[label shape=”” type=””] Aura Maru [/label]

 

Am privit Eurovision cu colegii mei de la Berlin, europeni şi ne-europeni deopotrivă. Dincolo de muzică şi de exploziile de kitsch, deliciul îl face votul de la final. Întrebarea cea mai arzătoare e întotdeauna: ce ţări încă nu pot evada votul geografic-geopolitic? Ei bine, ieri la Eurovision moldovenii au fost eminenţii Europei la testul de geopolitică, acordând (cuminte) 8 puncte Rusiei, (mărinimos) 10 Ucrainei şi (devotat) 12 României. Chiar dacă aş fi fost într-o cameră vidă, fără să aud exclamaţiile de protest din jur, aş fi avut aceeaşi reacţie, aproape viscerală: mi-am dorit ca Moldova să poată face, odată, multitasking. Să poată şi să aprecieze muzica, şi să-şi vadă de trecut/viitor. Pentru că nici piesa Rusiei, nici cea a Ucrainei şi nici cea a României nu erau, din punct de vedere muzical, cele mai. Sau nu în ordinea asta, patologic de previzibilă.

Din păcate, 12-10-8 puncte nu ne fac, din punct de vedere politic, nici mai români, nici mai puţin dependenţi de Rusia. Dacă 12 puncte date României (şi vice-versa) ar fi putut rezolva totul, ca prin minune, minunea s-ar fi întâmplat deja. Dacă huiduielile spectatorilor faţă de cântăreţele din Rusia ar fi putut să aibă efect în afara concursului, Rogozin nu ne-ar fi survolat, vultureşte, ţara, timp de câteva zile. Adevărat, nimic mai ilar decât zborul complicat al lui Rogozin deasupra, prin, de-a lungul şi de-a latul Moldovei (şi a întregii regiuni), dar asta se întâmplă de facto, iar noi răspundem, ca întotdeauna, cu abstracţii. TU-160-ul lui Rogozin şi săbiuţa noastră de hârtie.

Din punct de vedere al psihanalizei, nu există provocare mai mare pentru psihicul uman decât   “administrarea” trecutului. Cei care reuşesc să metabolizeze, cum ar veni, traumele, să mai şi uite pe alocuri, se pot bucura de prezent şi pot să îşi vizualizeze şi viitorul. Cei care nu – repetă la nesfârşit trauma. În acest caz, nici prezentul, nici viitorul nu au sens ca concepte. Trauma, o structură abstractă, le acaparează gesturile, cuvintele, sentimentele.

Nu vreau să fac “propagandă” psihanalitică, dar, pe de altă parte, am văzut, în ultimii ani, că cei mai fericiţi oameni vin din naţiuni care nu-şi parazitează trecutul, repetându-l obsesiv, sperând că asta va rezolva ceva. Nici din cele care vor să facă tabula rasa şi să o ia întotdeauna de la zero. Ci din naţiuni care îşi metabolizează trecutul şi îl folosesc ca pe o pistă de decolare. Nu ca pe o coloană vertebrală, nu ca pe o armă neadaptată la TU-urile zilei, ci ca pe o pistă de decolare. Bună, rea – o folosesc. Iar pragmatismul acesta nu-i împiedică să aibă conştiinţă naţională, idealuri ş.a.m.d.

Bunăoară, o veche fabrică, un depozit de ideologii pernicioase în trecut, devine un spaţiu cultural contemporan (nu e demolată). De fiecare dată când văd asta îmi dau seama că mie îmi lipseşte ceva, ceva ca un organ vital, ca să înţeleg cum funcţionează. Şi simt că lipsa asta e legată de o nepotrivire a mijloacelor faţă de scop şi de faptul că (şi) eu lupt cu săbiuţa de hârtie când lucrurile sunt cât se poate de reale. Reale şi în permanentă mişcare. Aşa ca Rogozin, care e iritant de real. Cu listele lui, iritant de reale.

Tocmai de asta, când am văzut, zilele trecute, că “Localitatea în care se vor declara cei mai mulți români la recensământ va primi o mașină Dacia Duster”, m-am întrebat (şi încă nu am găsit răspuns) cum va fi împărţită, cine va conduce această maşină, practic? Bizar soi de pragmatism, parcă întors pe dos. În loc să folosim maşina ca să ne rezolvăm problemele abstracte, vom premia & schimba idealurile pe o maşină care oricum nu va putea fi folosită ca lumea. Din toată treaba asta, tot idealurile vor ieşi prăfuite, pentru că nimeni nu va crede într-un ideal premiat cu o maşină. Iar pentru că oamenii nu vor şti cum să împartă “premiul”, într-un final românismul însuşi se va aşeza la volan şi va face cercuri prin Europa, aşa, ca să-l vadă toţi.

 

Sursă imagine: www.independent.co.uk