[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Joi, 18 iulie 2014, a fost votat în sfîrşit Codul Educaţiei a Republicii Moldova, un cod pe cît de controversat pe atît de necesar pentru modernizarea sistemului de învăţămînt din R. Moldova. Am participat la discuţia acestui Cod (şi a altor proiecte de acte ale învăţămîntului) încă la 13 noiembrie 2013, cînd Ministra educaţiei şi miniştrii adjuncţi au discutat vreme de cîteva ore cu experţi şi profesionişti din domeniul educaţiei. Am formulat atunci cîteva întrebări şi sugestii. Majoritatea acestor nedumeriri şi sugestii venite din partea comentatorilor, fie ei conservatori sau modernişti, şi-a găsit reflectare în cea mai recentă versiune a Codului.

În acest articol voi comenta mai puţin conţinutul Codului educaţiei, ci un aspect pe care îl consider capital, legat de punerea în aplicare a respectivului act legislativ.

Fără îndoială, adoptarea noului Cod al educaţiei este un lucru bun, în ciuda criticilor care i s-au adus (mai ales de pe poziţii conservatoare[1]) şi dincolo de aspectele care ar putea – şi sperăm că vor fi – îmbunătăţite în viitorul apropiat. Dar legile cele mai bune şi cele mai inovatoare cad adesea în desuetudine, atunci cînd nimeresc într-un sistem deficient şi corupt. Cu timpul, ele devin nişte „forme fără fond” şi compromit legitimitatea legii însăşi şi a celor care au conceput-o şi au promovat-o. Într-un sistem bazat pe moştenirea copleşitoare a unui învăţămînt supracondiţionat din puncte de vedere politic şi ideologic, cum a fost cel sovietic, şi pe unul greoi şi tot mai corupt după 1991, această Lege ar putea fi sabotată de către chiar cei care sînt chemaţi a o respecta şi a o pune în aplicare.

Voi desfăşura puţin acest argument din perspectiva unei singure practici, dar cu cauze şi efecte grele asupra bunei dezvoltări a învăţămîntului şi a societăţii în genere: plagiatul.

Copiatul a devenit o practică încetăţenită printre studenţii la universităţile din Moldova. La sfîrşitul 2011, începutul 2011,Transparency International – Moldova a realizat o anchetă printre studenţii din 5 universităţi importante din mun. Chişinău (USM, ASEM, ULIM, UTM, UPSC): „Rezultatele intervievării atestă o situaţie îngrijorătoare privind practicile de copiere şi plagiat: circa 2/3 din respondenţi afirmă că în instituţia în care învaţă se copiază la examene, teste şi circa jumătate din respondenţi cunosc despre cazuri de plagiere a referatelor şi tezelor de licenţă.”[2]. Studii similare au fost realizate şi în alte ţări din regiune, inclusiv în România[3], în urma scandalurilor stîrnite de acte de plagiat, denunţate la înalţi demnitari, inclusiv primul ministru Victor Ponta. De fapt, aceste cazuri sonore au scos în evidenţă o practică curentă, de care altminteri nu se făcea mare caz, tocmai pentru că a devenit comună.

În baza experienţei proprii de lector la trei universităţi din Moldova, din 2008 pînă în prezent (şi, anterior, în 1996-1999), am constatat că pe parcursul ultimilor două decenii a avut loc o normalizare (în sensul de stabilire ca „regulă nescrisă”) a diferitor practici de fraudă în procesul de studii la universităţi, inclusiv şi mai ales în cel de redactare a lucrărilor la diferite nivele, de la lucrările banale de seminar la lucrările de licenţă şi de masterat[4]. Frauda a devenit o „a doua natură” a studentului moldovean, iar conştiinţa ilegitimităţii acestei practici s-a diminuat pe măsura generalizării ei. Am întîlnit personal în experienţa mea didactică multe situaţii cînd studenţii recurgeau intenţionat la plagiat şi apoi se mirau şi se revoltau cu toată sinceritatea atunci cînd descalificam respectiva lucrare, cu probe concludente. La fel, multe lucrări de licenţă şi de masterat se redactează adesea după aceeaşi metodă (cut/paste). Acest lucru nu împiedică majoritatea cvasi-absolută a studenţilor să susţină lucrarea de licenţă şi să absolvească cu succes facultatea.

Totodată, această practică este pe larg tolerată (a se vedea conceptul util în acest sens de „devianţă tolerată”[5]) atît de către studenţi, cît şi de profesori. Studiul realizat de Transparency International, citat mai sus, arată în acest sens că un număr mare de studenţi (85%) sînt la curent că plagiatul este o practică frauduloasă şi este penalizată ca atare, şi totuşi „circa 2/3 din respondenţi afirmă că în instituţia în care învaţă se copiază la examene, teste şi circa jumătate din respondenţi cunosc despre cazuri de plagiere a referatelor şi tezelor de licenţă” (idem).

Diverse campanii au fost lansate de Ministerul educaţiei, de Centrul Naţional Anticorupţie şi în urma unor iniţiative civice informale[6], în scopul combaterii fraudelor în instituţiile de învăţămînt. Aceste campanii rămîn ele înseşi un prilej de activism formal şi de corvoadă insituţională, în lipsa unei strategii globale, care să cuprindă toate aspectele fenomenului, inclusiv şi mai ales cauzele sale socio-economice.

Înmulţirea şi înăsprirea penalizărilor ar fi insuficiente pentru combatarea plagiatului, în lipsa unui corp didactic şi a unui personal universitar motivat să le pună în aplicare. Au existat şi pînă acum destule pîrghii administrative pentru a descuraja plagiatul[7]. Dar niciun un student nu a fost penalizat pentru plagiat, din cîte se ştie, iar lucrările de licenţă au fost admise în proporţie de 99%.

De ce nu sînt motivaţi profesorii să vegheze asupra respectării regulilor anti-plagiat? Pentru că sînt mulţi printre aceştia care practică sau tolerează acte frauduloase în universităţi, fie ele comise de către studenţi sau de cadre didactice. Corupţia este generalizată în mediul universitar (şi în şcoli)[8]. Plagiatul tezelor de doctorat este şi ea o practică răspîndită, de care auzim periodic cu ocazia unor scandaluri mediatice[9]. Nu mai vorbim de alte criterii de calitate academică.

Totuşi, cine este de vină?

Problemele sînt structurale şi ele depăşesc cu mult chestiunea plagiatului şi corupţiei în sine.

Una din cele mai mari probleme, raportate de angajaţii din învăţămînt sînt salariile joase[10]. Într-adevăr, cine poate accepta să se angajeze şi să lucreze cu 3000 lei/ lună, sumă care reprezintă salariul mediu al unui cadru didactic? Cei care pot cîştiga şi din alte părţi (cei mai mulţi lucrează în două sau mai multe locuri). Amintesc că o normă didactică în universităţile moldoveneşti cuprinde în general 800 de ore pe an pentru lectori asistenţi, 720 de ore/an pentru lectori superiori, 680 ore/an pentru conferenţiari şi 600 ore/an pentru profesori universitari. Dintre acestea, 40% pot fi reprezentate de coordonarea tezelor de licenţă şi de masterat şi pentru supervizarea orelor de practică. Faceţi un mic calcul şi vă veţi da seama că o normă didactică presupune o sarcină de muncă enormă.[11]

Cu toate acestea, bătălia dintre profesori pentru ore la facultăţile din universităţile noastre este dură. Profesorii cu un statut stabil la catedră vor avea de la 1,5 norme în sus. De la sine înţeles, cei cu un statut mai recent şi deci mai fragil se vor mulţumi cu mult mai puţin.

Despre ce fel de calitate a orelor mai putem vorbi în asemenea condiţii?

Nu este de mirare că un asemenea sistem este considerat nedrept. Dar omul nostru a fost învăţat de ani mulţi să aplice un singur mijloc de acomodare la orice sistem considerat injust: nu schimbarea sistemului, ci acomodarea perversă la el – în calitate de strategie de subzistenţă, „armă a celor slabi”. Dar cum poţi conduce un colectiv de angajaţi cu o asemenea stare de spirit? Atunci cînd nu se pot găsi resurse logistice şi intelectuale suficiente pentru a se crea surse alternative de venit la facultate, de exemplu prin obţinerea unor granturi din surse internaţionale pentru diverse proiecte didactice sau de cercetare, forme perverse de management vin să compenseze deficitul de motivaţie: mangamentul de tip „lasă-mă-să-te-las” (atunci cînd fiecare lector face ce vrea şi cum îl duce capul) şi managementul autoritar (atunci cînd şefu’ decide totul, aşa cum vrea muşchiu’ lui), care are şi el o tradiţie lungă în Moldova şi în ţările din regiune – un sistem de gestiune, care reduce şi mai mult gradul de participare şi (auto)dezvoltare profesională a cadrelor didactice şi conferă strategiei de „sabotaj latent” vizibilitatea unei activităţi asidue. Între aceste două forme de management sînt posibile desigur variaţii şi formule hibride.

Aceeaşi stare de spirit şi „etică” nescrisă de „fentare a sistemului” este transmisă şi studenţilor.

Fluxul de studenţi, cel puţin la ştiinţe socio-umane (cu excepţia dreptului şi economiei), este tot mai redus din an în an şi, prin urmare, gradul de selecţie este tot mai mic. Luăm ce ni se dă. Şi pentru asta dăm vina pe şcolile generale, licee şi pe criza demografică. Dar problema e că absolvenţii cei mai buni nu dau buzna să studieze în universităţile din Moldova, pentru că aceste universităţi au un „rating” scăzut, tocmai din cauza performanţei lor joase (cel puţin conform criteriilor universităţilor occidentale).

Dar sarcina de predare enormă nu e un handicap doar în calea dezvoltării lectorilor, ci, bineînţeles, şi în cea a studenţilor. Studenţii de la toate ciclurile au un număr mare de ore pe săptămînă, la materii în general hiperteoretizate (cu teorii adesea învechite sau percepute ca inutile) şi toate obligatorii. Fiecare curs îşi are sarcinile şi obligaţiile sale, măcar şi aceea de a citi şi de a te pregăti pentru seminare. Dar atunci cînd ai de pregătit pentru trei-patru cursuri / seminare pe zi şi mai ales cînd vreun profesor mai are „impertinenţa” de a-ţi cere şi vreun eseu sau lucrare, unde mai pui dacă mai şi lucrezi pe undeva, cum este adesea cazul multor studenţi, formula magică „copy/paste” se dovedeşte a fi salvatoare.

Ce e de făcut?

Imitarea sistemului occidental nu e suficientă fără oameni capabili să-l pună în aplicare şi să-l respecte. O ridicare a calităţii etice şi profesionale a cadrelor didactice şi a studenţilor este necesară. Iată cîteva recomandarări, formulate în baza analizei sistemului nostru universitar cu cele occidentale.

  1. Ridicarea salariului pentru profesori este esenţială, dar nici ea nu este suficientă, fără o punere în aplicare a unor standarde de calitate (care să includă în acelaşi timp performaţa didactică şi cea academică, la predare şi cercetare). Căci oamenii care au învăţat ani de zile să „fenteze sistemul”, o vor face în continuare, după principiul cîştigului sigur prim minim efort.
  2. Subvenţionarea universităţilor de către stat prin acordarea unor credite nerambursabile, condiţionate în funcţie de capacitatea şi peformanţa universităţilor, măsurată în baza unui set de indicatori de calitate şi performanţă.
  3. Reducerea normei didactice (pînă la 16 credite/an la ore de curs/seminar). Descurajarea angajării cadrelor didactice pe o sarcină de predare superioară unei norme didactice.
  4. Stimularea performanţei academice prin încurajarea proiectelor de cercetare, individuale şi de echipă (şi publicarea în reviste academice recunoscute pe plan regional şi internaţional) prin includerea acestei munci în norma didactico-academică (acest lucru este prevăzut de Codul educaţiei, art. 116.
  5. Încurajarea angajării în posturi didactice a lectorilor cu performanţe academico-didactice dovedite (conform standardelor de calitate internaţionale, stabilite de Agenţia de asigurare a calităţii).
  6. Instaurarea unui „stat de drept” la nivelul sistemului de învăţămînt, prin instituirea unor politici anti-fraudă explicite[12] şi cu penalizări administrative clare, respectarea cărora să fie supravegheată de un organism independent dotat cu putere administrativă; dar şi prin formarea şi consilidarea unui mediu didactico-academic motivat şi competitiv.
  7. Reducerea orelor obligatorii pentru studenţi şi mărirea numărului de cursuri facultative şi opţionale (toate creditate), pentru a permite un grad de alegere mai mare şi, astfel, o motivaţie a studentului ridicată.

 

În loc de concluzie

Studenţii universităţilor învaţă la două nivele importante în egală măsură: prin conţinutul curriculumului (cursuri, seminare, examinare, lucrări etc.), dar şi prin ceea ce a fost numit „curriculum ascuns” (hidden curriculum), adică prin felul în care aceste cursuri, seminare, lucrări, examene, sînt desfăşurate şi transpuse – sau nu – în practică. Conţinutul curriculumului este deseori subminat, dacă nu anulat, de „curriculum-ul ascuns”, prin felul în care aceste cursuri şi probe sînt realizate în practică, prin fraudă şi corupţie.

Sistemul actual de studii universitare produce şi reproduce în serie oameni care au învăţat, pe lîngă nişte noţiuni teoretice de bază şi anumite aptitudini practice, o capacitate perversă de „adaptare secundară” la acest sistem, considerat greoi şi ineficient, prin corupţie şi înşelăciune.

Este practic imposibil să creezi un stat de drept şi o comunitate de cetăţeni liberi, oneşti şi de bună credinţă pe o educaţie bazată pe aceste două nivele de învăţare contradictorii. A venit timpul să facem alegerea: calitate ŞI integritate SAU lipsa acestora.

 

[1] Punctul de vedere exprimat de profesori, rectori şi academicieni, pentru păstrarea gradului de doctor habilitat sau împotriva creării Agenţiei de asigurare a calităţii în învăţămînt ( a se vedea de exemplu articolul critic semnat de Vasile Bahnaru în Timpul, prima şi a doua parte), este unul conservator, pentru că îşi propune să protejeze vechiul sistem de eventuale reforme, reforme văzute ca un pericol de subminare a autorităţii unei întregi caste de savanţi şi profesori „cu staj”. Există şi critici venite dinspre polul de stînga al eşichierului politic, de exemplu cel formulat de Oxana Domenti din partea PCRM şi în discursul din Parlament care se declară pentru protecţia drepturilor angajaţilor şi studenţilor. Au existat şi alte luări de cuvînt, formulate de pe o poziţie de justiţie socială, cea exprimată de Vitalie Sprînceană, care a criticat egalarea accesului candidaţilor de la sate şi de la oraş, în lipsa unei armonizări a calităţii învăţămîntului şi a oportunităţilor de dezvoltare din aceste două tipuri de localităţi. S-a criticat de asemenea diminuarea rolului limbii ruse în educaţie, prin transformarea acesteia într-o limbă străină printre altele (a se vedea, de exemplu, opinia exprimată de Victor Şelin). În sfîrşit, au fost auzite uneori puncte de vedere, pe care le-am numi moderniste, care pun la îndoială misiunea naţionalizatoare a educaţiei, aşa cum e stipulată în Cod (Art. 4).

[2] Aici poate fi descărcat raportul parţial al acestei anchetei.

[3] Este vorba de studii care s-au făcut în ţările UE, sub egida proiectului „Impact of Policies for Plagiarism in Higher Education Across Europe”. Aici sînt disponibile rezultatele acestui studiu pe ţări: http://ippheae.eu/project-results, inclusiv pe România.  Între alte date produse de acest studiu, cităm: „From the IPPHEAE questionnaire, 51% of students and 21% of teacher respondents admitted they may have accidentally or deliberately plagiarised at some time previously” (Conform chestionarului IPPHEAE, 51% de studenţi şi 21% din respondenţii pedagoci au admis că au plagiat înainte, în mod accidental sau deliberat”), p. 5.

[4] Această constatare este confirmată şi de un studiu realizat de Centrul Naţional pentru Transparenţă şi Drepturile Omului privind corupţia în instituţiile de învăţămînt superior din Moldova: „Rezultatele obţinute din cercetare au fost destul de şocante: – fiecare al doilea student de la ASEM şi USM acceptă plagiatul (consideră acceptabil de a utiliza un text-paragraf dintr-o sursă, fără a o menţiona). – peste 30% din studenţi afirmă că este acceptabil să copiezi în timpul examenului (peste 40% au fost în asemenea situaţii). – 1 din 10 studenţi chestionaţi consideră acceptabil să dai mită pentru a susţine un examen.” (http://bloguvern.md/2013/04/19/acceptarea-inacceptabilului/)

[5] Ştefan Boncu, Devianţa tolerată, Iaşi, Ed. UAIC, 2000.

[6] Vezi Campania “CORUPŢIA OMOARĂ EDUCAŢIA!” lansată în mai 2012 de Ministerul Educaţiei (http://www.zdg.md/stiri/%E2%80%9Ccoruptia-omoara-educatia%E2%80%9D). A se vedea şi campania „Nu Copia!” http://www.facebook.com/pages/Nu-copia/450758028339826. “EU nu iau mită”, “EU nu dau mită” , sunt mesajele campaniei anticorupţie „EU – pentru educaţie prin integritate”, lansată de Centrul Naţional Anticorupţie (CNA) în parteneriat cu Universitatea de Stat din Moldova (USM) şi Autoguvernarea Studenţilor USM (ASUSM). http://www.prime.md/rom/news/social/item8689/

[7] „Majoritatea universităţilor au Coduri de Etică (ASEMUSM) care interzic categoric orice formă de corupţie, plagiat sau copiat. Şi apropo, contractul de studii prevede o clauză prin care studentul menţionează că a luat cunoştinţă şi se obligă să respecte prevederile codului de etică. Pe lîngă aceasta, şi Statutul universităţilor prescrie clar că orice încălcare a normelor de etică şi morală atrage sancţionare pînă la exmatriculare, fără drept de restabilire. // Regulamentul de organizare a studiilor în învăţămîntul superior în baza sistemului Naţional de Credite de Studiu stipulează clar că, în cazul când este surprins copiind, studentul trebuie să obţină notele 1 sau 2. Iar în cazul tentativei de a trece în mod fraudulos de un examen, studentul poate fi exmatriculat. // Regulamentul-cadru privind organizarea examenului de finalizare a studiilor superioare de licenţă prescrie: – Excluderea de la examen a studentului care copiază; // – Eliminarea studentului de la examen, fără dreptul de a-l susţine repetat, în cazul depistării unor acţiuni/tentative de corupţie, inclusiv traficul de influenţă.”  Artiom Maister, „Ce cred studenţii despre copiat, plagiat şi mită, Bloguvern, 19 aprilie 2019.

[8] „Potrivit unei estimări, realizate în mai 2012 de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC), pe locul doi în lista celor mai corupte instituţii se plasează [instituţiile] Ministerul[ui] Educaţiei”. Sursa: ko.md, preluat de http://www.noi.md/md/news_id/12152.

[9] A se vedea despre cazurile de plagiat, sesizate şi discutate la CNAA; cazul rectorului Universităţii de Educaţie fizică Veaceslav Manolachi, acuzat de a fi traficat teze de doctorat; şi cazul mai vechi al lui Victor Stepaniuc, acuzat că ar fi plagiat teza sa de doctor, susţinută în 2007, pe vremea cînd era vice prim minstru (sesizare care nu a primit verdictul CNAA pentru a i se retrage titlul de doctor).

[10] Cf. Mariana Şalamac, „Salariile în învăţământ: între necesităţile dascălilor şi posibilităţile bugetului”, Economist. Magazin economic, 18 aprilie 2014.

[11] Pentru comparaţie, la Universitatea din Ottawa, norma de predare a unui profesor cu normă întreagă este de 12 credite pe an, adică 4 cursuri [ceea ce reprezintă 360 ore de lucru la curs şi lucru individual. Notă: 1 unitate de credit = 30 ore de activitate de învăţare, la ore de curs şi prin studiu individual.] Această normă e valabilă pentru toţi profesorii cu normă întreagă, indiferent de disciplină, program sau titluri universitare (adjoint, agrégé, titulaire/ assistant, associate sau professor). Pe lîngă predarea cursurilor, profesorii dirijează teze de masterat sau doctorat. La această universitate fiecare profesor trebuie să dirijeze între 3 şi 4 lucrari pe an în funcţie de numărul studenţilor care se înscriu în acel an. Un student la doctorat face cît doi la masterat, pentru că durează de două ori mai mult perioada oficială de redactare a tezei. Îi mulţumesc pentru aceste informaţii lui Lilian Negură, conferenţiar (associate professor) la Universitatea din Ottawa. Prin urmare, norma didactică a unui conferenţiar la o universitate din R. Moldova (680 ore / 22 credite) este în mare cu 40% mai mică decît cea de la Universitatea din Ottawa (dacă luăm în calcul şi lucrul la coordonarea tezelor, coordonarea practicii ş.a.).
În plus, „în institutiile nord-americane profesorii au dreptul (de fapt obligaţia) şi fondurile necesare pentru a angaja asistenţi atât pentru predare (seminare, corectare lucrari etc.) cât şi pentru cercetare. Acest lucru uşurează semnificativ munca lor. Există şi în Europa de Est aceastî practică, doar că nu este bine pusă la punct şi nu există atâtea fonduri.” Îi mulţumesc lui Ion Mărăndici, doctorand și lector (post temporar din 2009) în științe politice la Universitatea Rutgers (New Jersey, SUA).

[12] A se vedea politica anti-fraudă a Universităţii din Ottawa: http://www.uottawa.ca/reglements-scolaires/fraude-et-plagiat.html A se citi sancţiunile pentru fraudă / plagiat.

 

Imagine de fundal: M. C. Escher, Drawing hands, litografie, 1958, sursă: akronartmuseum.org