurează şi în calitate de unic fondator. Firma este specializată în construcţia de clădiri, activităţi de proiectare, hoteluri, baruri şi restaurante. Sediul SRL-ului este într-un apartament de pe str. Toma Ciorbă, 32/1.”

Irina Papuc, pe e-sănătate.md, scrie despre starea catastrofală a asistenței medicale pentru persoanele bolnave de hepatită în Moldova: ”Bolnavii de hepatita C mor cu zile, deoarece nu mai ajung să beneficieze de tratamentul, care este asigurat din sursele statului. Problema este că medicamentele cumpărate de Ministerul Sănătății ajung doar pentru maxim 300 de bolnavi, în timp ce în lista de așteptare stau mii de persoane. Ca să-și salveze viața unii merg să se trateze în clinici private, iar alții scot mii de euro pentru a „scurta” rândul. (…) Stela Leucă este una dintre bolnavii care nu a putut aștepta să se scurteze rândurile astronomice de la stat și s-a adresat la o clinică privată. Numai pentru medicamente 280 de mii de lei. „Tratamentul este foarte costisitor. Am plătit zeci de mii de lei pentru medicamente, iar tratamentul de susținere m-a costat încă vreo sută de mii de lei. La stat este foarte greu să ajungi. Nimeni nu-ți explică nimic- nici la cine să te adresezi, nici unde poți primi tratament. Cunoștințele mele mi-au spus că dacă le pui 3.000 de euro în buzunar, atunci te ajunge mult mai repede rândul”, povestește ea.” Astăzi, în Republica Moldova tratamentul hepatitelor costă aproximativ 15.000 de euro.

Moldovenii cumpără cancer, alergii și intoxicații la cutie”, un articol de Sorina David pe Sănătate Info: „În magazinele alimentare, piețile, dar și marketurile din Moldova se vând produse alimentare cu termen de valabilitate chiar și până la cinci ani. Este vorba despre conserve din carne, pește, fructe sau legume, care stau pe rafturile magazinelor ani întregi până ajung să fie consumate de cineva. În acest mod ajung moldovenii să cumpere cancer, alergii, gastrite, intoxicații și alte maladii grave din marketurile din țară. De acest lucru ne-am convins chiar singuri după ce am mers prin mai multe magazine din capitală.”

Educaţie la internat: Copii cu deficienţe mintale, cu sapa pe dealul mare, o investigaţie de Eugenia Pogor şi Anastasia Nani, la Centrul de Investigaţii Jurnalistice: „Într-un sistem educaţional moştenit din URSS, copiii cu nevoie speciale din internate muncesc de mici în agricultură pentru a deveni zilieri după absolvire. La Visoca, Soroca, bunăoară, generaţii întregi prelucrează încă din anii ’80 un lot de 13 hectare, lucrând şi în afara orelor, în timp ce bugetul anual al şcolii este de câteva milioane de lei. // Ora 19.30. Sâmbătă. Iunie. Când majoritatea copiilor profită din plin de vacanţa mare, elevii de la şcoala auxiliară din Visoca se întorc istoviţi de pe deal, doi câte doi, cu sapele pe umăr. După cină, stau cuminţi pe la poarta internatului, cu privirea pierdută, parcă aşteptând pe cineva să-i ia acasă, şi se bucură când vreun trecător le întinde câte un leu-doi.// Îi găsim prăşind la porumb şi floarea-soarelui şi săptămâna următoare, tot pe înserat. Cât vezi cu ochii, câmpul verde e împânzit de copii care muncesc cu spor. Unii par a fi mici de tot, de 8-10 ani, cu sapele cât ei sau chiar mai mari. Nu par a fi deranjaţi că au fost puşi la treabă, ba chiar li se pare un lucru bun. „Suntem aici de la ora 15.00. La toamnă, vom strânge roada. Directoarea o va vinde şi va face bani. Are grijă de noi. Mâncăm de patru ori pe zi“, intră în vorbă Ion (n.r. nume schimbat), de 17 ani, explicându-ne că a ajuns la internat doar pentru că se descurca greu la învăţătură. Nu reuşim să vorbim şi cu colegii lui mai mici, deoarece o supraveghetoare ne interzice să-i abordăm. Facem, însă, câteva poze şi le trimitem la Ministerul Educaţiei, care a demarat o anchetă de serviciu. (…) Internatul de la Visoca a mai fost în atenţia publică după ce patru absolvenţi ai acestei instituţii au ajuns sclavi la o stână de oi din satul Voloave, Soroca. În august 2011, postul de televizune Aici TV relata că tinerii lucrau din zori până în noapte, mâncau doar pe apucate şi dormeau în grajd, la un loc cu animalele. Băieţii le-au povestit jurnaliştilor că proprietarul stânei nu-i plătea şi îi mai şi bătea. Procurorii din Soroca au pornit atunci un dosar penal, însă, în scurt timp, ancheta a fost încetată. Oamenii legii ne-au comunicat că stăpânul gospodăriei s-a ales doar cu o amendă.”

Igor Cașu amintește de o aniversare tristă: acum 100 de ani izbucnea Primul Război Mondial. ”Primul Război Mondial a schimbat radical Europa şi întreaga lume. Ambele tabere beligerante credeau că va fi de scurtă durată, soldaţilor spunându-li-se că vor fi acasă de Crăciun, în decembrie 1914. Cei care au supravieţuit au prins sărbătorile de iarnă în sânul familiei abia după 4 ani. Acum un veac, la 28 iulie 1914, Austro-Ungaria atacă Serbia, având carte blanche din partea Germaniei, cu care avea încheiată o alianţă militară de peste trei decenii. Ţarul Rusiei Nikolai al II-lea, văr drept cu împăratul german Wilhelm al II-lea, a încercat în zadar să tempereze simpatia populară a supuşilor săi pravoslavnici pentru Serbia ortodoxă. Rusia se mobilizează, drept urmare Germania îi declară război la 1 august. Peste 2 zile, Berlinul declară război şi Franţei, aliatul ruşilor de două decenii. Marea Britanie intră în război în ziua următoare invocând încălcarea de către germani a neutralităţii Belgiei, a cărei garant Londra era conform unui tratat din 1839. Deşi de departe Germania pare a fi cea mai responsabilă putere care declanşează „Marele Război”, cum e numit conflictul în epocă, majoritatea ţărilor beligerante au partea lor de vină deopotrivă, acestea introducând anterior serviciului militar obligatoriu – cu excepţia notabilă a Marii Britanii – ceea ce era o măsură care anticipează temerile sau intenţiile belicoase ale ţărilor în cauză. Pe lângă aceasta, toate Marile Puteri, dar şi unele mijlocii sau mici, ca Serbia, adoptase planuri de înarmare rapidă şi opinia publică era pregătită psihologic de un război, spiritele fiind încinse şi fiecare având speranţa într-o victorie rapidă şi categorică. Germania era cointeresată să înceapă războiul cu cât mai devreme posibil, pentru a nu permite Rusiei să-şi ducă la capăt planul de înarmare ţintit pentru 1917. În ciuda a ceea ce aşteptau ambele părţi beligerante – Antanta şi Puterile Centrale – războiul s-a transformat în curând într-un război defensiv, de uzură, un război al tranşeelor, s-a spus, decât într-un război fulger (blitzkrieg), de tip ofensiv. Deşi se părea că la un moment dat Germania şi aliaţii săi aveau sorţi de izbândă, până la urmă deznodământul a fost în favoarea Antantei care dispune şi mobilizează mai multe resurse economice, militare şi umane decât adversarul. Mai ales că din aprilie 1917, Statele Unite intră în război de partea Antantei ca putere asociată, opinia publică americană fiind înclinată să intre în conflictul din Europa mai ales după scufundarea, de către submarinele germane doi ani mai devreme, a vasului de pasageri Lusitania (mai 1915), tragedie în urma căreia au murit 1195 de persoane, dintre care 128 cetăţeni americani.”

Victoria Stoiciu pe Contributors.ro ”Imaginați-vă o țară oarecare. O țară în care 41% din populație este expusă riscului de sărăcie și excluziune socială. 72% din copii acestei țări suferă de diverse forme de privațiune materiale. Doar jumătate din populația activă are un loc de muncă, un sfert din angajați muncesc pe salariul minim, care e unul derizoriu, iar o treime din cei apți de muncă au plecat peste hotare din cauza lipsei de perspectivă și a sărăciei. În respectiva țară, nu au avut loc recent războaie inter-etnice și nici tensiuni religioase, în schimb se duce un război tacit între cei puțini, ce au acces la resurse și cei mulți, aproape o treime din totalul populației, care suferă de lipsuri materiale severe. Principalele discriminări înregistrate nu sunt pe criterii de rasă sau religie, ci pe criterii de apartenență socială. Cu toate astea, disputa în care sunt prinși politicienii acestei țări și în care riscă să fie antrenată și o bună parte a populației se poartă în jurul naționalismului și a religiei. Nu este absurd? (…) Cu toate astea, discuțiile nu se vor purta pe viziuni economice sau de dezvoltare. Nu că s-ar fi întâmplat asta vreodată la noi. Dar în trecut, deși erau lipsite de consistență și argumente, dezbaterile electorale erau structurate în jurul unor clivaje care aveau mai multă relevanță pentru societate la momentul respectiv: privatizare, modernizare, anticorupție. Fată de acestea, naționalismul și religia au tot atâta relevanță în acest moment pentru bunăstarea și viitorul românilor pe cât are rinocerul negru care trăiește în Africa și e pe cale de dispariție. Atât religia, cât și naționalismul sunt ceea ce se cheamă în engleza a non issue.”

Emanuel Copilaș pe CriticAtac.ro despre sensurile nostalgiei românești pentru Ceaușescu: ”Raportarea la trecut nu este niciodată ingenuă, în sensul de apolitică: are întotdeauna o miză cât se poate de prezentă, fie în sensul legitimării, fie în sensul contestării statu-quo-ului. Comunismul măcar lasă impresia că reprezintă nevoile întregii populații, deși nu a creat altceva decât o enormă birocrație rapace și coruptă care avea pretenția că se exprimă în numele tuturor. Democrația de astăzi, aflată într-o permanentă tranziție, se justifică ludic, ironic și chiar cinic prin faptul că nu înseamnă nimic altceva decât risc și instabilitate, iar pe măsură ce tranziția devine una de succes, va însemna și stabilitate, respectiv prosperitate. Ciudat de mult seamănă democrația aceasta cu ceea ce se numea pe vremuri „construcția socialismului”, nu vi se pare? Toată lumea vorbește despre ea și (aproape) nimeni nu o mai pune în practică. Serios acum, democrația este o luptă perpetuă pentru o pluralitate de sensuri, având în spate o pluralitate de interese. Dar când un unic interes se impune și caută cu obstinație să închidă câmpul discursiv pentru a profita în exclusivitate de pe urma (re)semnificării lui, situația se complică. Cu alte cuvinte, când sensul democrației preferat de elita noastră intelectuală pentru consolidarea propriilor privilegii se impune – și sensuri alternative și mai incluzive social ca siguranța locului de muncă, ridicarea salariului minim pe venit, a pensiilor, a indemnizațiilor de maternitate, a șomajului, creșterea finanțării sănătații publice și a educației – sunt desființate arogant ca „socialism”, atentate la stabilitatea „statului de drept” sau stat împovărat de un buget social nejustificat de mare, un obez dus în spate de un omuleț mai pipernicit, mediul privat – nostalgia comunismului se amplifică. E trist și îngrijorător deopotrivă, dar este rezultatul unei confiscări discursive a democrației, a cărei esență integrativă este eliminată în numele unor privilegii exclusiviste. O întreagă elită intelectuală, politică și economică preferă acestă democrație excluzionară și reacționează vehement oricând i se pare că sensul acesteia este în pericol de a se extinde. Lipsiți de accesul la o democrație autentică, dar primind în schimb imaginea ei ca spectacol menit să escamoteze accesul la problemele reale – majoritatea cetățenilor îl plâng pe Ceaușescu. Dacă li se refuză sistematic accesul la democrație, ce altceva le rămâne decât memoria, așa imperfectă și subiectivă cum e?”

George Monbiot despre comercializarea naturii: ”I’m talking about the development of what could be called the Natural Capital Agenda: the pricing, valuation, monetisation, financialisation of nature in the name of saving it. Sorry, did I say nature? We don’t call it that any more. It is now called natural capital. Ecological processes are called ecosystem services because, of course, they exist only to serve us. Hills, forests, rivers: these are terribly out-dated terms. They are now called green infrastructure. Biodiversity and habitats? Not at all à la mode my dear. We now call them asset classes in an ecosystems market. I am not making any of this up. These are the names we now give to the natural world.”

Un slideshow cu fotografii din Gaza, făcute pe 31 iulie şi 1 august, în Libération.

Comprendre les origines de la guerre à Gaza en 5 minutes (A înţelege originile războiului din Gaza în 5 minute), un material video de Francesca Fattori, Delphine Papin, Flavie Holzinger, Jules Grandin et Olivier Clairouin în Le Monde multimedia: o prezentare echidistantă şi istorică a conflictului.

CĂRȚI.
Vladimir Kunin, ”Интердевочка”. (1988). Am văzut filmul, la cîțiva ani după ce a apărut (în 1989 eram încă copil, foarte departe de problemele societății urbane sovietice). Acum am citit cartea că tot am găsit-o pe nimic la un anticariat de cărți. Mai mult decît actuală și acum, pentru o societate în care traficul de ființe umane, reprezintă un fenomen curent. Deloc moralizatoare, cartea lui Kuni prezintă un portret sociologic al prostituției sovietice: unul în care femeile ce-și vînd corpul apar cu tot cu setul de contexte – politice, sociale, economice, instituționale – care fac posibilă și chiar susțin o asemenea practică. ”Păcatul” Tatianei,  eroina principală nu este, în această povestire, semnul căderii ei morale ci semnul crizei unei întregi societăți. (V.S.)

Am recitit după ani, Chira Chiralina, de Panait Istrati, din dorinţa unei reconstituiri mentale a autorului cărţii Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus (Spovedania unui învins), pe care o scrie cu Victor Serge, un alt comunist dezamăgit de comunismul sovietic. Chira Chiralina este considerată cea mai bună a lui Istrati, incusiv şi de autorul însuşi. E povestea lui Stavru, un escroc simpatic, o „haimana de treabă” din portul Brăila, care şi povesteşte viaţa şi păsurile (a se citi sumarul acestei povestiri pe blogul lui Petru Negură). Stilul povestirii este expresiv, deşi sobru. Realist prin registrul limbajului, povestirea este modernă prin focalizarea pe personajele mărginaşe ale unei societăţi aflate ea însăşi în marginea mai multor lumi şi civilizaţii. Fascinantă pentru mine este descrierea de fundal a Brăilei acelor vremi (începutul secolului 20), un oraş-port pitoresc şi cosmopolit, în care trăiau şi lucrau de-a valma români, armeni, greci, turci etc. într-un „melting pot”  balcanic, oamenii trecînd cu uşurinţă şi serenitate de la o limbă la alta, într-o inocenţă prenaţională care nu anunţa cu nimic izbucnirea marilor cataclisme – Primul Război Mondial, masacrul armenilor, revoluţia din 1917 şi războiul civil din Rusia etc. –, care au răsturnat acest echilibru de limbi şi culturi, ce s-a dovedit fragil. Preocuparea pentru truditorii şi nevoiaşii din portul Brăilei l-a justificat pe Romain Rolland să-l asemuiască cu M. Gorki („un Gorki al Balcanilor”). Totuşi, la personajele lui Istrati lipseşte latura revoluţionară, pregnantă în romanele lui Gorki (mai cu seamă, în Mama), deşi Chira Chiralina este scrisă în 1923, după 13 ani de o intensă activitate socialistă a autorului ei. Aceasta vine poate dintr-un scrupul de a nu amesteca literatura şi politica, activităţi considerate de autor autonome? Oricare i-a fost alegerea, Panait Istrati rămîne un mare povestitor al unei epoci ce pare îngropată în trecut. Îl văd în continuare un model pentru sctriitorii de azi, pentru sensibilitatea faţă de nişte vieţi şi destine altminteri anonime. (PN)

FILME.

A murit marele documentarist-experimentator Harun Farocki, cunoscut între altele pentru Arbeiter verlassen die Fabrik / Workers Leaving the Factory (1995) sau Gefängnisbilder / Prison Images (2000). A se vedea site-ul documentaristului: http://farocki-film.de/ Iată şi un articol introductiv la operele lui Farocki în Senses of Cinema, de  Thomas Elsaesser: „As Farocki’s cinema knows so well, and time and again testifies: images do not just exist as objects among other objects, nor even as manufactured objects among other manufactured objects. Images in Farocki are seen through somebody’s or something’s eyes, and they are always destined for somebody’s eyes. These eyes, then, are fatally implicated in both the act of representation and the represented, in short, looking at a picture is the end of innocence for vision. And while film studies for the last 30 years has explored, examined and tormented itself around this paradox and its troubling implications, Farocki’s films add another dimension – call it the political – where he traces and examines the many histories of embodied vision, or the dialectics of embodied and disembodied vision, of human vision and the vision machines, and the kinds of productivity they engender. Therefore, if I understand him right, what is so crucial about the Lumière’s Workers Leaving the Factory (the core reference point of Arbeiter verlassen die Fabrik/Workers Leaving the Factory [1995]) is not only the emblematic convergence of a particular technology, the cinematograph, with a particular site, the factory, but also the fact that, ever since these two made contact, collided, and combined, more and more workers have been leaving the factory. With the advent of the cinema, the very notion and place of human productivity, and the very function of human labour seems to have undergone momentous mutations, within and beyond the commodity form. What the new features of work, labour, creativity might be, we can only guess at, immobilized as our Western societies are between the ever longer queues of the unemployed outside, and the ever more numerous computer terminals – techno-mutants of the cinematograph – inside the workplace and in our homes.”

VIDEO.

Fără cuvinte. Valid pentru Palestina, pentru Alsacia și Lorena, Karabah și orice altă bucată de pămînt ”disputată”…

This Land Is Mine from Nina Paley on Vimeo.

Un material de la The Guardian despre condițiile în care muncesc emigranții nepalezi în Qatar, pe șantierele stadioanelor pe care urmează să se joace Campionatul Mondial de Fotbal în 2018.


 

AUDIO.

Alain Finkielkraut, la France Culture, a făcut o emisiune excelentă despre Europa ca continent al migrației.

La Against the Grain (KPFA), o emisiune despre sharia și islamofobie în SUA. Altă emisiune despre Roza Luxemburg. O a treia despre homofobie ca politică federală.

Sursă imagine fundal: Libération